ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 190/2019

Deliberând asupra contestației declarate de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În baza art. 103 alin. (7) cu referire la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis în data de 21.02.2019 emis de către Judecătoria Penală nr. 24 Barcelona - Spania, pe numele persoanei solicitate A.. În baza art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, a luat act că persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritățile judiciare din Spania, iar în baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data arestării efective. S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută din data de 11.03.2019 până la data de 12.03.2019. S-a revocat măsura preventivă a controlului judiciar luată la data de 12.03.2019. În baza art. 103 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că prin adresa nr. x/2019 din 11.03.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța în conformitate cu disp. art. 101 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru desfășurarea procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 21.02.2019 de către autoritățile judiciare din Regatul Spaniei, față de cetățeanul român A., urmărit internațional pentru săvârșirea unei tentative la infracțiunea de furt, prevăzută de art. 234 C. pen. spaniol.

Prin ordonanța de reținere nr. 31/2019 din 11.03.2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a procedat la reținerea persoanei solicitate A., pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 11.03.2019 ora 13:45 până la 12.03.2019 ora 13:45, conform art. 100 din Legea nr. 302/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Fiind prezentă în fața instanței, în ședința publică din data de 12.03.2019, persoana solicitată A., asistat de apărător ales, nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate, a arătat că are cunoștință despre săvârșirea faptei descrise în mandatul de arestare, nu este de acord cu eventuala predare în vederea executării pedepsei de 6 luni închisoare pe teritoriul Spaniei, solicitând luarea măsurii arestului la domiciliu, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

La data de 20.03.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat acestei instanțe mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare din Spania, împreună cu traducerea acestuia în limba română.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că prin adresa emisă de Biroul SIRENE România și transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București unde a fost înregistrată sub nr. x/2019, a fost înaintată semnalarea în Sistemul Informatic Schengen și formularul A atașat semnalării cu privire la existența unui mandat european de arestare emis la data la data de 21.02.2019 de către autoritățile judiciare din Spania, față de cetățeanul român A. urmărit internațional pentru săvârșirea unei tentative la infracțiunea de furt, prevăzută de art. 234 C. pen. spaniol.

În fapt, în cuprinsul mandatului de arestare emis de către autoritățile judiciare din Spania, s-a reținut că la data de 06.07.2015, în jurul orei 11:20, inculpații B., C., D. și A., acționând după ce s-au pus de comun acord cu scopul de a obține un beneficiu economic ilicit comun vizând bunuri aparținând altor persoane, s-au apropiat de persoana vătămată turist nord-american E., atunci când aceasta tocmai urca într-un autobuz de pe strada x și, în timp ce inculpatul F. bloca ușa de intrare pentru a îi distrage atenția și a-i împiedica victimei accesul în interior, persoana solicitată A. i-a sustras telefonul G., evaluat la suma de 550 de euro, pe care îl avea în geantă și i l-a remis inculpatei B., care nu a putut să dispună definitiv de acesta, pentru că a fost oprită de ofițerii de poliție care au fost prezenți la momentul săvârșirii faptei.

În drept, s-a arătat că fapta săvârșită de persoana solicitată constituie infracțiunea prev. de art. 234 C. pen. spaniol, respectiv tentativă la infracțiunea de furt, durata maximă a pedepsei care poate fi aplicată fiind de 18 luni.

Au fost atașate la dosar: adresa nr. x/11.03.2019 emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul de Investigații Criminale, de prezentare a persoanei solicitate, procesul-verbal de depistare a persoanei solicitate, fișa cu informații generale semnalare ID - SIS, procesul-verbal de verificare în baza de date "H.", copie de pe cazierul judiciar al persoanei solicitate, formularele A, B-G, I transmise de Biroul SIRENE în limba engleză și română, adresa nr. x din data de 26.02.2019, emisă de Biroul Sirene România.

La termenul de judecată din data de 21.03.2019, persoana solicitată A., în prezența apărătorului ales, a solicitat în temeiul art. 98 alin. (2) lit. c) respingerea solicitării, având în vedere că în cazul în care ar fi pus în executare mandatul european de arestare, s-ar afla în imposibilitate de a lua legătura cu familia sa, fiind implicate costuri foarte mari. Cu privire la arestarea sa pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, a solicitat respingerea acesteia pe motive familiale, apreciind că se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei sau se poate anula mandatul de executare a pedepsei spaniol și se poate emite un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea de către autoritățile române. De asemenea, aceasta a solicitat să se constate că mandatul respectă conținutul și forma prev. de art. 8 alin. (1) și (2) din Decizia Cadru. În temeiul art. 13 alin. (1) din Decizia Cadru a solicitat să se ia act că nu a consimțit la predare către autoritatea emitentă dar nu renunță la drepturile conferite de principiul specialității prev. art. 27 alin. (2) din Convenția-Cadru.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constată că persoana solicitată A. este urmărită penal pentru o faptă care constituie infracțiunea prev. de art. 234 C. pen. spaniol, respectiv tentativă la infracțiunea de furt. S-a mai reținut că în cauză există suficiente date de identificare a persoanei solicitate A. și că fapta pentru care a fost emis mandatul european de arestare, face parte dintre cele prevăzute de art. 32 din C. pen. rap. la art. 228 - 229 din C. pen., fiind vorba de tentativă la infracțiunea de furt și astfel nu este supusă verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări.

Din examinarea actelor dosarului, s-a reținut că în raport de această infracțiune pentru care persoana solicitată nu a mai fost urmărită sau condamnată în România, rezultă că nu este incidentă vreuna dintre situațiile care conform dispozițiilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, constituie motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european, iar persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni la identitate.

În ceea ce privește motivele facultative de refuz invocate, contrar apărării, s-a constatat că nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de predare prev. de art. 98 alin. (2) din Legea 302/2004. În acest sens, s-au făcut trimiteri la motivul opțional de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) (când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent).

Cu privire la acest aspect, instanța de fond a reținut că persoana solicitată nu a făcut dovada unor legături familiale în înțelesul C. civ. (soț, soție, copii), cu excepția depunerii la dosar a unui act de proprietate menit să certifice actualul său domiciliu, la adresa concubinei. Pe de altă parte, s-a apreciat că nu se poate proceda nici la recunoașterea, pe cale incidentală, a hotărârii penale străine de condamnare, potrivit art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în absența consimțământului statului de condamnare (în speță, Regatul Spaniol). Concluzia se impune, întrucât aplicarea și punerea în executare a pedepselor (ca și dreptul penal în general) este de esența suveranității statelor și nu poate fi limitată în afara tratatelor, convențiilor sau acordurilor internaționale. Nici Legea nr. 302/2004 nu prevede, de altfel, nicio situație în care preluarea executării unei hotărâri să se facă împotriva voinței statului în care aceasta a fost pronunțată. S-a apreciat că acesta este și motivul pentru care, la art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 se menționează că atunci când autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare informează autoritatea judiciară emitentă "cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate", respectiv acela al recunoașterii hotărârii pe cale incidentală. Or, în cauză, autoritatea judiciară emitentă din Regatul Spaniol nu s-a pronunțat cu privire la recunoașterea hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis prezentul mandat european de arestare, solicitând predarea persoanei urmărită internațional.

De asemenea, s-a constatat că persoana solicitată a precizat că nu renunță la regula specialității. Sintetizând, Curtea a reținut că mandatul european de arestare emis la data de 21.102.2019 de către autoritățile judiciare spaniole îndeplinește condițiile de conținut și formă prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, în sensul că în cuprinsul acestuia sunt menționate identitatea și cetățenia persoanei solicitate, este indicat actul în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, se precizează încadrarea juridică a infracțiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, sunt descrise circumstanțele săvârșirii faptei și este specificată limita maximă a pedepselor prevăzute de legislația statului spaniol pentru acest tip de fapte. Totodată, infracțiunea pentru care persoana solicitată este cercetată dă loc la predare, în acord cu dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 18, furtul organizat sau armat). Contrar apărării, s-a reținut că, nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de predare prev. de art. 98 din Legea 302/2004.

Nu în ultimul rând, s-a reținut că pentru fapta la care se referă mandatul european de arestare, persoana solicitată nu a mai fost urmărită ori judecată.

În acest context, având în vedere că - potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004 rep. - mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, respectiv că acesta se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, neexistând niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004 rep. și art. 2 și art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, în baza art. 103 alin. (7) cu referire la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis în data de 21.02.2019 emis autoritățile din Spania, pe numele persoanei solicitate A., s-a lua act că persoana solicitată nu consimte la predarea sa, s-a dispus, în vederea predării, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data arestării efective, iar în baza art. 103 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare.

Împotriva Sentinței penale nr. 72 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în termen legal, persoana solicitată A. a declarat contestația de față, și a solicitat, în esență, admiterea contestației, desființarea sentinței, susținând că este cetățean român, are reședința în România, dorește să execute pedeapsa în România și are legături cu familia sa

Totodată, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că aceste dispoziții contravin disp. art. 1, art. 16, art. 15, art. 21 și art. 53 din Constituție, arătând că sunt neconstituționale și discriminatorii în ceea ce privește persoanele cu rezidență legală pe o perioadă de 5 ani pe teritoriul României, aceste dispoziții limitând drepturile cetățenești.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, formulată de contestatorul persoană solicitată A. prin apărător, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2019, cu ocazia soluționării contestației împotriva Sentinței penale nr. 72/F din 21 martie 2019, prin apărător ales, contestatorul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională. În esență, a susținut că dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, sunt neconstituționale, în raport, cu dispozițiile art. 1, art. 16, art. 15, art. 21 și art. 53 din Constituția României și sunt discriminatorii în ceea ce privește persoanele cu rezidență legală pe o perioadă mai mare de 5 ani.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale o produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Înalta Curte reamintește că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014).

Dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată prevăd: "autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent"

Or, critica de neconstituționalitate a petentului se referă la sintagma "are o rezidență continuă legală pe teritoriul României", situație distinctă ce cea aplicabilă în speță, respectiv "este cetățean român", ce nu are aptitudinea de a stabili existența unei legături între cauza dedusă judecății și excepția invocată.

Astfel, dispoziția din legea internă privind cooperarea judiciară internațională, transpune art. 4 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, motiv pentru care nu poate fi interpretată decât în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Or, cu referire la motivul de neexecutare facultativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a identificat ca fiind distincte situația persoanei care este cetățean al statului de executare de situația rezidentului care deși nu e cetățean "rămâne" în acest stat (hotărârea Kozlowski C66/08 din 17 iulie 2008).

Ca atare, în condițiile în care contestatorul este cetățean român, acestuia nu îi este aplicabil motivul de neexecutare facultativă prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 vizând teza "sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani", motiv pentru care excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza.

Examinând contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 72 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în raport cu actele și lucrările din dosar, dar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că mandatul european de arestare se execută în virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce consacrat de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, precum și raportat la dispozițiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, care reglementează mandatul european de arestare, cât și cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă, cât și în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condițiilor de fond și formă, a domeniului de aplicare și a cadrului instituțional în care funcționează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor și libertăților persoanei, așa cum acestea sunt prevăzute de Constituția României și de normele europene.

Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că prin cererea formulată de autoritățile judiciare din Spania, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 21.02.2019 de către autoritățile spaniole față de numitul A. urmărit internațional pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

Din cuprinsul mandatului european de arestare se reține că la data de 06.07.2015, în jurul orei 11:20, inculpații B., C., D. și A., acționând după ce s-au pus de comun acord cu scopul de a obține un beneficiu economic ilicit comun vizând bunuri aparținând altor persoane, s-au apropiat de persoana vătămată E., atunci când aceasta tocmai urca într-un autobuz, iar persoana solicitată A. i-a sustras telefonul G., pe care îl avea în geantă.

Fapta astfel descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 234 C. pen. spaniol, respectiv tentativă la infracțiunea de furt.

Din cuprinsul mandatului european de arestare rezultă că în sarcina persoanei solicitate a fost reținută săvârșirea unor furturi în mod organizat, din această perspectivă, Înalta Curte constată că aceasta se regăsește printre cele 32 de infracțiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 18, teza I (furtul organizat) din Legea nr. 302/2004.

În același timp, Înalta Curte constată că este îndeplinită și condiția dublei incriminări, fapta săvârșită fiind prevăzută de dispozițiile art. 32 rap la art. 228 C. pen. român.

Din conținutul mandatului european de arestare rezultă că durata pedepsei ce urmează a fi executată este de 6 luni, nu au fost formulate nici un fel de obiecții privind identitatea, așa cum rezultă din poziția procesuală a persoanei solicitate astfel cum a fost consemnată în încheierea de ședință din 12 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, când a dispus măsura controlului judiciar față de persoana solicitată.

Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, fiind emis de către Judecătoria Penală nr. 24 din Barcelona, în baza Hotărârii nr. 472/18.10.2015 pronunțată de Judecătoria Penală nr. 2 din Barcelona.

La termenul de judecată din data de 21 martie 2019, Curtea de Apel București a procedat la audierea persoanei solicitate A., căreia i s-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare și care a declarat că nu este de acord cu predarea autorităților spaniole și nu renunță la drepturile conferite de regula specialității.

Trebuie amintit că Decizia Cadru nr. 2002/584/JAI a înlocuit sistemul multilateral de extrădare cu un sistem de predare bazat pe principiul recunoașterii reciproce. Or, principiul respectiv presupune că statele membre sunt în principiu obligate să dea curs unui mandat european de arestare fără ca această obligație să fie una absolută, motivele facultative de refuz concretizând tocmai marja de apreciere permisă autorităților judiciare competente.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 este una neconformă jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea Kozlowski C66/08 din 17 iulie 2008) conform căreia condiția ca persoana solicitată să aibă rezidența continuă și legală pe teritoriul statului solicitat este distinctă iar nu cumulativă cu cerința cetățeniei.

Totodată, în mod eronat a apreciat prima instanță că dispozițiile art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu ar fi aplicabile deoarece statul solicitant a optat pentru predare, motiv pentru care este evident că nu și-a dat consimțământul pentru derularea procedurii recunoașterii în vederea executării, în contextul în care prima instanță avea posibilitatea de a aprecia asupra motivului de refuz și subsecvent era obligată să solicite actele și informațiile necesare în vederea recunoașterii.

Cu toate acestea, având în vedere faptul că prima instanță nu a aplicat procedura reglementată de art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, procedura incidentă în cazul aprecierii motivului de refuz facultativ, aceasta nu poate fi demarată, direct în calea de atac.

Pe de altă parte, trimiterea spre rejudecare pe lângă faptul că nu este prevăzută de legea procesual penală decât pentru situații sancționabile cu nulitatea absolută, nici nu ar fi rezonabilă în prezenta cauză în condițiile în care durata pedepsei aplicate persoanei solicitate, de 6 luni, ar transforma un astfel de demers într-unul nerezonabil, în contextul în care pedeapsa s-ar executa cel mai probabil în cursul procedurii.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru a pune în executare mandatul european de arestare, va respinge ca nefondată contestația exercitată de persoana solicitată A.

În ceea ce privește motivul facultativ de refuz invocat de persoana solicitată, incidența acestuia nu poate fi reapreciată de instanța de control judiciar, având în vedere opțiunea primei instanțe de a nu da curs procedurii instituite de art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prin raportare și la durata pedepsei ce face neutilă orice reapreciere sub acest aspect.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) din C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare.

II. Respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 02 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV