ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5610/2019

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantele au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Transporturilor-Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., obligarea Statului Român la plata de despăgubiri în valoare de 50 euro/mp la cursul zilei BNR, în temeiul H.G. nr. 203/2012, valoare pe care o consideră justă a terenurilor situate pe raza comunei Coșteiu și nu cum este prevăzut în H.G. nr. 203/2012- 1,14 ron/mp.

De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului și Statul Român prin Ministerul Transporturilor-Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. la exproprierea terenurilor indicate, precum și obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a unei Hotărâri de Guvern care să cuprindă cu exactitate suprafețele afectate de expropriere, cu raportare directă la parcelele menționate, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I-a civilă a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea Guvernului României la anularea H.G. nr. 203/2012 și adoptarea și publicarea unei Hotărâri de Guvern care să cuprindă cu exactitate suprafețele afectate de expropriere, cu raportare directă la parcelele menționate în cerere, dar și a cuantumului despăgubirilor solicitate.

Prin sentința civilă nr. 1508 din data de 23 octombrie 2017 a Tribunalului Timiș a fost admisă excepția de necompetență materială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrtiv și fiscal.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 34 din 13.02.2018 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrtiv și fiscal a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantelor.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs A. și B., prin mandatar C., fiind criticată sentința atacată.

Recurentele-reclamante au arătat că au fost în imposibilitate de a respecta procedura prealabilă, deoarece cererea de chemare în judecată a fost adresată instanței de drept comun și nu instanței de contencios. S-a arătat că instanța a disjuns un capăt de cerere și a trimis dosarul disjuns instanței de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, recurentele au arătat pe larg pe fondul cererii motivele care stau la baza modificării Hotărârii de Guvern nr. 203/2012, act pe care îl contestă și îl apreciază ca fiind un abuz de putere din partea Statului Român.

1.4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimatul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii atacate.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi motivele invocate de recurente în susținerea recursului formulat și constată că instanța de primă jurisdicție a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale aplicabile.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată recurentele-reclamante au supus controlului de legalitate H.G. nr. 203/2012, solicitând modificarea acestei hotărâri de guvern în sensul indicat în cerere.

Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, opinie împărtășită și de Înalta Curte având în vedere cele ce urmează.

Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit dispozițiilor indicate, anterior sesizării instanței de judecată, cel ce se pretinde vătămat de un act administrativ este obligat să se adreseze emitentului acestuia, prin intermediul unei proceduri prealabile, în scopul revocării lui.

Recurentele invocă în susținerea motivelor de recurs propria culpă, respectiv necunoașterea legii, întrucât aspectul privind disjungerea acestui capăt de cerere dintr-o acțiune civilă, nu este de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor speciale ale Legii contenciosului administrativ.

Înalta Curte reține că textul de lege menționat, respectiv dispoziția art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin însuși conținutul său normativ, garantează, în condiții identice, accesul liber la justiție al oricărei persoane vătămate printr-un act administrativ.

Cât privește argumentele recurentelor de la pct. 2 al cererii de recurs, Înalta Curte constată că acestea privesc fondul cauzei și, ca atare, nu prezintă relevanță din perspectiva problemei de drept deduse judecății, respectiv admisibilitatea cererii de chemare în judecată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. și B., prin mandatar C., împotriva sentinței civile nr. 34 din 13.02.2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2019.