ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1516/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 14 decembrie 2005 sub nr. 47817/3/2005, reclamantul S.C.A.

a solicitat, în contradictoriu cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, anularea deciziei nr. 301

din 25 octombrie 2005 emisă de aceasta, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În motivare, reclamantul a arătat că

prin decizia contestată, în mod nelegal i s-a respins cererea de restituire în

natură a imobilului situat în Craiova, și i s-a propus acordare de măsuri

reparatorii pentru terenul în suprafață de 530 m.p. și 322,23 m.p. construcții;

că în mod nelegal, s-a reținut că imobilul revendicat este deținut de SC P.G.

SA Craiova, deși acesta nu este evidențiat în patrimoniul acestei societăți

comerciale privatizate.

La termenul din 16 ianuarie 2007 a

fost introdusă în cauză SC P.G. SA, în calitate de intervenient forțat.

Prin sentința civilă nr. 1159 din 25

septembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă

a respins acțiunea, reținând că, prin

decizia contestată, în mod legal au fost acordate măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu, în temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind

deținut în prezent de intervenienta SC P.G. SA.

Prin decizia civilă nr. 451 din 2

iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins apelul reclamantului S.A.C.

împotriva sentinței mai sus-menționate, reținând că imobilul este evidențiat în

patrimoniul SC P.G. SA, conform certificatului de atestare a dreptului de

proprietate depus la dosar, această societate fiind privatizată integral în

anul 1994.

În acest context, s-a reținut că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 9224 din 11 noiembrie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursul aceluiași reclamant și a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că cererile referitoare la imobilele

preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale

privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29, fost 27, în redactarea

inițială și că instanțele investite cu soluționarea cererilor de restituire a unor

astfel de imobile trebuie să verifice și să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului statului, întrucât în funcție de acest aspect urmează a se aprecia asupra

măsurilor reparatorii, restituire în natură sau acordare de despăgubiri persoanei

îndreptățite.

Prin decizia nr. 767 A din 20 decembrie

2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a admis apelul reclamantului S.C.A., a

schimbat sentința apelată în sensul admiterii contestației și anulării dispoziției

din 25 octombrie 2005 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului;

a dispus restituirea în natură, către contestator, a imobilului compus din teren

în suprafață de 1.830,56 m.p. scriptic și 1.824 m.p. conform măsurătorilor și construcțiile

existente pe teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit

de expert M.I.

Prin decizia civilă nr. 5392 din 18 septembrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale

active a intimatului-reclamant S.C.A., și a respins, ca nefondate, ambele recursuri

declarate în cauză.

Referitor la calitatea intimatului-reclamant

S.C.A., de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001,

instanța supremă a reținut că aceasta a fost stabilită chiar de către emitentul

deciziei contestate, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

care a constatat, astfel, că autorul notificării și-a dovedit vocația succesorală

de pe urma fostului proprietar, Julius Schmidt și descendenților acestuia, P.J.S.

și C.J.S.

Referitor la fondul cauzei, instanța de

recurs a reținut, în esență, că ceea ce interesează în speță este nu preluarea abuzivă

sau nu de către stat, ci dacă această preluare s-a făcut cu sau fără titlu valabil.

Cum măsura naționalizării în temeiul Legii nr. 119/1948 presupunea despăgubirea

proprietarilor deposedați, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 8, art.

10 și art. 11 din Constituția Republicii Populare Române din 1948, iar această despăgubire

nu s-a dovedit că s-a realizat, instanța de apel a apreciat corect că au fost depășite

limitele legale prin naționalizarea în temeiul Legii nr. 119/1948 a unor spații

cu destinație de locuință, aparținând fostului proprietar, cu încălcarea art. 1

din acest act normativ.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare, nemotivată, SC P.G. SA.

Contestația în anulare este inadmisibilă,

pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres

și limitativ prevăzute de lege, anularea unor hotărâri judecătorești pronunțate

cu nesocotirea unor norme procedurale.

Astfel, potrivit art. 317 alin. (1) C.

proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii" [alin. (1) pct. 1] ori „când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență"

[alin. (1) pct. 2], iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol contestația mai

poate fi primită în cazul când motivele anterior enunțate au fost invocate prin

cererea de recurs, „dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări

de fapt sau dacă recursul a fost respins tară ca el să fi fost judecat în fond".

Articolul 318 C. proc. civ. stabilește

că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație „când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul,

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

În speță, cererea de contestație în anulare,

nu se circumscrie niciuneia din dispozițiile legale anterior citate, pentru a fî

analizată ca atare de instanță, ceea ce determină caracterul inadmisibil al acesteia.

Astfel, deși contestatoarea a depus la

dosarul cauzei un memoriu intitulat „contestație în anulare" și a indicat ca

temei juridic art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, a formulat o cerere

de suspendare a executării deciziei obiect al acestei contestații, respinsă, ca

inadmisibilă, prin încheierea de ședință din 31 octombrie 2012, făcând precizarea

că motivele propriu-zise ale contestației vor fi depuse după redactarea deciziei

atacate.

Cum însă până la data când cauza a fost

luată în pronunțare motivele cererii nu au fost depuse, această împrejurare determină

caracterul inadmisibil al contestației în anulare, sens în care va fi respinsă.

În raport cu soluția dată asupra contestației

în anulare și față de solicitarea formulată de către intimatul S.C.A. privind acordarea

cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2.500 RON, dovedite cu chitanța depusă

la dosarul cauzei, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., va obliga contestatoarea SC P.G. SA la plata, către acesta, a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

În evaluarea cuantumului cheltuielilor

de judecată astfel reduse, Înalta Curte se raportează la împrejurarea că onorariul

avocațial solicitat este disproporționat față de valoarea pricinii și de munca depusă,

în contextul în care cauza a avut un singur termen de judecată, iar cererea a fost

apreciată ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare, obligând contestatoarea

SC P.G. SA la plata, în favoarea intimatului S.A.C., a cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.000 RON, redus conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de SC P.G. SA împotriva deciziei nr. 5392 din 18 septembrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă contestatoarea la plata, către intimatul

S.C.A., a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată, conform art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 martie 2013.