ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1439/2020

Ședința publică de la 6 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 la data de 28.02.2017, reclamantele A. S.R.L. și B. S.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând anularea în parte a Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 în privința dispozițiilor art. 111 alin. (4) din acesta.

Prin sentința nr. 2894 pronunțată în data de 10 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele A. S.R.L. și B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Împotriva sentinței nr. 2894 pronunțată în data de 10 iulie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. și B. S.A., solicitând în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării în parte a Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în privința dispozițiilor art. 111 alin. (4) din acesta.

În motivarea recursului, s-au arătat, în esență, următoarele:

Recurentele-reclamante consideră că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 si art. 53 din Legea nr. 304/2004. Învederează că deși în cuprinsul acțiunii cu care a investit instanța de fond a invocat faptul că dispozițiile art. 111 alin. (4) din Regulament - norme secundare, ar trebui adoptate în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 - norme primare, instanța de fond nu a analizat raportul între normele secundare și normele primare, ci s-a limitat să conchidă că, în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 304/2004 este reglementat principiul continuității, astfel încât, în accepțiunea primei instanțe, nu se identifică în cuprinsul art. 111 alin. (4) din Regulament, care are în vedere respectarea continuității, nicio încălcare a art. 11 din Legea nr. 304/2004. În acest sens, se arată că acțiunea civilă exercitată în procesul penal este doar alăturată acțiunii penale, motiv pentru care, în situația în care soluționarea pretențiilor civile ar conduce la întârzierea soluționării acțiunii penale, instanța judecătorească poate disjunge cele două acțiuni, împrejurare ce nu poate echivala cu păstrarea competenței de soluționare a acțiunii civile de către același complet care a dispus condamnarea inculpaților doar în considerarea respectării continuității reglementată exclusiv de prevederile criticate și în subsidiar de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, cu atât mai mult cu cât principiul repartizării aleatorii a cauzelor este reglementat, la rang de principiu, atât de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, cât și de prevederile art. 53 din același act normativ.

Se mai arată că, contrar raționamentului primei instanțe, repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, spre deosebire de continuitatea instanței de judecată, este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică.

În concluzie, recurentele apreciază că modalitatea de repartizare statuată prin art. 111 alin. (4) din Regulament încalcă rigorile principiului repartizării aleatorii, esențială fiind existența unor criterii clare, predeterminate si transparente de repartizare a cauzelor cu înlăturarea oricărei posibile lipse de imparțialitate a judecătorului.

În continuare, recurentele consideră că prima instanță a reținut în mod nelegal că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulament nu ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 26 din C. proc. pen.

Cu privire la această critică, recurentele-reclamante au reluat criticile de la fondul cauzei făcând trimitere la art. 347 din C. proc. pen. anterior, conform cărora se prevedea expres că instanța putea dispune "disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă ședință", spre deosebire de dispozițiile art. 26 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. pen. potrivit cărora "soluționarea acțiunii civile rămâne în competența instanței penale", fără a se avea în vedere același complet de judecată.

Prin menținerea competenței de soluționare a acțiunilor civile disjunse în favoarea aceluiași complet de judecată care s-a pronunțat cu privire la acțiunea penală, nu este asigurată niciuna din garanțiile unui proces echitabil, independența și imparțialitatea judecătorului fiind cel puțin puse sub semnul întrebării.

Se mai arată că în mod nelegal s-a reținut de către instanța de fond că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulament nu ar încălca dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și principiile fundamentale privind independența sistemului judiciar, iar instanța de fond ar fi ignorat cauza Altay c. Turciei în care Curtea EDO a reținut că, în situația în care aparențele în materie sunt de natură să creeze acuzatului o teamă legitimă, justificată în mod obiectiv, referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate, rezultă că dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.

Nu în ultimul rând, recurentele-reclamante critică hotărârea instanței de fond pentru că nu s-ar fi pronunțat în mod efectiv cu privire la încălcarea principiilor fundamentale asupra independenței sistemului judiciar Adoptate de Cel de-al Șaptelea Congres al Națiunilor Unite privind Prevenirea infracțiunilor și tratamentul infractorilor susținut la Milano în 1985 și avizate Rezoluțiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 si 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale și, totodată, nu ar fi analizat necesitatea anulării dispozițiilor art. 111 alin. (4) din Regulament întrucât sunt de natură a aduce atingere principiilor constituționale și dispozițiilor legale care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor, precum și organizarea judiciară.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând în esență apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 reclamantele au solicitat să se dispună anularea parțială a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, prin care a fost aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în ceea ce privește dispozițiile art. 111 alin. (4) din actul menționat.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că prin sentința penală nr. 115/F/23.06.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2012, instanța a dispus condamnarea inculpaților care au fost trimiși în judecată prin Rechizitoriul din data de 17.12.2012 întocmit de Direcția Națională Anticorupție.

Totodată, prin această hotărâre, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a dispus disjungerea acțiunii civile.

În acest sens, s-a arătat că la data de 23.06.2016 a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, având ca obiect soluționarea acțiunii civile din cadrul procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012

Având calitatea de părți în dosarul nr. x/2016, reclamantele au apreciat că justifică un interes legitim, având în vedere că au fost vătămate prin repartizarea dosarului aceluiași complet care a constatat vinovăția inculpaților și a dispus condamnarea acestora.

Înalta Curte, cu titlu preliminar, constată că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Așadar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În acest sens, cu privire la criticile recurententelor-reclamante potrivit cărora hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că nu s-ar fi pronunțat în mod efectiv cu privire la încălcarea principiilor fundamentale asupra independenței sistemului judiciar Adoptate de Cel de-al Șaptelea Congres al Națiunilor Unite privind Prevenirea infracțiunilor și tratamentul infractorilor susținut la Milano în 1985 și avizate Rezoluțiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 si 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale și, totodată, nu ar fi analizat necesitatea anulării dispozițiilor art. 111 alin. (4) din Regulament întrucât sunt de natură a aduce atingere principiilor constituționale și dispozițiilor legale care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor, precum și organizarea judiciară, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi primite. Astfel, reglementările interne, inclusiv cele de natură constituțională, dar și cele internaționale, precum și jurisprudența CEDO, prezentate și enumerate de către recurentele-reclamante cu titlu exemplificativ atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de recurs, se subsumează criticilor aduse normelor legale a căror anulare se solicită potrivit cărora acestea ar încălca dispozițiile art. 6 din Convenția EDO și ar conduce la afectarea imparțialității judecătorilor, critici cărora instanța de fond le-a răspuns în mod convingător prin hotărârea pronunțată și ale cărei considerente le împărtășește și Înalta Curte.

Nu se poate reține că este o încălcare a principiilor fundamentale asupra independenței sistemului judiciar faptul că același complet soluționează acțiunea civilă, aceasta fiind o expresie a continuității compunerii completului de judecată care fusese deja repartizat aleatoriu. În condițiile în care instanța nu ar fi disjuns acțiunea civilă, aceasta ar fi condus la soluționarea laturii civile tot de către același complet învestit în mod aleatoriu or, măsura disjungerii luată pentru a nu se întârzia soluționarea procesului penal nu poate afecta continuitatea completului care trebuie să rămână același.

De asemenea, instanța de fond, cu referire concretă la cauza pendinte, a făcut o analiză pertinentă a precedentelor judiciare ale Curții EDO la care au făcut trimitere reclamantele, respectiv cauza Parlov-Tkalčić c. Croației și cauza Hauschildt c. Danemarcei, sens în care a constatat că acestea nu au legătură cu cauza dedusă judecății. A mai reținut printre altele că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că revine fiecărei instanțe naționale rolul de a decide procedurile interne în scopul bunei administrări a justiției, iar repartizarea unui dosar unui anumit judecător sau unei instanțe se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale. Există o serie largă de factori, precum resursele disponibile, specializarea judecătorilor, conflictele de interese, accesibilitatea părților la ședința de judecată etc., care trebuie luați în considerare la momentul repartizării dosarului (cauza Sutyagin c. Rusiei, 3 mai 2011, par. 187).

Nu în ultimul rând, cu privire la o eventuală incidență a cauzei Altay c. Turciei, Înalta Curte are în vedere că potrivit jurisprudenței Curții EDO în ceea ce privește aparența de independență, optica unei părți este importantă, dar nu joacă un rol decisiv. Elementul decisiv constă în a stabili dacă temerile părții interesate pot fi considerate "justificate în mod obiectiv" (Sacilor-Lormines împotriva Franței, pct. 63), iar dispoziția din Regulament criticată de către recurentele-reclamante care se referă la soluționarea laturii civile de către același complet în urma disjungerii, nu întrunește aceste exigențe pentru a se putea aprecia că justifică în mod obiectiv temerile părților interesate, respectiv a recurentelor-reclamante din cauza dedusă judecății.

În ceea ce privește critica recurentelor-reclamante potrivit căreia instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 si art. 53 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte reține că potrivit art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015:

"În caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității".

Art. 11 prevede că:

"Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective".

În acord cu instanța de fond, se constată că articolul citat prevede aplicarea în cadrul activității de judecată a ambelor principii, atât al distribuirii aleatorii cât și al principiului continuității completului de judecată. Astfel, nu se identifică în cuprinsul art. 111 alin. (4) din Regulament, care are în vedere respectarea principiului continuității, nici un fel de încălcare a articolului 11 din Legea nr. 304/2004.

Nu în ultimul rând, se are în vedere că art. 53 prevede că:

"(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

(2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege".

Înalta Curte, ținând cont și de raportul între normele secundare și normele primare invocat de către recurentele-reclamante, reține că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeași lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii, conform alin. (1) lit. b) din articolul menționat, "modul și criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuției aleatorii și continuității" și îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens.

Dreptul de apreciere pe care legea îl încredințează autorității emitente este menit să confere normelor administrative de organizare a instanțelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiției care, pe lângă principiul enunțat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernat de o serie de alte garanții ale dreptului la un proces echitabil, consacrate în instrumente juridice interne și internaționale, garanții între care se numără și termenul rezonabil. Această garanție referitoare la termenul rezonabil ar putea fi afectată prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.

Repartizarea aleatorie a dosarelor este deci o regulă cu rang de principiu consacrată de Legea nr. 304/2004 și la fel ca orice principiu, principiul repartizării aleatorii a dosarelor permite unele exceptii, determinate de anumite norme de procedură, cum ar fi de exemplu judecarea cererilor accesorii și incidentale sau de anumite împrejurări care, fie fac imposibilă aplicarea acestuia, fie generează anumite dificultăți în activitatea de repartizare a dosarelor.

În acest sens se au în vedere și prevederile art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești care consacră că principiul repartizării aleatorii presupune distribuirea dosarelor - de regulă - prin intermediul unui sistem informatizat sau - cu titlu de excepție - potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman. La alin. (3) și (4) ale articolului anterior menționat se prevede că "Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situațiile în care pe parcursul desfășurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament.

(4) Cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de același complet dacă prin lege nu se prevede altfel."

Pe de altă parte principiul continuității presupune că aceiași judecători vor face parte din completul de judecată la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală, până la dezînvestirea prin pronunțarea soluției asupra tuturor capetelor de cerere, iar excepțiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice.

Astfel, o cauză poate cuprinde cereri principale, incidentale sau accesorii astfel că este evident că același complet de judecată va fi ținut să soluționeze toate cererile decurgând din același raport juridic, fie penal fie civil, indiferent dacă aplică sau nu măsura disjungerii cererilor, tocmai în virtutea respectării principiului continuității prevăzut prin aceeași Legea nr. 304/2004 la art. 11.

Înalta Curte este în acord cu concluzia instanței de fond potrivit căreia acesta este și cazul acțiunii civile declanșate în cadrul procesului penal întrucât, prin opțiunea părții vătămate, acțiunea civilă poate fi exercitată pe cale separată, în fața instanței civile, însă poate fi formulată și pe cale accesorie în cadrul procesului penal și că, în consecință, nu se identifică încălcarea prevederilor art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004.

Cu privire la critica recurentelor-reclamante referitoare la faptul că prima instanță ar fi reținut în mod nelegal că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 26 din C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, reținând pentru început că potrivit art. 26 alin. (1) și (2) C. proc. pen. "Instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile, când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Soluționarea acțiunii civile rămâne în competența instanței penale.

(2) Disjungerea se dispune de către instanță din oficiu ori la cererea procurorului sau a părților."

Astfel, așa cum s-a reținut și în doctrină, leguitorul a avut în vedere prin aceste dispoziții că, dacă pentru rezolvarea laturii civile este necesară o perioadă mai mare de timp, care ar conduce la încălcarea principiului rezolvării cauzelor penale într-un termen rezonabil, instanța poate, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților, să dispună disjungerea acțiunii civile, iar în această ipoteză acțiunea civilă disjunsă își menține caracterul accesoriu celei penale. În atare condiții, Înalta Curte apreciază că, trimiterea pe care art. 26 alin. (1) din C. proc. pen. o face la "instanța penală" nu poate conduce la o altă concluzie decât că acțiunea civilă, odată disjunsă, trebuie soluționată de același complet învestit inițial în mod aleatoriu cu judecarea procesului penal. În acest fel, ținând cont că trebuie respectat principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, repartizarea aleatorie în sistem informatic a dosarelor realizându-se o singură dată, și că odată ce dosarul penal a fost repartizat aleatoriu, până la soluționarea cauzei sub toate aspectele, trebuie respectat principiul continuității prevăzut de art. 11 din Legea nr. 304/2004, principii care acționează succesiv și garantează respectarea dreptului la un proces echitabil, nu se poate reține că prevederile art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 26 din C. proc. pen.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentele - reclamante A. S.R.L. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2894 din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele - reclamante A. S.R.L. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2894 din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2020.