ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3182/2019

Ședința publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 15.04.2014, reclamanta Obștea Cozănești Ortoaia, a chemat în judecată pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură București, solicitând anularea adresei nr. x/01.04.2014 raportat la anul 2008, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 80.595 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 120,30 ha, situată în zona de conservare totala a Sitului Natura 2000 Cheile Zugrenilor, în zona/tipul funcțional TI si T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Dorna, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masa lemnoasă, aferente anului 2008, precum și la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 80.595,44 RON, începând cel puțin cu data de 01.04.2014, dată la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensațiilor cuvenite, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 81 pronunțată la data de 24 martie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a admis acțiunea promovată de reclamanta Obștea Cozănești Ortoaia, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură București.

A anulat adresa nr. x/01.04.2014 în ceea ce privește compensațiile cuvenite pentru anul 2008 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.595,44 RON cu titlu de compensații aferente anului 2008 pentru contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care aceasta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară a unei suprafețe de 120,30 ha pădure situată în zona de conservare a Sitului Natura 2000 Cheile Zugrenilor, tipul funcțional T1 și T2.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală calculată asupra debitului principal în cuantum de 80.595,44 RON, începând cu data de 01.04.2014 și până la achitarea debitului.

Împotriva sentinței nr. 81 din 24 martie 2015 a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice) solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

În susținerea recursului, recurentul-pârât a susținut că adresa nr. x/01.04.2014 nu este un act administrativ, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, așa cum de altfel s-au pronunțat unele instanțe în cazuri similare în dosarele x/2014, y/2014*, z/2014* aflate pe rolul Curții de Apel Suceava în stadiul de fond.

Recurentul-pârât mai susține că având în vedere faptul că adresa a carei anulare se solicită, precum și faptul că din conținutul ei nu reiese ca ar exista un refuz din partea MMAP de acordare a compensațiilor pe anul 2012, apreciază că obiectul cererii îl constituie o acțiune în pretenții întrucât intimata-reclamată invocă imposibilitatea de a culege fructele civile ale imobilului. În raport de această interpretare pârâtul apreciază că prin cererea de chemare în judecată se urmărește răspunderea civila a Ministerului, or în temeiul art. 94 pct. 1, lit. j) C. proc. civ., pricina nu este de competența Curții de Apel Suceava, valoarea pretențiilor fiind sub valoarea de 200.000 RON. Prin această critică, recurentul a susținut că în cauză operează excepția necompetenței materiale a Curții de Apel.

Recurentul-pârât susține că, instanța în mod greșit a considerat, că dreptul reclamantei de a pretinde plata efectivă a despăgubirii, s-a născut valabil doar după obținerea publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5266final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012, în condițiile în care aceasta reține în considerentele sentinței recurate că nașterea dreptului acesteia nu este condiționată sau influențată de către Decizia Comisiei atât timp cât acest drept a fost prevăzut și rezidă în dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Acesta în susținerea recursului a făcut referiri la excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind ca fiind întrunite condițiile impuse de dispozițiile art. 247, alin. (1) noul C. proc. civ. și anume: excepția invocata sa fie de ordine publică și soluționarea excepției să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului. Recurentul susține în acest sens că, întrucât creanțele deduse judecății corespund unei perioade care începe încă din anul 2008, înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. și, implicit, abrogarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, este de necontestat faptul ca prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, în speță, întrucât legea nu prevede un termen de prescripție special cu privire la creanțele susținute de către reclamantă, incident va fi termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a fost în mod evident depășit.

În ceea ce privește netemeinicia cerereii de chemare în judecată, recurentul-pârât apreciază că sub aspectul solicitării compensațiilor bănești, susținerile formulate de pârât au fost interpretate eronat de instanța de fond, având în vedere faptul că reclamanta nu a înțeles sa parcurgă toate etapele premergătoare obținerii compensațiilor, neputând face dovada realizării cerințelor impuse de legiuitor, respectiv a îndeplinirii condițiilor cerute de art. 97 și urm. din Codul Silvic și ale H.G. nr. 861/2009.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

Intimata-reclamantă Obștea Cozănești Ortoaia a depus la dosarul cauzei, la data de 09.02.2017 note scrise prin care a formulat o serie de apărări privitoare la excepțiile inadmisibilității, necompetenței materiale, prescripției dreptului material la acțiune și pe fondul cauzei în raport de cerere de recurs solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală a sentinței recurate.

În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia către părți, prin încheierea din 14 noiembrie 2017.

Prin încheierea din 31 octombrie 2018, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului.

În motivarea acestei dispoziții s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la motivele de recurs și la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în susținerea cererii sale de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, însă instanța are în vedere cu prioritate criticile privitoare la interpretarea prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că excepția prescripției este de ordine publică întrucât vizează încălcarea unor norme cu caracter imperativ.

Așadar, instanța de recurs apreciază a fi întemeiate criticile invocate de recurentul-pârât care vizezază modalitatea în care trebuia interpretată de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt aferente anului 2008, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului-lege nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta Obștea Cozănești-Ortoaia pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 15.04.2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, solicitând avizarea la plată și acordarea despăgubirilor și dobânzilor aferente anului 2008 pentru suma de 80.595,44 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu l-au putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafața de pădure de 120,30 ha situată în zona de conservare totală a sitului Natura 2000.

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01.01.2009 și s-a împlinit la data de 01.01.2012, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantului era prescris.

Conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, avute în vedere de instanța de fond ca temei pentru respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, "Daca dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.".

Astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere/amânare a curgerii termenului de prescripție, ci o condiție suspensivă legală, care afectează exercițiul dreptului.

Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că "Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensațiile pentru care dreptul de acordare a luat naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010. Astfel, nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, iar termenul de prescripție s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2012, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind fondat motivul invocat de recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor referitor la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material, cu consecința casării, în tot, a hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în tot, sentința recurată, iar în rejudecare, va respinge acțiunea formualtă de reclamanta Obștea Cozănești-Ortoaia, ca fiind preescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 81 din 24 martie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată, și rejudecând cauza, respinge acțiunea ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2019.