ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2250/2019

Ședința publică din data de 3 decembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 16 iunie 2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună următoarele:

- art. 1 lit. b), împreuna cu art. 2 pct. 2.4 si art. 6 pct. 6.1 privind comisionul de procesare;

- art. 4 cu privire la dobânda curentă revizuibilă, modul de calcul al acesteia, modificarea si modalitățile de modificare ale acesteia;

- art. 6 privind comisionul de administrare (clauza menținută până la data de 18.10.2013), perceperea și formula de calcul a comisionului de administrare lunară de 0,2% aplicat la soldul creditului până la data de 18.10.2013;

- art. 8 privind "obligativitatea asigurării imobilul prin intermediul unei societăți de asigurare agreată de bancă";

- art. 9 lit. n) cu privire la obligația împrumutatului de a aduce suplimentar în garanție și alte bunuri la solicitarea băncii;

- art. 14 pct. 14.1 privind modificarea unilaterala a graficului de rambursare în mod corespunzător modificării dobânzii unilateral de către bancă și comunicarea acestuia/acesteia doar la solicitarea împrumutaților;

- art. 14 pct. 14.4 privind modificarea valorii ratelor de credit și a ratei dobânzii curente în mod unilateral de către bancă și fără încheierea unui act adițional;

- art. 14 pct. 14.9 privind completarea contractului de credit cu Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare, condiții pe care reclamanții nu le cunosc, nu le-au negociat, nu le puteau negocia, fiind prestabilite și valabile pentru toți împrumutații, în posesia cărora reclamanții nici măcar nu se află.

Constatarea nulității clauzelor abuzive din actul adițional din data de 18.10.2013, așa cum au fost indicate mai sus, cu consecința anularii actului adițional în integralitatea lui.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 19037 din 19 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureștia admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25 ianuarie 2016, sub dosar nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 8086 din 21 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1553 A din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei de interes invocată de intimată prin întâmpinare și a fost respins apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 8086 din 21 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca lipsit de interes.

Analizând sentința apelată prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea de apel reține următoarele:

La data de 16.01.2008, între reclamanți, în calitate de împrumutați și bancă, în calitate de împrumutător s-a încheiat contractul de credit având ca obiect achiziționarea unui imobil cu destinația de locuință pentru suma de 140.457,15 CHF, pentru o perioadă de 456 de luni.

În data de 05.05.2017, între intimatăși apelanți a fost semnat Contractul de dare în plată a imobilului care face obiectul garanției contractului de credit. Potrivit obiectului contractului de dare în plată, părțile au convenit că se sting toate sumele datorate de către împrumutat în temeiul contractului de credit și că nu mai au niciun fel de pretenții materiale sau de altă natură prezente și viitoare cu privire la creanța datorată.

Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., printre condițiile de exercitare a acțiunii civile se numără și interesul, iar potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Așadar, pentru a îndeplini această condiție de exercitare a acțiunii, apelantul reclamant trebuie să justifice un interes personal și actual.

Actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016, stingerea oricărei datorii a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare, dar mai mult decât atât, potrivit clauzei 1.3 din contractul de dare în plată se sting datoriile reciproce între părți. În acest fel, partea nu mai justifică un interes, în condițiile în care contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacții în condițiile art. 2267 noul C. civ., părțile stingându-și datoriile reciproce prin transferul bunului imobil în schimbul sumelor de bani împrumutate.

Instanța de apel concluzionează că interesul nu mai este actual, deoarece prin încheierea actului de dare în plată părțile au stins raporturile juridice dintre ele, precum și orice alte pretenții decurgând din acestea.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 și art. 40 C. proc. civ., prin raportare la contractul de dare în plată din 5 mai 2017, încheiat între părțile litigante, precum și art. 10 din Legea nr. 77/2016, cât și clauza contractuală de la art. 1.3 și natura acestei convenții.

Sumele solicitate de recurenți nu pot fi considerate sume "suplimentare" la credit, în sensul art. 10 din Legea nr. 77/2016. Cererea de restituire, ca efect al admiterii cererii principale privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, are un caracter accesoriu.

Clauza de la art. 1.3 din Contractul de dare în plată au ca înțeles stingerea datoriei împrumutaților față de creditoare, iar pretențiile "viitoare sau prezente"nu sunt legate de creanța băncii față de împrumutați, ci de datoriile împrumutaților față de creditor. La data semnării acestui contract, doar recurenții aveau o datorie certă față de bancă, iar clauza nu putea face referire decât la această creanță.

Recurenții, subliniază că dacă părțile contractului de dare în plată ar fi dorit și stingerea pretențiilor izvorâte din litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată, atunci ar fi transpus această eventuală înțelegere expres în clauzele acestuia.

Natura obligației de restituire a sumelor achitate, efect al hotărârii judecătorești de constatare a nulității clauzelor este de despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și nu se confundă cu pretențiile directe (prezente sau viitoare) derivând din executarea contractului.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Potrivit intimatei, efectul încheierii contractului de dare în plată constă în stingerea creanțelor izvorâte din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, precum și a pretențiilor materiale sau de altănatură, prezente sau viitoare între părți, potrivit art. 1.3 din contract. Prin urmare, nu mai au incidență prevederile privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze în situația în care contractul de credit și-a încetat existența juridică, pentru că o astfel de acțiune este inadmisibilă din punct de vedere legal.

Voința legiuitorului a fost, astfel cum rezultă din art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, de a intra sub incidența anulării clauzelor abuzive numai acele contracte care încă se mai află în derulare la data soluționării acțiunilor depuse pe rolul instanței de judecată. Finalitatea urmărită de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin art. 6, nu mai poate fi atinsă în cauză, întrucât clauzele criticate de către recurenți nu mai sunt în vigoare, în urma înțelegerii dintre părți.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 mai 2018, Înalta Curte a analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, a fost dispusă suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declaratîn cauză și stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită, cu majoritate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată cu recurs, curtea de apel, în virtutea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., a admis excepția lipsei de interes a apelului reclamanților, cu consecința respingerii căii de atac, fără a fi cercetat în fond.

Recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ("prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), precum și de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), susținând că în mod greșit instanța de apel le-a respins apelul ca lipsit de interes, prin raportare la art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, precum și la art. 1.3 din contractul de dare în plată încheiat de părțile aflate în litigiu la 5 mai 2017.

Atunci când se apelează la una dintre formele procedurale ce alcătuiesc conținutul acțiunii, condiția interesului trebuie să fie îndeplinită pe tot parcursul procesului, deci inclusiv în apel.

Interesul procesual, condiție instituită prin dispozițiile art. 32 C. proc. civ., presupune îndeplinirea cumulativă a cerințelor de a fi legitim, determinat, personal, născut și actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ.

Dintre toate aceste condiții, inexistența celei privind actualitatea a fost sancționată de către instanța de apel pe calea excepției absolute și peremptorii a lipsei de interes.

Înalta Curte constată că cerința ca interesul procesual să fie născut și actual a existat neîndoielnic la momentul exercitării de către reclamanți a dreptului de a ataca sentința primei instanțe, prin care li s-a respins acțiunea ca nefondată. Astfel, reclamanții dacă nu ar fi recurs la apel, nu ar mai fi avut posibilitatea legală de a obține schimbarea acestei soluții nefavorabile, fiind ca atare prejudiciați.

În speță, reclamanții își justificau pe deplin interesul apelului, prin care, pe calea unei devoluțiuni integrale, în temeiul art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., se urmărea schimbarea sentinței și admiterea acțiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit încheiat cu pârâta.

Reclamanții nu erau în situația câștigării procesului demarat împotriva pârâtei și nici în situația unei recunoașteri a pretențiilor acestora de către partea cu care se aflau în litigiu, prin contractul de dare în plata.

Art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, stipulează că "la momentul încheierii contractului translativ de proprietate va fi stinsă orice datorie a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare".

Potrivit acestor dispoziții legale, efectul contractului de dare în plată este unul liberator, în sensul încetării obligațiilor debitorului rezultate din executarea contractului, similar plății. Prin darea în plată, se sting obligațiile izvorâte din clauzele contractului de credit, asumate cu valoare obligatorie față de creditor (restituirea capitalului, plata dobânzilor și a comisioanelor).

Instanța de apel reține că datorită clauzei de la art. 1.3 din contract, natura juridică a convenției ar fi cea a unei tranzacții încheiate în condițiile art. 2267 C. civ.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție, care sunt acte de voință ale părților privitor la drepturile subiective deduse judecății ori la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi.

Prin urmare, în măsura în care convenția ar fi conținut clauze referitoare la pretențiile deduse judecății, în forma unei tranzacții, se putea acorda eficiență actului procesual de dispoziție, dar numai în măsura în care tindea în mod real la soluționarea căii de atac declarate de reclamanți, ceea ce nu era cazul, întrucât art. 1.3 nu conținea nicio referire la dosarul cauzei aflate pe rolul instanței de prim control judiciar.

În același timp, luarea în considerare a unei tranzacții ar fi presupus în mod necesar cenzurarea conținutului acesteia, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica dacă înțelegerea părților ar fi fost sau nu de natură să conducă la stingerea litigiului.

Or, nu există nicio analiză a instanței de apel, în sensul de a se fi verificat dacă înțelegerea părților privea anumite capete de cerere ce formau obiectul litigiului ori era necesar a se continua judecata cu privire la capetele de cerere asupra cărora nu își producea efectul extinctiv și exista, logic, interesul procesual al exercitării și susținerii în continuare a căii de atac.

Prin clauza de la art. 1.3, părțile în litigiu au stabilit că "urmare a transferului dreptului de proprietate (…) se sting toate sumele datorate de împrumutat în temeiul contractului de credit, prin efectul contractului de dare în plată și al Legii nr. 77/2016, respectiv că nu mai avem niciun fel de pretenții materiale sau de altă natură, prezente sau viitoare între noi cu privire la creanța datorată la data semnării prezentului contract".

Sunt fondate criticile recurenților potrivit cu care clauza de la art. 1.3 din contractul de dare în plată, astfel cum rezultă din analiza logică, gramaticală și semantică a conținutului acesteia, se referă la inexistența unor pretenții între părțile în litigiu, în legătură cu singura creanță certă la data convenției (5.05.2017), adică suma datorată de debitori băncii, în executarea contractului de credit și nu este decât o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată.

Clauza menționată nu conținea nici tranzacționarea expresă asupra nulității clauzelor din contractul de credit, în sensul art. 2274 C. civ. și, prin urmare, nici asupra sumelor de restituit de către creditoare ca plată nedatorată, subsecvent nulității, ce urmau a se stabili ulterior dării în plată, prin hotărâre judecătorească.

Fiind interpretată greșit și atribuindu-se efectele juridice ale unei tranzacții, pe care nu le avea, clauza de la art. 1.3 nu putea constitui un motiv pertinent pentru admiterea excepției de fond a lipsei de interes a apelului.

Intimata-pârâtă susține lipsa interesului procesual al reclamanților, întrucât nu ar mai putea fi invocată nulitatea decurgând din caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 referindu-se la derularea "în continuare" a contractului, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea clauzelor abuzive mai poate continua, condiție ce nu ar putea fi îndeplinită, în condițiile in care contractul de credit a încetat, efect al dării în plată.

Înalta Curte reține că sensul prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală și parțială a contractului. Faptul că în textele legale menționate legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parțială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor-interese, nu se poate aprecia ca o condiție specială a exercitării acestui tip de acțiune în ce privește interesul procesual, în realitate, acesta găsindu-și reglementarea în dispozițiile de drept comun ale C. proc. civ.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, interesul invocării unei cauze de nulitate constând în nerespectarea unei condiții de validitate la încheierea actului juridic nu ar putea fi negat, în cauză avându-se în vedere efectele retroactive ale nulității, care se raportează chiar la momentul încheierii contractului. Urmarea constatării nulității absolute este repunerea părților în situația anterioară operării clauzelor respective, solicitarea de restituire a prestațiilor percepute de bancă în baza clauzelor abuzive fiind întemeiată pe dispozițiile de drept comun care reglementează plata nedatorată din C. civ.

În legătură cu efectele nulității clauzelor abuzive și limitele efectelor retroactivității acesteia, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/3/CEE au fost interpretate de către C.J.U.E. ca fiind contrare unei jurisprudențe naționale "care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul art. 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conținute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator, doar la sumele plătite nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv" (Hotărârea din 21 decembrie 2016, pronunțată în Cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, Gutierrez, Naranjo și alții).

Cererea de chemare în judecată privește constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, încheiat de recurenții-reclamanți cu intimata-pârâtă, invocându-se dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, solicitându-se, totodată, și restituirea sumelor de bani percepute în baza acestor clauze.

Interesul recurenților-reclamanți este născut și actual, întrucât invocându-se încălcarea unui drept subiectiv, consecința imediată este și formularea pretențiilor corelative, respectiv prin recunoașterea de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzelor deduse judecății, se naște și dreptul la restituirea sumelor plătite nedatorat băncii, acestea formând obiectul litigiului pendinte.

Argumentele intimatei-pârâte legate de procedura dării în plată care a condus la încetarea contractului de credit, privind rămânerea fără obiect a petitelor din cererea de chemare în judecată care nu sunt justificate printr-un drept de repetițiune, ci prin derularea ulterioară și adoptarea contractului în forma propusă de reclamanți nu conduc la lipsa de interes a apelului, pentru că nu este limitat la aceste soluții din dispozitivul sentinței. Este însă necesar a fi analizate punctual de către instanța devolutivă, pentru a se verifica dacă subzistă interesul procesual, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ.

Prin urmare, pentru aceste considerente, constatând că în mod greșit instanța de apel a admis excepția lipsei de interes a căii de atac și, în virtutea efectului peremptoriu al acesteia, a respins apelul fără a se analiza motivele invocate de reclamanți privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul, va casa decizia atacată și va dispune trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, respectiv Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, care a pronunțat hotărârea casată, spre o nouă judecată.

Această instanță urmează a avea în vedere dispozițiile art. 501 din C. proc. civ. și a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată solicitate în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care nu pot fi acordate în această etapă procesuală finalizată prin soluția de casare, în lipsa unei statuări jurisdicționale asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1553A din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2019.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, consider că se impunea respingerea recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1553A din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 8086 din 21 decembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâtei C. S.A. având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x încheiat la data de 16 ianuarie 2008.

Clauzele a căror nulitate s-a solicitat a se constata au vizat mecanismul de calcul al dobânzii, comisionul de administrare, obligația asigurării imobilului prin intermediul unei societăți de asigurare agreată de bancă, suplimentarea bunurilor aduse în garanție.

Reclamanții au solicitat totodată, obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit, urmând ca acesta să se deruleze în continuare, în condițiile art. 6 din Legea nr. 93/2000, precum și restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor contestate.

La data de 5 mai 2017, între părți s-a încheiat contractul de dare în plată prin care s-a convenit, ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016 stingerea "sumei totale în cuantum de 132.657,07 CHF, prin darea în plată către C. S.A. a imobilului aflat în proprietatea garanților ipotecari", respectiv a reclamanților, astfel cum rezultă din art. 1 - obiectul contractului.

Învestită cu soluționarea apelului formulat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, instanța de apel a admis în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., excepția lipsei de interes invocată de intimată, cu motivarea că interesul nu mai este actual deoarece prin încheierea actului de dare în plată, părțile au stins raporturile juridice dintre ele. Actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016 stingerea oricărei datorii, a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare. Contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacții, în condițiile art. 2267 C. civ., părțile stingând datoriile reciproce, potrivit clauzei 1.3 din contract, prin transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, în schimbul sumelor de bani împrumutate.

Prin recursul formulat reclamanții, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru judecarea apelului pe fond.

În concret, recurenții arată că instanța de apel nu a judecat fondul, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d), art. 33 și art. 40 C. proc. civ., prin raportare la contractul de dare în plată încheiat între părțile litigiului, apoi este citată partea din considerentele deciziei prin care s-a reținut că interesul reclamanților nu mai este actual, ca urmare a încheierii acestei convenții.

În aceste condiții, potrivit opiniei separate dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. deși, formal invocate, în absența dezvoltării corespunzătoare a criticilor de nelegalitate derivate din aplicarea greșită a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, face imposibilă verificarea acestui motiv de casare.

Critica de nelegalitate prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 77/2016 și interpretarea greșită a clauzei 1.3 din contractul de dare în plată.

Susțin recurenții că, înțelesul art. 10 din lege este acela că doar creditorul, respectiv împrumutătorul nu mai poate solicita de la debitori, sume suplimentare de bani, nu și invers.

Contrar celor reținute prin decizia recurată cu privire la clauza 1.3, ca urmare a transferului dreptului de proprietate, s-au stins toate sumele datorate de împrumutat în temeiul contractului de credit, nu și eventualele datorii ale băncii creditoare față de aceștia.

Concluzia rezultă din analiza gramaticală și înțelesul literal al termenilor utilizați, în sensul că pretențiile prezente sau viitoare sunt legate de creanța existentă. La data semnării contractului de dare în plată, intimata creditoare nu datora nimic recurenților-reclamanți, deoarece cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel încât neexistând o datorie a intimatei, această clauză nu se putea referi la pretențiile, eventual reciproce derivând din contractul de credit. Dacă părțile ar fi dorit stingerea pretențiilor din litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată ar fi transpus această eventuală înțelegere în actul de dare în plată.

În consecință, susțin recurenții, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 77/2016 și a clauzei 1.3 din contractul de dare în plată, conduce la concluzia stingerii datoriilor debitorilor față de bancă nu și a eventualelor datorii ale băncii-creditoare față de împrumutați.

În opinia separată din verificarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut că actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016 stingerea oricărei datorii a debitorilor față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

Această interpretare este conformă cu dispoziția legală invocată, potrivit căreia, la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, va fi stinsă orice datorie a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

Concluzia instanței de apel potrivit căreia contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacții - distinct de faptul că această dezlegare nu a format obiectul unei critici prin care recurenții să investească instanța de recurs cu o atare analiză - s-a fundamentat pe interpretarea clauzei 1.3 din contractul de dare în plată.

Această clauză, care a primit o interpretare diferită, inclusiv în soluționarea recursului, determinând formularea opiniei separate, are următorul conținut:

"ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului de mai sus de la Garanți la Creditoare, subscrisele părți contractante constatăm că se sting toate sumele datorate de Împrumutat în temeiul contractului de credit, prin efectul procentului contractului de dare în plată și al Legii nr. 77/2016, respectiv că nu mai avem nici un fel de pretenții materiale sau de altă natură, prezente sau viitoare, între noi cu privire la creanța datorată la data semnării prezentului contract".

Clauza trebuie analizată în contextul care a generat încheierea contractului de dare în plată și trebuie interpretată în conformitate cu regulile stabilite prin art. 1266 - 1268 C. civ.

Din această perspectivă, prezintă relevanță faptul că, contractul de dare în plată s-a încheiat după pronunțarea hotărârii primei instanțe prin care s-a respins acțiunea reclamanților pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat între părți. Intimata a susținut, prin întâmpinare, iar recurenții nu au contestat, că a fost notificată de debitori în vederea încetării contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat pentru garantarea restituirii creditului, sens în care s-a încheiat la data de 5 mai 2017 contractul de dare în plată, și ulterior reclamanții prin apelul formulat au criticat modul de soluționare a acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În această ordine de ideii, este corectă apărarea intimatei, potrivit căreia eventuala admitere a acțiunii ar fi lipsită de finalitate deoarece contractul de credit a încetat prin acordul părților. Totodată trebuie observat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, continuarea contractului, după eliminarea clauzelor abuzive. În mod evident, prin încheierea contractului de dare în plată, reclamanții și-au schimbat poziția procesuală în privința derulării contractului de credit și, recunoscând existența sumelor de plată datorate în temeiul contractului de credit, au transmis intimatei dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat.

În egală măsură, interpretarea clauzei art. 1.3 din contractul de dare în plată, contrar susținerilor recurenților, care au avut în vedere sensul gramatical și literal al temeiurilor utilizați de părți, trebuie efectuată, conform art. 1266 alin. (1) C. civ., după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor utilizați. În acest sens, conform alin. (2) al aceluiași articol se va ține seama între altele, la stabilirea voinței concordante de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, precum și de comportamentul lor, ulterior încheierii contractului.

Din această perspectivă, este important de observat că, într-adevăr potrivit primei părți a clauzei 1.3, ca urmare a transferului dreptului de proprietate, părțile contractante au convenit că se sting toate sumele datorate de împrumutați în temeiul contractului de credit. Această primă parte a clauzei, preia dispozițiile art. 10 din Legea nr. 77/2016 fiind exprimată cu suficientă claritate.

Situația este însă diferită în privința părții finale a clauzei, iar precizarea conform căreia părțile nu mai au nici un fel de pretenții reciproce, materialele sau de altă natură, prezente sau viitoare, cu privire la creanța datorată la data semnării actului de dare în plată, trebuie interpretată, în conformitate cu dispozițiile art. 1267 C. civ. privind interpretarea sistematică a clauzelor, astfel cum acestea rezultă din ansamblul contractului.

Prin urmare, este corectă susținerea intimatei în sensul că, prin efectul încheierii contractului de dare în plată a imobilului ipotecat se sting toate creanțele izvorâte din contractul de credit, iar precizarea conform căreia părțile nu mai au niciun fel de pretenții reciproce materiale sau de altă natură a vizat tocmai situația contractului de credit. Doar această interpretare poate produce efecte, în sensul art. 1268 alin. (3) C. civ., pentru că, numai în ipoteza obligării intimatei la restituirea unor sume către reclamanți, încasate în temeiul contractului de credit, aceștia ar fi dobândit calitatea de creditori ai intimatei și ar fi putut exista pretenții reciproce între părți.

În concluzie, prin clauza 1.3 ‚, părțile au avut în vedere atât stingerea sumelor datorate de reclamanți în temeiul contractului de credit, dar și a pretențiilor reciproce prezente sau viitoare derivate din contractul de credit, cu consecința că eventuala constatare a caracterului abuziv al contractului de credit este lipsită de finalitate, deoarece acesta încetându-și existența juridică nu mai poate continua, astfel cum au solicitat reclamanții prin acțiunea introductivă. În egală măsură, nici restituirea sumelor încasate de intimată în temeiul clauzelor contestate, nu ar fi posibilă în condițiile în care, reclamanții nu își mai pot valorifica un eventual drept de creanță, deoarece prin actul autentic de dare în plată au stabilit contrariul.