ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5813/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 26/13.01.2016 emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2927 din 6 octombrie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. După o susținere amplă a situației de fapt și după o prezentare cronologică a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, în motivarea recursului, recurenta arată că instanțele de judecată au constatat, prin hotărârile judecătorești că, urmare a actelor de avertizare în interes public făcute în cursul anului 2015, Inspectorul șef -B. a supus-o unui tratament injust la locul de muncă în raport cu toți colegii săi de serviciu din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea, creându-i un climat ostil și intimidant în scopul de a o determina să își dea demisia, situație ce a culminat cu acordarea, pe data de 14.01.2016, a calificativulului "nesatisfacator" prin Raportul de evaluare a performantelor profesionale individuale ale funcționarilor publici aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2015, precum și cu eliberarea sa din funcția publică de consilier juridic prin Decizia nr. 5/15.01.2016. Recurenta apreciază că sunt întrunite cumulativ elemente în ceea ce privește discriminarea directă a sa: existența unui tratament diferențiat manifestat prin orice deosebire, excludere, restricție sau preferința; existența unui criteriu de discriminare, tratamentul diferențiat să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; existența unei persoane sau situații aflate în poziții comparabile; existența unei legaturi de cauzalitate între tratamentul diferențiat și criteriul de discriminare și tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a scopului nu sunt adecvate .

Apărările formulate în cauză Intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta A. a solicitat constatarea și sancționarea contravenției săvârșite de către B., în calitate de inspector-șef al Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea, arătând că a fost discriminată prin faptele săvârșite de acesta. Prin hotărârea nr. 26/13.01.2016, Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În motivarea hotărârii, Colegiul director al Consiliului a reținut că petiția, așa cum a fost formulată, relevă o situație în care petenta se află într-un conflict de muncă cu partea reclamată. De asemenea, s-a mai constatat că, în speță nu sunt prezente indicii de natură a prezuma că un criteriu interzis, stipulat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 a constituit o faptă de discriminare săvârșită de către partea reclamată. Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora: "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Discriminarea directă constă în excluderea unei persoane sau categorii de persoane de la beneficiul unui anumit drept datorită unei caracteristici a acelei persoane sau categorii de persoane. Pentru a fi aplicabil art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, este așadar necesară întrunirea cumulativă a mai multor elemente constituive, și anume: existența unui tratament diferit, existența unui criteriu ca motiv determinant al tratamentului diferențiat, atingerea adusă unui drept sau libertăți și absența unei justificări obiective. Înalta Curte apreciază că atât Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cât și instanța de fond, în mod temeinic și legal au reținut că, în cauză, nu se poate reține existența unui criteriu care să constituie motiv determinant al unei deosebiri, excluderi, restricții sau preferințe. Recurenta a susținut că i-a fost aplicat un tratament diferit la locul de muncă, în raport cu alți colegi ai săi, întrucât a refuzat acordarea vizei de legalitate pentru un contract de prestări servicii de curățenie la I.T.M. Vâlcea. Neacordarea vizei de legalitate nu reprezintă un criteriu în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, având ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege. Astfel, recurenta nu a susținut că tratamentul diferențiat ar fi fost determinat de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată. Este adevărat că enumerarea cuprinsă în dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 nu este limitativă, putând fi reținut orice criteriu de discriminare. Criteriile de discriminare reprezintă însă acele caracteristici ale persoanelor, pe baza cărora se realizează actul de discriminare. Înalta Curte, constată că în mod corect s-a apreciat că lipsește criteriul de discriminare, nefiind întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.