ÎCCJ, Decizia nr. 66/2019

Asupra contestației de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele: Prin Decizia nr. 960 pronunțată la 18 decembrie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea formulată de persoana solicitată A., prin apărător ales, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004. A respins, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 226/P din 7 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2018, constatând totodată, că persoana solicitată A. a fost reținută și arestată preventiv începând cu data de 23 noiembrie 2018 la zi.

Pentru a dispune în acest sens, cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, instanța a consemnat următoarele: La termenul de judecată din data de 18 decembrie 2018, cu ocazia soluționării contestației împotriva Sentinței penale nr. 226/P din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, persoana solicitată A., prin apărător ales, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Autorul excepției a susținut că dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, potrivit cu care: "autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent" sunt neconstituționale, în raport, cu dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Instanța a reținut că procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță, stabilirea existenței interesului făcându-se pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014). În continuare, a reținut că, potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată: "autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent", iar potrivit art. 19 alin. (1) din Constituția României: "cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România". Art. 2 prevede că: "prin derogare de la prevederile alin. (1),

cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate", autorul excepției susținând că sintagma "poate refuza executarea" ar fi trebuit să fie cuprinsă în enumerarea motivelor de refuz obligatoriu, așa cum au fost instituite la art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și doar prin excepție cetățeanul român să fie extrădat. Totodată, că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, astfel că, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, Înalta Curte a constatat că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepției nu este cel al realizării unui efectiv control de constituționalitate, tinzând, în realitate, la modificarea și completarea legii, în sensul ca prevederile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 să facă parte din motivele de refuz expres prevăzute de alin. (1) al art. 98 din aceeași lege, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României, în situația contrară, Curtea Constituțională devenind legiuitor pozitiv, ceea ce este vădit inadmisibil.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în decizia nr. 960 pronunțată la 18 decembrie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, în termen procedural, a formulat recurs contestatorul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 31 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 18 martie 2019. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că recursul formulat de contestatorul A. este nefondat.

Referitor la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume: excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanța în fața căreia a fost invocată excepția nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanței are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerințelor de admisibilitate ce trebuie evaluate și care, așa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Totodată, referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curții Constituționale pronunțată în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

În cauza dedusă judecății, contestatorul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, apreciind că sintagma "poate" creează oportunitatea pentru instanță de a analiza dacă în România s-ar întruni anumite condiții pentru ca persoana condamnată să poată rămâne în executarea pedepsei pe teritoriul României, încălcând prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Constituție. În aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, din perspectiva cerințelor ca excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare și ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, se realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care au legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională, așa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei, respectiv a dispoziției legale și a textului constituțional. Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale poate fi respinsă atunci când tinde, fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului, fie la un control de constituționalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziții de lege.

Totodată, în ceea ce privește condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituțional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

În contextul celor arătate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate este invocată de către recurentul A. - respectiv art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 - nu au legătură cu soluționarea fondului cauzei cu care a fost învestită instanța de apel. Mai mult, se reține că, în speță, se tinde la modificarea textului de lege criticat ca fiind neconstituțional. Or, instanța de contencios constituțional nu are rolul de legiuitor pozitiv, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 73 alin. (1) din Constituția României și raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Pe de altă parte, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că cererea recurentului contestator tinde, doar în mod formal, la declanșarea unui control de neconstituționalitate.

În realitate, cererea a fost generată de modalitatea în care instanța de contestație a interpretat dispozițiile legale a căror pretinsă neconstituționalitate este invocată. Or, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în cazuri concrete este apanajul exclusiv al instanțelor de judecată, atribut evidențiat inclusiv în jurisprudența constantă a Curții Constituționale. Pentru considerentele expuse anterior, constatând că soluția atacată este legală și temeinică, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, cu majoritate, urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurentul contestator A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în Decizia nr. 960 pronunțată la 18 decembrie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul contestator A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în Decizia nr. 960 pronunțată la 18 decembrie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

Analizând cererea formulată de contestatorul A. cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, se constată că îndeplinește condițiile formale prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Excepția a fost ridicată de o parte din proces, în fața unei instanțe judecătorești investite cu soluționarea cauzei având ca obiect contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 226/P din 7 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 care prevăd că: "autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când ...". Norma criticată are legătură cu soluționarea cauzei pendinte, iar Curtea Constituțională nu a statuat asupra neconstituționalității prevederilor legale care constituie obiectul excepției.

Instanța nu are competența legală de a examina eventuala neconstituționalitate sau constituționalitate a dispozițiilor legale invocate de autorul cererii de sesizare; de asemenea, în condițiile în care Curtea Constituțională pronunță nu numai decizii de neconstituționalitate totală, dar și decizii de constituționalitate numai în măsura în care un text de lege se interpretează sau se aplică în acord cu principiile constituționale (decizii de interpretare) nu se poate susține că se solicită Curții Constituționale "completarea legii" ori "interpretarea legii", fiind unanim acceptat că revine Curții Constituționale competența exclusivă de a stabili dacă o anumită interpretare a legii ori o anumită soluție legislativă chiar omisiunea adoptării unei soluții legislative, sunt în acord cu legea fundamentală și, mai ales, cu principiile constituționale.

Nu în ultimul rând, se constată că, Curtea Constituțională realizează și un examen de convenționalitate a dispozițiilor legale menționate în sesizarea adresată unei autorități cu astfel de atribuții în aplicarea și interpretarea normelor și principiilor constituționale. Prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Procesat de GGC - LM