ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2284/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 10 iulie 2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să oblige Statul Român la exproprierea terenurilor indicate mai jos, respectiv obligarea Guvernului României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a unei Hotărâri de Guvern prin care să se dispună, raportat la prevederile Legii nr. 255/2010, următoarele: - în legătură directă cu lucrarea de utilitate publică "Varianta de ocolire a municipiului Arad" km 0 + 000 - km 12 + 000, județul Arad al cărei amplasament a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 214 din 4 martie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 12 martie 2009 ("H.G. nr. 214/2009"), declararea utilității publice de interes național a terenurilor în suprafață totală de 82.850 metri pătrați ("mp") aflate în proprietatea reclamantei, identificate după cum urmează: a) terenuri afectate de interdicția legală de construire: • 15.726 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară x-397 Arad (cu o suprafață totală de 37.329 mp), • 17 - 331 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară x.777 Arad (cu o suprafață totală de 93.345 mp), • 11.877 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară nr. x Arad (cu o suprafață totală de 15.811 mp), • 12.379 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară nr. x Arad (cu o suprafață totală de 31.608 mp), b) terenuri imposibil de utilizat în mod eficient/rezonabil, datorită amplasamentului, dimensiunii și formei (amplasamentul identificat cu culoare albastră pe schița anexă): • 3 - 934 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară nr. x Arad (cu o suprafață totală de 15.811 mp), • 21.603 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară x.397 Arad (cu o suprafață totală de 37.329 mp), denumite în continuare, în mod colectiv, "Terenurile" amplasamentul efectiv al Terenurilor este identificat în schița atașată ca Anexa 3; - prin aceeași hotărâre de Guvern să se dispună: a) stabilirea coridorului de expropriere care să includă Terenurile indicate la pct. 1 lit. a) și b) mai sus, b) raportat la interesul public de interes național cu privire la Terenuri și prevederile art. 2 alin. (3) lit. a) din Legea 255/2010, să se stabilească că expropriatorul Terenurilor este Statul Român, reprezentat prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii ("MTI"), prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. ("CNADNR"), c) includerea reclamantei, A., în lista proprietarilor supuși procedurii de expropriere, d) aprobarea declanșării procedurii de expropriere a Terenurilor situate pe coridorul de expropriere determinat conform celor de mai sus. e) aprobarea, cu titlul de justă despăgubire pentru Terenurile ce urmează a fi expropriate, a sumei globale de 11.101.900 Euro, echivalentul a 134 Euro/mp, precum și f) toate măsurile legale necesare pentru aducerea la îndeplinire a procedurii de expropriere. Cu titlu subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că procedura exproprierii terenurilor nu poate fi realizată în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010, se solicită ca declararea utilității publice a terenurilor prin hotărâre de Guvern să fie realizată în temeiul Legii nr. 33/1994, dispunându-se totodată parcurgerea etapelor procedurale specifice conform acestui act normativ, inclusiv obligarea Guvernului României la introducerea la instanța de judecată competentă a cererii de expropriere a terenurilor reclamantei, cu oferta de despăgubire la prețul de 134 Euro/mp, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 286 din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii privind exproprierea, precum și excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul Guvernul României, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine pentru obligarea la expropriere și a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat recurs, indicând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și .8 C. proc. civ. precum și dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că și în ipoteza unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică necesară pentru realizarea unor obiective de interes special, dispuse în temeiul legii speciale - Legea nr. 255/2010 - sunt aplicabile și dispozițiile generale ale legii cadru în materia exproprierii - Legea nr. 33/1994. Potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994: "În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală." Acest text normativ permite proprietarului supus exproprierii ca, în situația în care - în raport de împrejurările de fapt existente - se constată că exproprierea parțială a terenului său știrbește dreptul de proprietate sau atributele dreptului de proprietate asupra porțiunii de teren care îi rămâne în patrimoniu, să solicite instanței să oblige expropriatorul la exproprierea totală a terenului. În speță, instanța de fond a interpretat corect admisibilitatea acțiunii (dând eficiență, la nivel de principiu, prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994), însă la soluționarea în concret a cauzei a făcut aplicarea greșită a legii, datorită interpretării vădit greșite a materialului probator - ceea ce se traduce tot într-o încălcare a normelor de drept material. Reclamanta a demonstrat faptul că terenul său este situat în intravilanul Municipiului Arad, așadar în interiorul perimetrului construibil, astfel cum rezultă din Certificatul de urbanism și din expertiza topo efectuată în cauză, aspect pe care instanța de fond l-a reținut în mod corect. De asemenea, prima instanță a mai reținut în mod corect și că terenurile sale se află în imediata vecinătate a drumului de ocolire (Centura Aradului). În cuprinsul Raportului de expertiză topografică (pag. 7) efectuat în cauză, expertul topo a relevat că terenurile cu privire la care reclamanta solicită să fie expropriată se împart în două categorii: - terenuri în suprafață totală de 58.369 mp sunt afectate de interdicția legală de construire pe o distanță de 50 m de la marginea îmbrăcăminții asfaltice, pe întreaga imagine a coridorului expropriat (zona de protecție a autostrăzii); - terenuri în suprafață totală de 119.374 mp care nu sunt afectate de interdicția legală de construire și care se află în continuarea zonei de protecție. Expertiza topografică a confirmat faptul că, urmare a construirii drumului public în regim de autostradă, terenurile adiacente acesteia, în suprafață de 58.369 mp și rămase în proprietatea reclamantei au devenit automat (ope legis) afectate de interdicția legală de construire prevăzută de art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997 astfel cum a fost modificat la 20 aprilie 2010 prin Ordonanța Guvernului nr. 7/2010. Având în vedere că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate stabilite în interes public nu pot fi modificate sau suprimate decât prin lege, rezultă că proprietarul nu are nici o posibilitate de a negocia instituirea sau configurația acestor limitări, care sunt impuse în mod unilateral. Or, în acest mod este afectat nelegal dreptul de proprietate al recurenților, iar gravitatea și întinderea atingerii dreptului de proprietate trebuie analizată prin raportare la prevederile interne și internaționale la care România este parte. În plus, prin art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997, intrat în vigoare tot la 20 aprilie 2010 prin modificările aduse la acest act normativ de O.G. nr. 7/2010, se prevede că: "În cazul construirii variantelor de ocolire a municipiilor/reședințelor de județ, se va păstra continuitatea drumului național, indiferent de limitele intravilanului municipiilor". Anterior introducerii acestei prevederi legislative, orice variantă de ocolire era supusă acelorași reglementări ca drumurile naționale, ceea ce înseamnă că de la intrarea în intravilan puteau dobândi statut de stradă și ar fi trecut în administrarea Consiliului Local al unității administrativ teritoriale respective - nemaifiind aplicabile interdicțiile legale de construire specifice drumurilor naționale și autostrăzilor, ci doar limitările specifice regimului urban al localității. Potrivit articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor." Aceste dispoziții au fost interpretate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului în sensul că, chiar în absența unei privări de proprietate, anumite măsuri care reprezintă o atingere a posibilității practice de a exercita dreptul de a dispune și utiliza de bun determină o ingerință disproporționată în substanța înseși a dreptului de proprietate. În considerentele sentinței recurate, instanța de fond nu a făcut nici o distincție între cele două categorii de terenuri (respectiv, afectate sau neafectate de interdicția legală de construire) și a omis cu desăvârșire să amintească despre această interdicție absolută de construire care grevează o parte din aceste terenuri și care, determină un regim juridic diferit, posibilități de exploatare și valorificare diferite și implicit, și o valoarea de circulație diferită. Instanța de fond ar fi trebuit să coroboreze concluziile raportului de expertiză topo cu concluziile expertului evaluator, exprimate atât în Raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluare, cât și în Răspunsul expertului la obiecțiuni. În considerentele sentinței recurate, instanța a preluat greșit și trunchiat concluziile expertului evaluator atunci când a reținut, fără a face nici o distincție de regim juridic între cele două categorii de terenuri, că metrul pătrat de teren valorează în prezent 89,5 euro și că diferența până la 112 euro cât valora la momentul exproprierii nu este semnificativă și nu justifică admiterea acțiunii. Instanța a ignorat complet concluziile expertului evaluator cuprinse în Răspunsul la obiecțiuni, în sensul că valoarea de 89,5 euro/mp a fost calculată doar pentru ipoteza în care terenurile nu ar fi fost afectate de interdicția legală de construire. întrucât acestea devin nevandabile, deoarece nu mai prezintă nici un interes pentru un potențial cumpărător de teren intravilan. Însă caracterul construibil al terenurilor le-a fost practic anulat prin construirea drumului public și efectul colateral al interdicției de construire instituită prin legislația privind regimul drumurilor, care interzice amplasarea construcțiilor în limita a 50 de metri măsurați de la marginea îmbrăcăminții asfaltice a autostrăzii (art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997), coroborate și cu principiul continuității drumului național - variantă de ocolire a municipiilor reședință de județ - în intravilanul localităților, instituit prin art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997. În aceste condiții dreptul de proprietate rămas în patrimoniul recurentei-reclamante ulterior exproprierii realizate prin H.G. nr. 214/2009 este gol de conținut, fiind vorba practic de o nudă proprietate fără valoare economică, în condițiile în care atributele dreptului de proprietate - usus și abusus - sunt suprimate prin norme de drept pozitiv, respectiv art. 47 alin. (11) coroborat cu art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997. În mod greșit instanța și-a motivat soluția de respingere a acțiunii cu argumentul că, întrucât terenurile grevate de această interdicție specială reprezintă doar o treime din totalul terenurilor ce se solicită a fi expropriate, admiterea acțiunii nu poate fi justificată. În discuție este vorba de o suprafață de 58.369 mp rămasă în proprietatea recurentului - reclamant, afectată de interdicția legală de construire, iar recurentul solicită exproprierea pentru 82.850 metri pătrați. Dimpotrivă, interpretarea corectă a dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 ar fi trebuit să conducă la admiterea acțiunii și la protejarea proprietarului expropriat, în condițiile în care aceasta a demonstrat în mod științific o depreciere a valorii de piață cu 5.224.026 Euro numai cu privire la terenul afectat de interdicția legală de construire, care reprezintă doar o treime din totalul terenului imposibil de exploatat. Anularea caracterului construibil al unui teren intravilan reprezintă o ingerință nepermisă în atributele dreptului de proprietate, întrucât anulează aproape integral valoarea de piață a respectivului teren și echivalează cu o expropriere în fapt. A doua categorie de terenuri pentru care se solicită exproprierea o reprezintă terenuri imposibil de utilizat în mod eficient/rezonabil, datorită amplasamentului, dimensiunii și formei (situate în continuarea zonei de protecție) . Valoarea de 89,5 euro/mp reținută de instanță ca valoarea actuală a terenurilor nu este aplicabilă nici terenurilor aflate în afara zonei de interdicție legală de construire (identificate la pct. 1 lit. b) din acțiune. Astfel, aceste terenuri reprezintă în realitate parcele izolate, fără legătură între ele, fără acces direct din drumul public, situate la extremitățile opuse blocului compact deținut inițial de autoarea recurentului-reclamant. Aceste date, coroborate cu formele geometrice particulare ale acestor terenuri, conduc la concluzia că parcelele rămase în proprietatea recurentului-reclamant sunt practic imposibil de valorificat ca terenuri construibile. Or, instanța de fond, deși a constatat că măsura exproprierii parțiale a cauzat reclamantului un prejudiciu cert de 5.224.026 euro cu privire la suprafața afectată de interdicția de construire și care reprezintă doar 32,84% din totalul terenurilor imposibil de exploatat (potrivit rapoartelor de expertiză topo și evaluatorie efectuate în cauză și omologate de instanța de judecată), în mod nelegal și netemeinic a considerat că această depreciere a valorii nu este de natură să justifice cererea de expropriere. Recurenții consideră că sunt prejudiciați cu privire la terenurile în litigiu întrucât acestea sunt: - terenuri afectate de interdicția legală de construire (pe o distanță de 50 de metri de o parte și de alta a întregului culoar de trafic a Centurii Aradului); - terenuri imposibil de utilizat în mod eficient/rezonabil, datorită amplasamentului, dimensiunii și formei (situate în vecinătatea terenurilor afectate de interdicția de construire). În aceste condiții, se impune și exproprierea acestor suprafețe de teren, în total 82.850 metri pătrați. În susținerea recursului este invocată practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Apărările formulate în cauză Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant și excepția nulității recursului pentru netimbrare și nemotivare.

Aspecte procedurale 5.1. La data de 19 octombrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția puterii de lucru judecat în raport de aspectele dezlegate în cadrul Deciziei nr. 2867 din 24 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2009, învederând că se impune acordarea unui nou termen de judecată pentru a da posibilitate părților să formuleze, în scris, apărări cu privire la această excepție. 5.2. Prin Contractul de donație autentificat sub nr. x din 21 octombrie 2014 A. donează lui B. imobilele care fac obiectul prezentului litigiu.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că atât excepțiile invocate cât și recursul sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente. În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au respectat dispozițiile art. 486 alin. (2) coroborate cu art. 151 C. proc. civ., cererea de recurs fiind redactată și semnată de avocat, care a depus delegația avocațială în original împreună cu cererea de recurs. Astfel, în cuprinsul recursului se menționează expres că recurenții A. și B. sunt reprezentați convențional de C. cu sediul în București, prin avocat D. în calitate de Partener Fondator. De asemenea, cererea de recurs a fost redactată și semnată de avocat E., avocat definitiv cu drept de a pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, la dosar fiind depusă delegația avocațială seria x nr. x emisă în data de 24 noiembrie 20l4 în baza Contractului de asistență juridică nr. x încheiat la data de 24 noiembrie 2014 având ca obiect "redactare, semnare și înregistrare documente juridice, asistență juridică și reprezentare a clienților A. B. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2013 având ca obiect recurs obligare procedură expropriere". Înalta Curte constată că atât contractul de asistență juridică, cât și delegația, avocațială depusă împreună cu cererea de recurs au fost semnate atât de către societatea de avocatură C., cât și de recurenții A. și B. Așadar, apreciind că recurenții au respectat dispozițiile art. 151 și art. 486 Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității de reprezentant. În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru netimbrare. Înalta Curte constată că la momentul depunerii recursului, recurenții au achitat o taxă de timbru în valoare de 175 RON, iar prin adresa comunicată la data de 2 februarie 2015, instanța de recurs a pus în vedere recurenților să completeze această taxă de timbru cu suma de 25 RON, obligație pe care recurenții și-au îndeplinit-o la data de 6 februarie 2015. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge și această excepție, ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivare Recursul formulat de A. și B. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind criticată motivarea contradictorie a sentinței atacate și greșita interpretare și aplicare de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 255/2010, a dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, prin raportare la dispozițiile art. 47 alin. (11) și art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997 și a art. 1 din Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat Înalta Curte apreciază că deciziile civile prezentate în Dosarul nr. x/2009, precum și cele din Dosarul nr. x/2010 au avut cu totul alt obiect (contestații la hotărârile de plată a despăgubirilor de expropriere, soluționate de instanța civilă - iar nu acțiuni de contencios administrativ) și au privit alte terenuri expropriate, în altă zonă a Municipiului Arad decât terenurile care fac obiectul prezentului litigiu. Astfel, terenurile care fac obiectul prezentei acțiuni se află în Zona Calea x din Municipiul Arad, la intersecția Variantei de ocolire a Municipiului Arad ("Centura" Arad în regim de autostradă) cu DJ 682 Arad - Felnac, iar terenurile care au făcut obiectul celorlalte două dosare se află la intersecția Autostrăzii Al cu DN 69 Arad - Timișoara, de unde începe "centura" Aradului. Reclamant în dosarele menționate mai sus a fost B., iar în dosarul de față reclamant inițial a fost A., de la care reclamantul a preluat calitatea procesuală urmare a convenției încheiate. Or, puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure. Ceea ce poate proba prezumția de lucru judecat ca mijloc de probă (factum probans) ar fi chestiunea pe care instanța a decis-o (factum probandum). Așadar, prezumția de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat - ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut - și constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: a) o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și b) o constatare (în sensul de soluție privind raporturile juridice deduse judecății) făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur). După cum s-a arătat anterior, prezumția operează atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase. De aceea, prezumția nu oprește judecata celei de a doua acțiuni, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare de care trebuie să se țină seama. Or, în cauză, nu sunt îndeplinite aceste condiții astfel că, în pricina de față nu operează puterea lucrului judecat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, potrivit documentației de urbanism, terenurile proprietatea recurentei se află în intravilanul Municipiului Arad. Raportul de expertiză topografică întocmit în cauză a atestat susținerea recurentei referitoare la situarea lor în imediata vecinătate a drumului de ocolire. De asemenea, expertiza administrată în scopul evaluării terenurilor confirmă scăderea valorii acestora comparativ cu anul 2009 când a avut loc exproprierea unei părți din terenurile recurentei. Astfel, dacă valoarea de piață a terenurilor rămase neexpropriate în 2009 era de 112 euro/m2, în 2014 a scăzut la 89,5 euro/m2 conform concluziilor expertizei. În plus, exceptând suprafețele afectate de interdicția de construire potrivit art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997, reprezentând 32,84% din totalul suprafețelor, legătura de cauzalitate dintre construcția drumului de centură și scăderea de valoare nu este dovedită. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că probatoriul administrat în cauză nu confirmă o expropriere de fapt care să justifice obligarea pârâților la inițierea procedurii de expropriere în drept. Înalta Curte are în vedere faptul că prin Sentința civilă nr. 286 din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a respins excepțiile invocate de instituțiile pârâte, precum și cererea recurentei-reclamante de obligare a acestora la expropriere, după ce admisese, în prealabil, prin încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2103, excepția inadmisibilității cererii de despăgubiri în cuantum de 11.101.900 euro, reținând că "despăgubirile pot fi obținute doar în condițiile Legii nr. 255/2010, cu respectarea procedurii acolo instituite". Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, care a precizat expres că acceptă soluția instanței de fond pe această excepție a inadmisibilității cererii de despăgubiri în cuantum de 11.101.900 euro și nu atacă respectiva încheiere, solicitând "casarea în parte a sentinței cu reținerea cauzei și rejudecarea litigiului în fond, în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la exproprierea terenurilor în suprafață totală de 82.850 metri pătrați (...), respectiv obligarea Guvernului României la efectuarea tuturor formalităților și la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei hotărâri de declarare a utilității publice de interes național a terenurilor menționate". Fiind puse în discuție mai multe excepții de fond și de procedură, recurenta a insistat în soluționarea cererii de către instanța specializată de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004, negând incidența dispozițiilor Legea nr. 33/1994. Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994: "în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală". Art. 26 alin. (1) stabilește că "Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite". Recurenta a insistat în soluționarea cererii de către instanța de contencios susținând că dreptul reclamat poate fi protejat în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Or, analizând acțiunea introductivă din perspectiva art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios a stabilit în mod corect că cererea de obligare a Statului Român la exproprierea terenurilor în suprafață totală de 82.850 metri pătrați (...), respectiv de obligare a Guvernului României la efectuarea tuturor formalităților și la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei hotărâri de declarare a utilității publice de interes național a terenurilor menționate este neîntemeiată. A accepta raționamentul recurentei, în sensul că judecătorul fondului ar fi putut prin interpretare, împotriva voinței legiuitorului, să dea consecințe contrare dispozițiilor cuprinse în art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 (la care fac trimitere prevederile art. 34 din Legea nr. 255/2010) și să dispună exproprierea totală, ar însemna transformarea instanța de fond în legislator pozitiv, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 61, art. 124 și 126 alin. (3) din Constituție, dar și principiilor cuprinse în art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Recurenta ignoră că instanța specializată de contencios este limitată în analiza sa, tocmai prin normele Legii nr. 33/1994 ce se pretinde a fi greșit aplicate, neputând să dispună măsuri dintre cele rezervate instanțelor de drept comun, așadar nici măcar exproprierea totală prevăzută de art. 24 alin. (4) teză finală din Legea nr. 33/1994. Nu în ultimul rând, trebuie observat că susținerile recurentei privind vătămarea drepturilor sale prin expropriere și necesitatea emiterii unor noi acte prin care să i se repare pretinsul prejudiciu sunt contrazise tocmai de mențiunile din Răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză. Expertul arată că valoarea de piață calculată în raport de 112 euro/mp este un pic mai mică decât valoarea de 134 Euro/mp datorită faptului că "acele evaluări făcute pentru CNADNR și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 au avut ca scop calcularea despăgubirilor pentru terenurile expropriate". Așadar, însuși expertul recunoaște că despăgubirile calculate și plătite inițial de CNADNR s-au compus, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.