ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 371/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 456/14.10.2015, suspendarea hotărârii atacate până la soluționarea acțiunii în anulare, obligarea pârâtului la reexaminarea tuturor capetelor de cerere prezentate în cadrul petiției înregistrate la Consiliu sub nr. x/1.04.2015 și emiterea unei hotărâri prin care să fie soluționate respectivele capete de cerere.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 75 din 1 septembrie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., care a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe și criticile de nelegalitate ale actului administrativ atacat.

În esență, a susținut că s-a conformat dispozițiilor primei instanțe din data de 29 iunie 2016, în sensul că, prin Adresa din 29.08.2016, a precizat că lasă la aprecierea instanței dacă se impune introducerea în cauză a B., neputându-se să se opună în niciun fel introducerii în proces a acestei părți, contrar celor reținute prin sentința atacată.

Astfel, a apreciat că susținerile sale au fost interpretate în mod eronat de către instanță, în sensul unui eventual refuz al său de a se introduce în cauză această parte, când de fapt realitatea este cu totul alta, respectiv nu s-a opus și nici nu a refuzat introducerea B. în prezentul litigiu, ci doar a lăsat la aprecierea primei instanțe această măsură.

Potrivit recurentei, conform art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul fondului a omis să dispună din oficiu introducerea în cauză a B., având în vedere și prevederile art. 22 alin. (3) din același cod, interpretând greșit afirmațiile sale și în defavoarea acesteia, cu atât mai mult cu cât nu a fost prezentă la primul termen de judecată, având probleme de sănătate.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii sale așa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În raport cu calea de atac exercitată de reclamantă, se constată că întrucât calea de atac a apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, cauzele având ca obiect cereri de apel formulate în temeiul dispozițiilor C. proc. civ. împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel, ca instanțe de contencios administrativ, se califică și vor fi înregistrate ca cereri de recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Hotărârii Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 456/14.10.2015, suspendarea hotărârii atacate până la soluționarea acțiunii în anulare, obligarea pârâtului la reexaminarea tuturor capetelor de cerere prezentate în cadrul petiției înregistrate la Consiliu sub nr. x/1.04.2015 și emiterea unei hotărâri prin care să fie soluționate respectivele capete de cerere.

Curtea de Apel Bacău a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă, conform art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere nerespectarea litisconsorțiului procesual obligatoriu.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

În speță, se reține că prima instanță, la primul termen de judecată din 1.09.2016, a pus în discuția părților, din oficiu, stabilirea cadrului procesual, respectiv necesitatea introducerii în cauză a persoanei căreia i se impută săvârșirea actelor de discriminare, respectiv B.

Prin punctul de vedere formulat în cauză cu privire la aspectul pus în discuție, reclamanta a precizat că a înțeles să cheme în judecată Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ceea ce a condus la soluția pronunțată în primă instanță.

Criticile recurentei-reclamante vizează, în esență, interpretarea greșită a poziției sale, exprimate prin punctul de vedere depus la dosar, în sensul că nu s-a opus introducerii B. în proces, apreciind, totodată, că prima instanță, în virtutea dispozițiilor art. 78 alin. (1) și art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., avea posibilitatea introducerii în cauză a părții respective, din oficiu.

Se reține că prin hotărârea pronunțată de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a dispus respingerea, ca tardiv formulat, a capătului de cerere prin care se invocă existența unei discriminări pe criterii religioase, iar în ceea ce privește capătul de cerere prin care se invocă faptul că a fost încadrată în muncă în mod oficial mai târziu decât data la care a început raporturile de muncă, Consiliul a admis excepția de necompetență materială.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat acțiune, conform art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000, solicitând chemarea în judecată doar a Consiliului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Or, în raport cu împrejurarea că recurenta-reclamantă contestă hotărârea prin care a fost soluționată sesizarea referitoare la faptele de discriminare săvârșite de B., în plus hotărârea atacată fiind pronunțată pe excepții, s-a solicitat să se constate existența faptelor de discriminare săvârșite de această fundație, se reține că în mod corect prima instanță a apreciat necesară introducerea în cauză a B., pentru respectarea principiilor consacrate prin dispozițiile art. 6 - 8 și 13 - 14 din C. proc. civ.

Potrivit art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, "instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept".

În art. 78 din C. proc. civ., alin. (1) și (2) se prevede:

"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.

Din conținutul acestui text de lege reiese că sunt reglementate două ipoteze distincte: (1) introducerea obligatorie a unui terț în proces, în cazurile expres prevăzute de lege și în procedura necontencioasă și (2) introducerea facultativă în cauză a unui terț, la solicitarea părților sau a uneia dintre ele, dar la "recomandarea" instanței, sub sancțiunea, lăsată la aprecierea instanței, de respingere a cererii, fără abordarea fondului.

Se observă astfel, că, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat "o soluție de compromis între principiul disponibilității și imposibilitatea obiectivă a instanței de a soluționa cauza fără participarea terțului."

În temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Contrar celor susținute de recurentă, din interpretarea coroborată a textelor de lege menționate, rezultă că instanța nu poate introduce în cauză, din oficiu, în calitate de parte, o terță persoană, ci are posibilitatea doar să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altui subiect de drept, iar dacă părțile se opun nu poate schimba cadrul procesual.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți.

Art. 9 din C. proc. civ. consacră principiul disponibilității sub denumirea de "dreptul de dispoziție al părții". În respectarea acestui principiu, instanța nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în proces.

Așadar, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității, intervenția forțată a terților într-un litigiu pendinte poate avea loc, în principiu, doar la inițiativa părților.

Așa fiind, judecătorul fondului a interpretat în mod corect prevederile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. și a subliniat necesitatea introducerii în cauză și a persoanei față de care se solicită constatarea existenței unor fapte de discriminare.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 75 din 1 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV