Decizia nr. 3179/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 2808 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la 10.06.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, solicitând: a) anularea Deciziei nr. 17089 din 11.05.2015 a Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale prin care a fost respinsă contestația formulată S.C. A. S.R.L. împotriva Procesului Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 19.03.2015 privind proiectul "Modernizarea abator de păsări în comuna Crăiești, jud. Mureș", beneficiar S.C. A. S.R.L., proces-verbal întocmit de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și înregistrat la această instituție sub nr. x din 19.03.2015; b) anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 19.03.2015 privind proiectul "Modernizarea abator de păsări în comuna Crăiești, jud. Mureș", beneficiar S.C. A. S.R.L..

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 2808 pronunțată în ședința publică de la 30 octombrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și a dispus anularea Deciziei nr. 17089 din 11.05.2015 și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 19.03.2015, emise de pârâtă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2808 pronunțată în ședința publică de la 30 octombrie 2015 de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare să se respingă excepția prescripției dreptului pârâtei de stabilire a creanței bugetare și să trimită cauza aceleiași instanțe în vederea continuării judecății. În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011 și art. 90 din O.G. nr. 92/2003. În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici: - în activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, AFIR trebuie să aplice legea în vigoare la momentul desfășurării acestei activități și anume O.U.G. nr. 66/2011; - potrivit Deciziei nr. 66/26 februarie 2015 referitoare la excepția de constituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, aceste dispoziții mai sus citate au fost constatate ca fiind neconstituționale apreciindu-se faptul că acestea aduc atingere principiului neretroactivității legii civile; - termenele privind emiterea titlului de creanță sunt termene procedurale, astfel că în ceea ce privește calculul termenului de prescripție, corect este raportarea la prevederile O.U.G. nr. 66/2011, respectiv la dispozițiile art. 45 din acest act normativ; - potrivit punctului 4 al art. 4 din Secțiunea B din Legea nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, cu modificările și completările ulterioare, un proiect rămâne eligibil pentru cofinanțarea Comunității doar dacă nu a suferit o modificare substanțială pe o perioadă de 5 ani de la data plății finale realizate de Agenția SAPAR; - ultima plată făcută de APDRP în contul reclamantei a fost în data de 30.03.2007, contractul fiind valabil până la data de 30.03.2012; - prevederile art. 112 din O.U.G. nr. 79/2003, astfel cum a fost modificat și completat prin O.G. nr. 12/2007 și O.G. nr. 20/2008, sunt norme juridice de imediată aplicare pentru contractele aflate în derulare la data intrării lor în vigoare, termenul de prescripție de 5 ani aferent acestor contracte începând să curgă de la închiderii Programului SAPARD, în niciun caz în termen de 5 ani de la ultima plată efectuată în temeiul contractului de finanțare încheiat între părți, astfel cum în mod greșit a reținut instanța Curții de Apel București; - în baza Programului SAPARD s-au încheiat contracte de finanțare până la data de 31.12.2009, dar plăți în temeiul acestui program au fost făcute și ulterior, la această dată existând numeroase litigii pe rolul instanțelor de judecată care privesc sume de bani ce au ca izvor contractele de finanțare încheiate pe Programul SAPARD, declarația finală de închidere a acestui Program urmând a se da după finalizarea acestora; - nu poate fi primită aprecierea instanței de fond potrivit căreia Regulamentul nr. 2988/1995 nu se aplică acesteia deoarece contractul de finanțare a fost încheiat în anul 2006, întrucât la data aderării României la Uniunea Europeană acest contract era în derulare, astfel că, de la această dată, intimatei i se aplică întreaga legislație europeană; - termenul de prescripție prevăzut în legislația națională a fost întrerupt prin emiterea de către AFIR a procesului-verbal de constatare nr. x din 26.05.2010, comunicat beneficiarului S.C. A. S.R.L. și contestat de acesta la instanța de judecată competentă, iar neregulile în cauză au făcut obiectul unei cercetări penale în cadrul Dosarului nr. x/2011, aceste două incidente fiind acte întrerupătoare ale cursului prescripției, având în vedere prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 2899/1995; - spre deosebire de legislația internă în materie, art. 3 din Regulamentul nr. 2899/1995 nu impune condiția ca actele întrerupătoare ale cursului prescripției să nu fi fost anulate de instanța de judecată, ci doar la cele trei condiții menționate mai sus.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, deoarece AFIR s-a limitat să copieze întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, fără a aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii recurate. Intimata-reclamantă a mai arătat că recursul AFIR nu respectă rigorile legale privind motivarea recursului iar copierea întâmpinării din fața primei instanțe nu valorează motivare. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece instanța de fond a făcut o corectă aplicare la speță a dispozițiilor legale.

Procedura de soluționare a recursului În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, prin încheierea din 22 mai 2018. Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului, prin rezoluția din 31 octombrie 2018. În motivarea acestei rezoluții s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 109 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Cu privire la excepția nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte constată că cererea de recurs cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora, motivele invocate putând fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă. În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L, ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta AFIR este fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 26 februarie 2015, dispozițiile art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 au fost constatate ca fiind neconstituționale apreciindu-se faptul că acestea aduc atingere principiului neretroactivității legii civile. Curtea Constituțională a reținut textul de lege criticat aduce atingere principiului neretroactivității consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanțial din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 cu privire la nereguli săvârșite în intervalul temporal în care era în vigoare Ordonanța Guvernului nr. 79/2003, raportul juridic fiind supus reglementărilor legale în vigoare la data nașterii sale. Curtea Constituțională a mai reținut că, urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, așadar fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementata prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului. Această decizie a devenit obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 7.04.2015, ulterior emiterii procesului-verbal de constatare și anterior soluționării contestației. Instanța de fond a reținut că recurenta pârâtă a aplicat dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 atât în ceea ce privește procedura urmată de organele de control, cât și în ceea ce privește calificarea neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare, fără a analiza conținutul procesul-verbal nr. x din 19.03.2015, împrejurare care echivalează cu soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului. În ceea ce privește prescripția dreptului la stabilirea creanțelor bugetare, Înalta Curte reține că Ordonanța Guvernului nr. 79/2003, în forma în vigoare la data încheierii contractului de finanțare, nu conținea dispoziții în acest sens. În mod greșit, instanța de fond a apreciat că prescripția dreptului la stabilirea creanțelor bugetare stabilite conform Ordonanței Guvernului nr. 79/2003 este reglementată de prevederile art. 89 alin. (1) - (2), art. 90 alin. (1), art. 131 alin. (1) din Codul de procedură fiscală (2003) și art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului Consiliului (CE, EURATOM) nr. 2988/1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, în vigoare de la data de 23 decembrie 1995. Prin Legea nr. 316/2001 a fost ratificat Acordul multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, încheiat în baza Regulamentului Comisiei (C.E.) nr. 1266/1999 din 21 iunie 1999 privind coordonarea ajutorului către țările candidate în cadrul strategiei de preaderare și a Regulamentului Comisiei (C.E.) nr. 1.268/1999 din 21 iunie 1999 privind suportul Comunității pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale în țările candidate din centrul și estul Europei în perioada de preaderare. În consecință, contractelor de finanțare încheiate în baza acestui Acord le sunt aplicabile dispozițiile din dreptul comunitar în vigoare la data încheierii acestora, chiar dacă România se afla în perioada de preaderare, inclusiv dispozițiile Regulamentului nr. 2988/1995. Constatarea abaterilor și stabilirea creanțelor fiscale sunt reglementate de dispozițiile art. 1 - art. 3 din acest regulament: "Articolul 1 1. În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta reguli cu caracter general privind controalele omogene, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar. 2. "Abatere" reprezintă orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin articole de cheltuieli nejustificate. Articolul 2 1. Controalele, măsurile și sancțiunile administrative se introduc în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Acestea trebuie să fie eficace, proporționale și convingătoare, astfel încât să ofere o protecție adecvată a intereselor financiare ale Comunităților. 2. Nici o sancțiune administrativă nu poate fi impusă în absența unor dispoziții în acest sens prevăzute într-un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispozițiilor care impun sancțiuni administrative și care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispozițiile mai favorabile. 3. Dreptul comunitar stabilește natura și domeniul de aplicare a măsurilor și sancțiunilor administrative necesare pentru o corectă aplicare a normelor în cauză, ținând cont de natura și de gravitatea abaterii, de avantajul acordat sau primit și de gradul de răspundere. 4. Procedurile de aplicare a controalelor, măsurilor și sancțiunilor comunitare sunt reglementate prin legislația statelor membre, cu condiția respectării dreptului comunitar aplicabil. Articolul 3 1. Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la art. 1 alin. (1). Totuși, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care, însă, nu poate fi mai mic de trei ani. În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. În ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului. Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau acționarea în justiție pentru abaterea respectivă. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere. Totuși, prescripția devine efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancțiune, cu excepția cazului în care acțiunea administrativă este suspendată în conformitate cu art. 6 alin. (1). 2. Termenul de aplicare a deciziei prin care se instituie o sancțiune administrativă este de trei ani. Termenul curge de la data la care decizia devine definitivă Cazurile de întrerupere și de suspendare sunt reglementate de dispozițiile relevante de drept intern. 3. Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alin. (1) și, respectiv, (2)". Înalta Curte reține că Programul SAPARD nu era închis la data încheierii procesul-verbal nr. x din 19.03.2015, astfel încât nici dreptul recurentei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor fiscale nu era prescris. Instanța de fond a mai reținut că termenul de constatare a neregulilor s-a împlinit înainte de întocmirea procesului-verbal nr. x din 19.03.2015, invocând dispozițiile Acordului multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001și ale contractului cadru x încheiat între reclamanta și Agenția SAPARD la data de 1.03.2006. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din cadrul Secțiunii B din Anexa la Acordul multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001 și ratificat prin Legea nr. 316/2001, "acolo unde este specificat în Program, România se va asigura că pentru o măsură dată un proiect rămâne eligibil pentru cofinanțarea Comunității doar dacă nu a suferit o modificare substanțială pe o perioadă de 5 ani de la data plății finale realizate de Agenția SAPARD". Potrivit art. 2 alin. (2) din contractul cadru x încheiat între reclamantă și Agenția SAPARD la data de 1.03.2006, "durata de valabilitate a contractului cuprinde perioada de execuție a proiectului, la care se adaugă 5 ani de la data ultimei plăți făcută de autoritatea contractantă", iar potrivit art. 14 alin. (2) din Anexa I la acest contract de finanțare: "proiectul rămâne eligibil pentru cofinanțarea Uniunii Europene numai dacă nu suferă o modificare substanțială, pe perioada de valabilitate a contractului". Înalta Curte constată că aceste dispoziții nu stabilesc un termen de constatare a neregulilor, astfel încât rămân aplicabile dispozițiile Regulamentului Consiliului nr. 2988/1995. În concluzie, Înalta Curte reține că dreptul recurentei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor fiscale nu era prescris la data încheierii procesul-verbal nr. x din 19.03.2015. Instanța de fond nu a examinat celelalte motive invocate de recurenta-reclamantă în cererea de chemare în judecată și nici apărările intimatei-pârâte, împrejurare care echivalează cu soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului. Pentru aceste considerente, reținând că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în tot hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere toate motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată și apărările formulate de pârâtă.