ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 362/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 1057 din 28 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția comercială, a anulat ca netimbrat apelul declarat de A.B., întrucât nu a achitat taxa judiciară datorată, conform legii, de 485.976 lei, respectiv 50.000 lei timbru judiciar. Contra deciziei a declarat recurs apelanta A.B. pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța, în mod greșit, a judecat apelul, în loc să facă aplicarea art. 242 alin. (2) C. proc. civ., cât timp, ambele părți, deși legal citate, au lipsit la acel termen din 28 iunie 2001. Recursul este fondat. Împotriva sentinței civile nr. 2857/2001 a Tribunalului București, secția comercială, pârâta A.B.

a declarat apel, la 11 mai 2001, fără a cere și judecarea în lipsă. Intimata S.C. A.N. nu a depus întâmpinare, iar pentru primul termen din apel, la 28 iunie 2001, ambele părți legal citate, au lipsit. Cum s-a arătat, nici una din cele două părți nu au cerut judecarea în lipsă a apelului, iar Curtea a trecut la dezbateri și, judecând apelul, l-a anulat ca netimbrat. Potrivit art. 242 alin.(2) C. proc. civ., „Instanța va suspenda judecata”: când amândouă părțile o cer sau dacă nici una din părți nu se înfățișează la strigarea pricinii. Cu toate acestea, pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris „judecarea în lipsă”. Suspendarea judecății, în limitele aplicării acestui text, constituie un atribut exclusiv al principiului disponibilității procedurale și se întemeiază pe voința expresă sau prezumată a părților de a nu mai continua judecata.

Odată îndeplinite condițiile stabilite de art. 242 C. proc. civ., instanța de judecată este obligată să suspende judecata, căci aceste dispoziții au caracter imperativ („instanța va suspenda”). Așadar, constatând că, în speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 242 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să suspende judecata apelului și nu să treacă la judecarea acestuia, pronunțând decizia de anulare ca netimbrat. Aceasta, întrucât suspendarea judecății operează de drept, ca urmare a neînfățișării părților la termenul de judecată, instanța nemaiputând lua nici o măsură, cum ar fi anularea apelului ca insuficient timbrat, căci această soluție constituie o judecată, chiar dacă nu se intră în cercetarea fondului.

Așadar, nici una din excepțiile de procedură prevăzute de art. 158 – art. 165 C. proc. civ. sau cuprinse în legile speciale nu pot fi puse în discuția părților și soluționate căci, prin efectul direct al dispozițiilor art. 242 C. proc. civ. („instanța va suspenda judecata”), este oprit de drept cursul procesului cârmuit de principiul disponibilității. O asemenea concluzie este vădită din interpretarea sistematică și, mai ales, teleologică a dispozițiilor secțiunilor a II-a [„Excepțiile de procedură (...)”] și a IV-a (Suspendarea judecății) din titlul al III-lea (Procedura în fața primei instanțe), cap. al III-lea (Judecata). Orice incident procedural poate fi invocat pe calea excepției, instanța fiind obligată să o soluționeze printr-o hotărâre (încheiere sau ședință), ceea ce constituie o judecată a cauzei pe cale de excepție, chiar dacă nu a fost cercetat fondul acestuia.

Textul art. 137 art. (1) C. proc. civ. este edificator în acest sens: „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Prima și singura excepție de soluționat, la acel termen, de către instanța de apel era, așadar, constatarea incidenței art. 242 art. (2) C. proc. civ. și suspendarea judecății, ceea ce împiedică soluționarea celorlalte incidente procedurale. Interpretând și aplicând eronat dispozițiile art. 242 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, ceea ce determină casarea deciziei și trimiterea cauzei instanței de apel pentru respectarea acestor prevederi legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâta A.B. împotriva deciziei nr. 1057 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2003. Opinie separată, Recursul nu este fondat. Prin decizia atacată cu recurs, instanța de apel a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta A.B., reținându-se neplata de către aceasta a taxei judiciare de timbru în sumă de 485.976 lei și a timbrului judiciar în sumă de 50.000 lei, deși procedura de înștiințare a fost îndeplinită prin citație, la primul termen de judecată. Critica recurentei cu privire la neacordarea de eficiență juridică, în atare situație, prevederilor art. 242 pct. 2 C. proc.

civ. și nedispunerea, deci, a suspendării judecății apelului nu poate fi primită pentru considerentele care urmează: Obligația de plată a taxelor de timbru este o obligație fiscală și ea este prevăzută de lege în sarcina celor care apelează la justiție ca serviciu public. Justiția română, prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992, republicată, fiind structural concepută, precum în orice stat democratic, ca serviciu public care nu este, însă, gratuit. Între beneficiarul serviciului public al justiției și instanță, organ abilitat prin lege în fixarea și comunicarea cuantumului taxelor de timbru, precum și în aplicarea sancțiunii în caz de neconformare se stabilește un raport de drept public, și anume de drept financiar, caracterizat prin relația de subordonare a părților, iar nu prin aceea de egalitate și, deci, disponibilitate reprezentativă pentru dreptul privat.

Prin urmare, plătitorul taxei de timbru, cât privește obligația sa fiscală, se află într-un raport de autoritate cu instanța, separat de raportul juridic în care se află cu partea cu care se judecă și care este unul de drept privat. Aceasta este și rațiunea pentru care obligația de timbrare nu își găsește locul în Codul de procedură civilă, ca incidentă sau excepție procesuală. Așadar, din această perspectivă, este fără relevanță dacă părțile au cerut sau nu judecata în lipsă conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ., ca în speța de față, sau dacă au formulat alte cereri deoarece acestea, toate, sunt circumscrise unui plan procesual subsecvent și care se activează sau, după caz, continuă ori nu în funcție de stingerea prin plată a obligației legale de timbru.

Legea taxelor judiciare de timbru 147/1997. modificată și completată, O.G. nr. 32/1997 privind timbrul judiciar, modificată și completată, ca și normele lor de aplicare sunt edificatoare în acest sens. Astfel, art. 9 din O.G. nr. 32/1995 dispune: „Cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate dacă nu sunt timbrate corespunzător”, iar art. 11 din Normele de aplicare nr. 2083/1997 prevăd: „Magistratul care a primit o acțiune sau cerere, notarul public sau, după caz, funcționarul public care a primit, a cercetat, a rezolvat, a efectuat sau a eliberat un act ori a prestat serviciul supus timbrului judiciar, fără ca obligația de timbrare să fi fost îndeplinită, în totalitate sau în parte, răspunde potrivit legii”.

Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 instituie prin art. 20 alin.(1), regula potrivit căreia: „Taxele judiciare de timbru se plătesc. anticipat”. Numai în situația în care taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată [art. 20 alin.(2)]. Imperativ, art. 20 alin.(3) din lege dispune că: „Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii”.

Din textele prezentate, rezultă, prin urmare, că: - plata taxelor de timbru în cuantumul legal se face anticipat, în caz contrar, cererea sau acțiunea prezentată personal nu se înregistrează; - atunci când acțiunile și cererile au fost trimise prin poștă, instanța are obligația de a încunoștința părțile despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate (art. 36 din Normele Metodologice 760/ C /1999) până la termenul de judecată; - când plata s-a efectuat, dar nu în cuantumul legal, instanța îi pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată; - în caz de neîndeplinire până la termenul stabilit a obligației de plată, cererea se anulează în toate cazurile.

Așadar, în cauza de față, cererea de apel fiind în totalitate netimbrată, nici cu timbru judiciar, nici cu taxa judiciară de timbru judiciar, în mod legal a fost anulată ca netimbrată la primul termen stabilit, potrivit legii, până la care trebuia achitată taxa de timbru. Cum critica recurentei cu privire la măsura suspendării judecării cauzei în baza art. 242 C. proc. civ., pentru rațiunile expuse, nu poate fi primită, recursul declarat trebuia respins, iar decizia atacată menținută ca legală.