ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1362/2012

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată la 3 decembrie 2010, reclamantul F.A.G. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 24 – 25 din Legea nr. 554/2004, să fie obligat pârâtul M.A.D.R. la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri de întârziere pentru refuzul de a executa sentința civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul nu a respectat termenul legal de 30 de zile pentru executarea sentinței civile nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, prin care a fost anulat Ordinul nr. 448/2009 emis de pârât pentru eliberarea sa din funcția de conducere de director executiv al D.A.D.R.J. Arad, cu obligarea pârâtului la reintegrarea în funcția publică deținută anterior emiterii ordinului anulat. Reclamantul a învederat că nerespectarea culpabilă a unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată de instanța de contencios administrativ reprezintă un fapt ilicit, care atrage răspunderea civilă delictuală a ministerului pârât pentru imposibilitatea de a-și valorifica efectiv dreptul recunoscut de lege. În acest sens, recurentul a arătat că obligația executării hotărârilor judecătorești irevocabile se impune în vederea satisfacerii exigențelor prevăzute de art. 6 al C.E.D.O., întrucât dreptul de acces la o instanță garantează și punerea în executare a hotărârilor judecătorești irevocabile. La termenul de judecată din 21 februarie 2011, reclamantul a precizat obiectul acțiunii, solicitând să i se aplice pârâtului M.A.D.R., în calitate de persoană obligată să îndeplinească titlul executoriu, sancțiunea amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza 1 din Legea nr. 554/2004, începând cu data de 5 noiembrie 2010 și până la reintegrarea efectivă în funcția publică de conducere.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 11 din 13 mai 2011, prin care a respins acțiunea reclamantului, constatând că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 24 – art. 25 din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a avut în vedere în acest sens starea de fapt dovedită în cauză și din care rezultă că reclamantul a fost reintegrat în funcția publică de conducere prin Ordinul nr. 903/2010 emis de M.A.D.R. anterior datei la care sentința civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, s-a avut în vedere că reclamantul a încasat daunele morale în sumă de 50.000 lei, la care a fost obligat ministerul pârât prin sentința civilă nr. 11/ CC din 13 mai 2011, iar împrejurarea că acesta nu a beneficiat de toate drepturile decurgând din reintegrare este o consecință a refuzului său de a relua funcția de director executiv al D.A.D.R. Arad. Din acest motiv, s-a apreciat că nu se poate constata refuzul nejustificat al ministerului pârât de a executa hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată de instanța de contencios administrativ și pe cale de consecință, că nu există temei pentru aplicarea sancțiunii amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Recursul declarat de reclamant Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate în baza prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004. Recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și cu încălcarea principiului priorității reglementărilor internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, reglementat de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Hotărârea atacată cu contestație în anulare Prin Decizia nr. 4383 din 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.A.G. împotriva acestei sentințe. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prin sentința civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul F.A.G., a fost anulat Ordinul nr. 448/2009 emis de M.A.D.R. și s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută, cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a daunelor morale în sumă de 50.000 lei. M.A.D.R. a emis Ordinul nr. 903/2010 privind reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere de director executiv în cadrul D.A.D.R. Arad, cu un salariu de bază în sumă de 3480 lei. Conținutul acestui ordin a fost corect interpretat de instanța de fond ca fiind un act de executare a obligațiilor stabilite în sarcina ministerului intimat prin hotărârea judecătorească irevocabilă invocată de recurent. Emiterea acestui ordin a avut drept consecință atât reintegrarea recurentului în funcția publică de conducere deținută anterior întocmirii ordinului nelegal de eliberare din funcție, cât și achitarea daunelor morale în sumă de 50.000 lei cu ordinul de plată nr. 5106 din 29 noiembrie 2010. Ambele obligații au fost îndeplinite conform dispozitivului hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ și în consecință, nu se poate constata existența unui refuz nejustificat de executare a hotărârii în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru aplicarea sancțiunii amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere sau pentru acordarea de despăgubiri pentru întârziere. Susținerea recurentului privind neconformitatea Ordinului nr. 903/2010 cu dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile se dovedește a fi nefondată întrucât se referă la data la care operează reintegrarea în funcția publică de conducere, plata drepturilor salariale aferente funcției respective și plata impozitelor și contribuțiilor datorate statului pentru drepturile bănești, dar toate acestea nu au fost stabilite prin titlul executoriu și deci în privința lor, nu există temei pentru a se constata refuzul intimatului de a proceda la executare. În mod evident, Ordinul nr. 903/2010 a fost întocmit de ministerul intimat pentru reintegrarea recurentului în funcția publică de conducere și a avut ca efect stabilirea raportului de funcție între părți, astfel că în mod întemeiat au fost considerate de instanța de fond ca lipsite de relevanță față de obiectul prezentei cereri motivele expuse în adresa nr. 153693 din 4 august 2010 cu privire la caracterul executoriu al sentinței nr. 50 din 28 ianuarie 2010 sau cele pentru care funcționarul public a refuzat reluarea funcției. Aceeași concluzie se impune și cu privire la argumentele invocate în recurs pentru a se constata nelegalitatea Ordinului nr. 2.319 din 20 decembrie 2010 emis de M.A.D.R., cu atât mai mult cu cât acest act administrativ nu a fost avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere a cererii, constatându-se că nu a fost comunicat recurentului. Nefondată se dovedește a fi și susținerea din recurs privind pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 24 – art. 25 din Legea nr. 554/2004 și a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de fond a stabilit corect cadrul procesual și limitele sesizării sale în procedura de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, a analizat conținutul și efectele actului administrativ de executare, constatând în mod judicios că nu a existat din partea ministerului intimat un refuz nejustificat de a îndeplini obligațiile stabilite în sarcina sa. Împotriva deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare F.A.G., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare sunt reiterate în extenso argumente care țin de fondul cauzei soluționată irevocabil prin Decizia nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, solicitându-se reluarea judecății și pronunțarea unei hotărâri în sensul urmărit de contestator. Se menționează, în esență, că instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și nici în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile imperative ale art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ceea ce reprezintă un motiv de casare asupra căruia instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., nu s-a pronunțat, încălcând grav principiul legalității, fapt care conducea la casarea sentinței civile nr. 11 din 13 mai 2011 conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Intimatul M.A.D.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, arătându-se că motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 nu includ și argumentele expuse de contestator. Împrejurarea că în cauză contestatorul nu este mulțumit de felul în care instanța de recurs s-a pronunțat nu poate constitui temei pentru admiterea contestației.

Soluția Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal, asupra contestației în anulare Potrivit temeiului de drept invocat de contestator, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul (…) a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Contestatorul susține că instanța de recurs nu a cercetat mai multe argumente în sprijinirea motivului de casare, însă nu a precizat în ce constă omisiunea din greșeală a instanței de recurs să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 318 C. proc. civ., teza a II-a. Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul-recurent a invocat ca temei legal al recursului prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., fără a-și sistematiza criticile în raport de motivele de recurs formulate. Se impune a se face diferența între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Omisiunea vizează motivul și nu argumentele de fapt și de drept indicate de parte, care sunt subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent pentru dezvoltarea unui motiv de recurs pentru a răspunde printr-un considerent comun, chiar dacă nu a răspuns tuturor argumentelor. De altfel, instanța de recurs a analizat cauza sub toate aspectele cât și prin prisma criticilor invocate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susținerile contestatorului în sensul că instanța de recurs nu a analizat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi reținute ca fiind fondate. Acest motiv de recurs nu a fost indicat iar argumentele din cererea de recurs nu au vizat acest motiv în sensul dispozițiilor legale. Toate argumentele invocate de contestator și în contestația în anulare, despre care se susține că puteau fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează, de fapt, aspecte ce țin de fondul cauzei ce a fost analizat atât de instanța de fond cât și cea de control judiciar. Cum contestatorul și în contestația în anulare se referă tot la argumente în sprijinirea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu a motivului de casare sau de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., despre care se susține că nu a fost cercetat de instanța de recurs, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru a fi admisă contestația formulată. Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea urmărindu-se în realitate, o rejudecare a recursului. Prin urmare este nefondată contestația în anulare formulată. De altfel, această soluție este în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționată definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestația în anulare, ca nefondată .