ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1362/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1362/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 3 decembrie 2010, reclamantul F.A.G. a solicitat, în temeiul dispozițiilor

art. 24 – 25 din Legea nr. 554/2004, să fie obligat pârâtul M.A.D.R. la plata sumei

de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri de întârziere pentru refuzul de a executa

sentința civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâtul nu a respectat termenul legal de 30 de zile pentru

executarea sentinței civile nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, prin care a fost anulat Ordinul nr. 448/2009 emis de pârât pentru

eliberarea sa din funcția de conducere de director executiv al D.A.D.R.J. Arad,

cu obligarea pârâtului la reintegrarea în funcția publică deținută anterior emiterii

ordinului anulat.

Reclamantul a

învederat că nerespectarea culpabilă a unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată

de instanța de contencios administrativ reprezintă un fapt ilicit, care atrage răspunderea

civilă delictuală a ministerului pârât pentru imposibilitatea de a-și valorifica

efectiv dreptul recunoscut de lege. În acest sens, recurentul a arătat că

obligația executării hotărârilor judecătorești irevocabile se impune în vederea

satisfacerii exigențelor prevăzute de art. 6 al C.E.D.O., întrucât dreptul de

acces la o instanță garantează și punerea în executare a hotărârilor judecătorești

irevocabile.

La termenul de

judecată din 21 februarie 2011, reclamantul a precizat obiectul acțiunii,

solicitând să i se aplice pârâtului M.A.D.R., în calitate de persoană obligată să

îndeplinească titlul executoriu, sancțiunea amenzii de 20 % din salariul minim brut

pe economie pe zi de întârziere în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza

1 din Legea nr. 554/2004, începând cu data de 5 noiembrie 2010 și până la reintegrarea

efectivă în funcția publică de conducere.

instanțe

Curtea de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 11

din 13 mai 2011, prin care a respins acțiunea reclamantului, constatând că nu

sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 24 – art. 25 din Legea

nr. 554/2004.

Instanța de fond a avut

în vedere în acest sens starea de fapt dovedită în cauză și din care rezultă că

reclamantul a fost reintegrat în funcția publică de conducere prin Ordinul nr. 903/2010

emis de M.A.D.R. anterior datei la care sentința civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010

a Curții de Apel Timișoara a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5

octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, s-a avut

în vedere că reclamantul a încasat daunele morale în sumă de 50.000 lei, la

care a fost obligat ministerul pârât prin sentința civilă nr. 11/ CC din 13 mai

2011, iar împrejurarea că acesta nu a beneficiat de toate drepturile decurgând

din reintegrare este o consecință a refuzului său de a relua funcția de

director executiv al D.A.D.R. Arad.

Din acest motiv, s-a apreciat

că nu se poate constata refuzul nejustificat al ministerului pârât de a executa

hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată de instanța de contencios

administrativ și pe cale de consecință, că nu există temei pentru aplicarea sancțiunii

amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

de reclamant

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamantul, solicitând ca în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., să fie modificată

hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate în baza prevederilor art.

24 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul a susținut

că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu

aplicarea greșită a legii și cu încălcarea principiului priorității reglementărilor

internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, reglementat de

art. 20 alin. (2) din Constituție.

4.

Hotărârea atacată cu contestație în anulare

Prin Decizia nr. 4383

din 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul F.A.G. împotriva acestei sentințe.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prin

sentința civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5

octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamantul F.A.G., a fost anulat Ordinul nr. 448/2009 emis de M.A.D.R. și s-a

dispus reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută, cu

obligarea pârâtului la plata către reclamant a daunelor morale în sumă de 50.000

lei.

M.A.D.R. a emis Ordinul

nr. 903/2010 privind reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere

de director executiv în cadrul D.A.D.R. Arad, cu un salariu de bază în sumă de 3480

lei.

Conținutul acestui ordin

a fost corect interpretat de instanța de fond ca fiind un act de executare a

obligațiilor stabilite în sarcina ministerului intimat prin hotărârea

judecătorească irevocabilă invocată de recurent.

Emiterea acestui

ordin a avut drept consecință atât reintegrarea recurentului în funcția publică

de conducere deținută anterior întocmirii ordinului nelegal de eliberare din

funcție, cât și achitarea daunelor morale în sumă de 50.000 lei cu ordinul de

plată nr. 5106 din 29 noiembrie 2010.

Ambele obligații au

fost îndeplinite conform dispozitivului hotărârii judecătorești irevocabile

pronunțate de instanța de contencios administrativ și în consecință, nu se

poate constata existența unui refuz nejustificat de executare a hotărârii în

termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia, astfel că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

pentru aplicarea sancțiunii amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie

pe zi de întârziere sau pentru acordarea de despăgubiri pentru întârziere.

Susținerea recurentului

privind neconformitatea Ordinului nr. 903/2010 cu dispozitivul hotărârii

judecătorești irevocabile se dovedește a fi nefondată întrucât se referă la

data la care operează reintegrarea în funcția publică de conducere, plata

drepturilor salariale aferente funcției respective și plata impozitelor și

contribuțiilor datorate statului pentru drepturile bănești, dar toate acestea nu

au fost stabilite prin titlul executoriu și deci în privința lor, nu există temei

pentru a se constata refuzul intimatului de a proceda la executare.

În mod evident,

Ordinul nr. 903/2010 a fost întocmit de ministerul intimat pentru reintegrarea

recurentului în funcția publică de conducere și a avut ca efect stabilirea raportului

de funcție între părți, astfel că în mod întemeiat au fost considerate de

instanța de fond ca lipsite de relevanță față de obiectul prezentei cereri

motivele expuse în adresa nr. 153693 din 4 august 2010 cu privire la caracterul

executoriu al sentinței nr. 50 din 28 ianuarie 2010 sau cele pentru care

funcționarul public a refuzat reluarea funcției.

Aceeași concluzie se

impune și cu privire la argumentele invocate în recurs pentru a se constata

nelegalitatea Ordinului nr. 2.319 din 20 decembrie 2010 emis de M.A.D.R., cu atât

mai mult cu cât acest act administrativ nu a fost avut în vedere la pronunțarea

soluției de respingere a cererii, constatându-se că nu a fost comunicat recurentului.

Nefondată se

dovedește a fi și susținerea din recurs privind pronunțarea hotărârii atacate cu

încălcarea dispozițiilor art. 24 – art. 25 din Legea nr. 554/2004 și a

dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de fond a stabilit corect

cadrul procesual și limitele sesizării sale în procedura de executare a unei

hotărâri judecătorești irevocabile, a analizat conținutul și efectele actului

administrativ de executare, constatând în mod judicios că nu a existat din

partea ministerului intimat un refuz nejustificat de a îndeplini obligațiile

stabilite în sarcina sa.

Împotriva

deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în

anulare F.A.G., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 318 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare sunt reiterate în extenso argumente care țin de fondul

cauzei soluționată irevocabil prin Decizia nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

solicitându-se reluarea judecății și pronunțarea unei hotărâri în sensul

urmărit de contestator.

Se menționează, în

esență, că instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și nici

în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile imperative ale art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, ceea ce reprezintă un motiv de casare asupra căruia

instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., nu s-a pronunțat, încălcând grav principiul legalității, fapt

care conducea la casarea sentinței civile nr. 11 din 13 mai 2011 conform art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Intimatul M.A.D.R. a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare

ca neîntemeiată, arătându-se că motivele de modificare sau de casare prevăzute

de art. 304 nu includ și argumentele expuse de contestator. Împrejurarea

că în cauză contestatorul nu este mulțumit de felul în care instanța

de recurs s-a pronunțat nu poate constitui temei pentru admiterea

contestației.

secția contencios administrativ și fiscal, asupra contestației în anulare

Potrivit

temeiului de drept invocat de contestator, art. 318 teza a II-a C. proc. civ.,

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța,

respingând recursul (…) a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

modificare sau de casare”.

Contestatorul

susține că instanța de recurs nu a cercetat mai multe argumente în

sprijinirea motivului de casare, însă nu a precizat în ce constă omisiunea din

greșeală a instanței de recurs să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 318 C. proc. civ., teza a

II-a.

Astfel cum rezultă

din considerentele Deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul-recurent a invocat ca temei legal al

recursului prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

fără a-și sistematiza criticile în raport de motivele de recurs formulate.

Se impune a se face

diferența între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea

acestor motive.

Omisiunea vizează

motivul și nu argumentele de fapt și de drept indicate de parte, care sunt

subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs

este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent pentru dezvoltarea

unui motiv de recurs pentru a răspunde printr-un considerent comun, chiar dacă

nu a răspuns tuturor argumentelor.

De altfel, instanța

de recurs a analizat cauza sub toate aspectele cât și prin prisma criticilor

invocate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Susținerile

contestatorului în sensul că instanța de recurs nu a analizat și motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi reținute ca fiind fondate.

Acest motiv de recurs nu a fost indicat iar argumentele din cererea de recurs

nu au vizat acest motiv în sensul dispozițiilor legale.

Toate argumentele

invocate de contestator și în contestația în anulare, despre care se susține că

puteau fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., vizează, de fapt, aspecte ce țin de fondul cauzei ce a fost analizat atât

de instanța de fond cât și cea de control judiciar.

Cum contestatorul și

în contestația în anulare se referă tot la argumente în sprijinirea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu a motivului de casare

sau de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., despre care se

susține că nu a fost cercetat de instanța de recurs, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru a fi admisă

contestația formulată.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de

recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea

urmărindu-se în realitate, o rejudecare a recursului.

Prin urmare este

nefondată contestația în anulare formulată.

De altfel, această

soluție este în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționată definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de

circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi

admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a

apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea, Curtea permanent subliniază că principiul securității raporturilor

juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de

desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un

proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România,

26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În concluzie,

avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., astfel că

urmează a fi respinsă contestația în anulare, ca nefondată .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII:

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de F.A.G. împotriva Deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2012.