ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1107/2020

Ședința publică din data de 25 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.09.2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 94 din data de 1 martie 2017 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de A., prin avocatul ales B. din cadrul Baroului Cluj în contradictoriu cu pârâții ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ, a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 546/11.08.2014 emisă de DGRFP Cluj, a admis contestația formulată de reclamant, a anulat decizia de impunere nr. x/03.02.2014 și RIF x/03.02.2014 emise de AJFP Cluj și a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamantului, a sumei de 30635 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către A..

Apreciază că soluția pronunțată este netemeinică, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză.

Susține că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu au fost analizate argumentele prezentate de instituție.

De asemenea, în esență, arată că, din conținutul documentelor existente la dosarul cauzei, rezultă că la data de 23.07.2008 a fost încheiat contractual de vânzare-cumpărare nr. 3068 astfel că, în mod corect organele de inspecție fiscală au constatat că în luna iulie 2008 intimatul a depășit plafonul de scutire de TVA în valoare de 35.000 euro, prevăzut de disp. art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, acesta având obligația ca, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) lit. b), să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

În opinia recurentei, intimatul, încă din anul 2007 desfășoară activități economice cu caracter de continuitate, iar plafonul se constituie atât din operațiunile scutite cu drept de deducere și cele scutite fără drept de deducere, prevăzute de art. 142 alin. (2) lit. f).

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, apreciază că în mod greșit instanța a obligat insituția la plata acestora, desi nu era în culpă procesuală iar partea nu a câștigat în mod irevocabil procesul.

Pe de altă parte, apreciază ca nejustificat de mare cuantumul onorariului avocațial acordat prin sentință.

În consecință, solicit admiterea recursului.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și motivată corespunzător, față de considerentele hotărârii pe care intimatul le apreciază ca fiind corecte, contrar criticilor formulate prin cererea de recurs.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Prin Decizia de impunere nr. x/03.02.2014 s-au reținut în sarcina intimatului reclamant obligații suplimentare fiscal în cuantum de 1.505.293 RON, stabilite în urma raportului de inspecție fiscală emis la data de 03.02.2014.

În urma verificărilor, organele de inspecție fiscală au stabilit că intimatul a desfășurat, în perioada mai 2007- martie 2010, activități economice cu caracter de continuitate, constând în efectuarea de 33 tranzacții imobiliare, operațiuni ce se încadrează în prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

S-a reținut că activitatea realizată de intimat reprezintă operațiuni impozabile din punct de vedere a taxei pe valoarea adăugată, potrivit prevederilor art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu cele ale pct. 2 alin. (1) și (2) din Titlul VI din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Întrucât organele de inspecție fiscală au apreciat că intimatul avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA, începând cu data de 01.09.2008, potrivit prevederilor art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, obligație pe care nu a adus-o la îndeplinire, s-a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii primei instanțe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În conformitate cu jurisprudența CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

Instanța de fond, desi nu a oferit o argumentare amplă, a indicat principalul argument pe care l-a avut în vedere la pronunțarea soluției de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate, astfel că se poate deduce raționamentul juridic și se dă posibilitatea efectuării controlului judiciar.

Argumentele invocate de recurentă, vizând interpretarea normelor legale incidente, deduc controlului judiciar al instanței de recurs legalitatea soluției instanței de fond prin prisma dreptului substanțial, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de recurs, în acord cu judecătorul fondului, a stabilit în mod corect situația de fapt fiscală, reținând că intimatul reclamant a realizat, în cursul lunii martie 2009, tranzacții în valoare de 3.753.798 RON, depășind plafonul de 35.000 euro și avea obligația de a solicita înregistrarea în scopuri de TVA, în termen de 10 zile de la atingerii sau depășirii plafonului, potrivit prevederilor art. 153 din Legea nr. 571/2003, urmând a fi înregistrat ca plătitor de TVA începând cu data de 01.05.2009, conform dispozițiilor art. 152 alin. (6) din același act normativ.

În ceea ce privește unica tranzacție efectuată în anul 2008, se apreciază că nu reprezintă o operațiune economică ce are caracter de continuitate și astfel, nu exista niciun motiv pentru a intra în calculul depășirii plafonului de 35.000 euro începând cu luna iulie 2008, așa cum eronat au procedat organele de inspecție fiscală.

În opinia Înaltei Curți, prima instanță a apreciat în mod just faptul că depășirea plafonului de 35.000 euro s-a realizat în luna martie 2009, astfel cum a concluzionat și expertul care a întocmit raportul de expertiză la judecata cauzei în fond.

În perioada 01.01.2007-31.12.2007, intimatul nu avea obligația de se înregistra ca plătitor de TVA, întrucât cele două vânzări de terenuri arabile erau scutite de plata taxei, potrivit prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, astfel că aceste operațiuni nu au caracter de continuitate.

Unica tranzacție desfășurată în anul 2008, care cuprinde vânzarea a două terenuri construibile, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.07.2008, are caracter ocazional astfel că nu poate fi considerată activitate economică și, pe cale de consecință, intimatul nu avea calitatea de persoană impozabilă în anul 2008, astfel că nu avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA începând cu data de 01.09.2008.

De altfel, se remarcă faptul că singura critică concretă adusă hotărârii pronunțate de instanța de fond este indicarea cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce a condus la respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimat.

Argumentele prezentate de către recurentă, pe care aceasta le încadrează, în mod formal, în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt, în cea mai mare parte, reiterări ale cuprinsului întâmpinării depuse la dosarul de fond, iar unele alegații nici nu au legătură cu motivul de nelegalitate al actelor contestate, reținut de către prima instanță (de exemplu, modul de calcul al taxei pe valoarea adăugată, cota redusă de 5%).

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, și criticile formulate de recurentă vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., fiind parte care a pierdut procesul, în mod corect a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, către reclamant.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Instanța reține că, în recurs nu pot fi formulate critici privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, întrucât proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței în fața căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluționării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, aceasta fiind o cale de atac în cadrul căreia pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

În acest sens, în ședința din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 3, în dosarul nr. x/2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință și a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr. 94/2017 din data de 1 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2020.