ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2646/2019
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2646/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 16 mai 2019
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin contestația formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta A. a solicitat admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 10308/20.10.2017 și obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 450 000 RON, în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial și nepatrimonial suferit ca urmare a implicării în accidentul rutier din data de 04.10.2010, precum si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, motivat, în esență, de următoarele:
1.2. Soluția primei instanțe
Prin sentința nr. 2805 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat Decizia nr. 10308/20.10.2017, emisă de FGA și obligă pârâtul să soluționeze pe fond cererea reclamantei, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 2 000 RON, reprezentând onorariu avocat și suma de 50 RON, taxa judiciară de timbru.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea contestației ca neîntemeiată.
În motivarea recursului său, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul recurent a susținut următoarele:
Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 din C. pen., reținând in mod neîntemeiat că stingerea acțiunii civile nu poate opera decât asupra părților între care a intervenit împăcarea.
Astfel, din analiza sistemica a dispozițiilor legii procesuale penale si ale legii penale rezultă că în situația expres prevăzuta de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. pen. (dispoziții aplicabile in cauza, având in vedere ca accidentul de circulație s-a produs la data de 04.10.2010, iar împăcarea părților a intervenit prin declarațiile date la data de 03.10.2011 si, respectiv, 05.10.2011) si de dispozițiile alin. (159) alin. (2) Noul C. pen. (intrat in vigoare la data de 01.02.2014), acțiunea civila s-a stins.
Nu se poate retine ca, in speța de fata, împăcarea părților, respectiv intre persoana ce are calitatea de parte vătămata si persoana fata de care s-a dispus începerea urmăririi penale, nu ar avea efect și in raport cu asigurătorul ce ar trebui sa acorde despăgubiri in situația in care asiguratul RCA ar fi găsit vinovat si obligat la plata de despăgubiri.
Rațiunea pentru care este instituit caracterul obligatoriu al asigurării pentru răspundere civilă auto este de a asigura acordarea de despăgubiri terților prejudiciați in cazul producerii unui accident.
Prin urmare, odată ce partea vătămata si-a exprimat opțiunea de a renunța la plângerea penala si, implicit, la orice pretenție civila împotriva persoanei fata de care organele de cercetare penale au dispus începerea urmăririi penale, devin incidente dispozițiile art. 132 alin. (1) din C. pen., potrivit cărora "împăcarea pârtilor in cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penala si stinge si acțiunea civila". De vreme ce nu se mai pune in discuție răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 C. civ.), nu mai poate exista nici raportul subsidiar de acordare de despăgubiri de către asigurător.
Având in vedere ca FGA este un ultim resort de acordare de despăgubiri, in cazul premiză al insolvenței unui asigurator, fiind un mecanism de protecție pe piața asigurărilor, legea a prevăzut o procedură prin care FGA are obligația de a analiza dosarele de dauna si cererile de plată, conform prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. In cadrul aceste analize, având în vedere Rezoluția de încetare a urmăririi penale din data de 10.11.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, in mod corect pârâta a constatat incidența dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. pen.
1.4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare, intimata-reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind pronunțată în interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, solicitând obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Argumente de drept și de fapt relevante
La data de 04.10.2010 pe raza comunei Nicolae Bălcescu, județul Bacău a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a intervenientului forțat B., care în timp ce conducea autoturismul înmatriculat cu numărul x nu a acordat prioritate de trecere părții vătămate A. care se angajase în mod regulamentar în traversarea părții carosabile, pe trecerea de pietoni marcată corespunzător, pe care a accidentat-o în momentul în care finalizase traversarea, aceasta fiind proiectată în șanțul de beton din partea dreaptă.
Fondul de Garantare a Asiguraților prin Decizia nr. 10308/20.10.2017 a respins cererea de plată formulată de reclamantă la data de 27.07.2016, întrucât a apreciat că, raportat la împăcarea părților intervenită în cadrul dosarului penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău între conducătorul auto vinovat B. și victima A., nu mai subzistă obligația de plată a asigurătorului.
Prin sentința recurată a fost anulată Decizia nr. 10308/20.10.2017 și a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să reanalizeze cererea de plată a reclamantului și să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele acesteia.
Înalta Curte constată că nu sunt fondate susținerile recurentului potrivit cărora împăcarea părților, respectiv intre persoana ce are calitatea de parte vătămata si persoana fata de care s-a dispus începerea urmăririi penale, ar avea efect și in raport cu asigurătorul ce ar trebui sa acorde despăgubiri.
Este adevărat că dispozițiile art. 132 din C. proc. pen. stabilesc că "Împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă", însă același articol prevede că împăcarea părților este personală.
De asemenea, se reține că și dispozițiile art. 159 alin. (2) C. pen. stabilesc că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit.
În acest context se constată că, în mod neîntemeiat încearcă recurenta să se prevaleze de dispozițiile legale dispersate, prevederile citate stabilind fără echivoc că efectele împăcării au loc doar între părțile care au convenit împăcarea, iar stingerea acțiunii civile nu poate opera decât asupra părților între care a intervenit împăcarea.
Totodată, Înalta Curte constată că nu are relevanță pentru răspunderea civilă a asiguratorului faptul că reclamanta s-a împăcat în cursul urmăririi penale cu conducătorul auto, având în vedere că legiuitorul a prevăzut în mod expres prin dispozițiile art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009 " În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților".
Cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri sunt enumerate în art. 27 din Ordinul CSA nr. 21/2009, împăcarea părților nefiind însă, unul dintre ele.
Aceste cazuri enumerate de art. 27 din Ordinul CSA nr. 21/2009 sunt:
cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:
a) de un caz de forță majoră;
b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5;
c) din culpa exclusivă a unei terțe persoane;
prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului;
prejudiciile produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea sau utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și care este condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;
prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere;
partea din prejudiciu care depășește limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului;
amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului;
cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă;
sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul;
prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător și persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului;
prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele prejudiciate știau că vehiculul respectiv era furat;
prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru;
prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale;
prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului;
prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac sau război;
pretențiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparație.
În raport de dispozițiile legale menționate și având în vedere că răspunderea civilă a asiguratorului se întemeiază pe contractul de asigurare, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurent, că, în cazul împăcării părților intervenite în procesul penal, pot fi stabilite despăgubiri.
Instanța de recurs, în acord cu cele reținute de Curtea de apel, apreciază că între răspunderea civilă delictuală, care reprezintă latura civilă a procesului penal, și răspunderea civilă întemeiată pe contractul de asigurare nu există nici un raport juridic care să conducă la înlăturarea răspunderii contractuale întemeiate pe contractul de asigurare, ci, dimpotrivă, există norme speciale care reglementează materia asigurărilor prin care se instituie expres obligația acordării de despăgubiri și în situația împăcării părților în cadrul procesului penal.
Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de recurentul-pârât nu justifică refuzul acordării despăgubirilor, ca urmare a împăcării intervenite între părți în cadrul dosarului penal.
În fine, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a admis în parte acțiunea reclamantei, obligând pârâtul să soluționeze pe fond cererea reclamantei, ca efect al anulării Deciziei nr. 10308/20.10.2017 emisă de FGA, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:
"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatei-reclamante, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de acesta la dosar, respectiv chitanța privind onorariul de avocat în cuantum de 2.000 RON.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2805 din 15 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2019.