ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3635/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 29.01.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu AJFP Dolj - DGRFP Craiova, a solicitat anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 29.05.2015, emisă de AJFP DOLJ și a Deciziei nr. x/04.08.2015, emisă de DGRFP Craiova pentru următoarele considerente: În fapt a arătat că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a reținut față de S.C. B. S.R.L. și reclamantă, în calitate de administrator că, în raport de nedepunerea declarațiilor respectiv - Decl. 101 privind impozitul pe profit pe anul 2014 și trimestrul I al anului 2015, Decl. 300 privind TVA pentru lunile 01, 02, 03, 04 anul 2015 - se face vinovată de încălcarea prevederilor Codul fiscal, astfel că poartă întreaga răspundere pentru operațiunile efectuate în numele societății, decizându-se obligarea sa la plata sumei de 1.112.115 RON. S-a mai reținut ca achizițiile de bunuri declarate de S.C. B. S.R.L. nu sunt reale și implicit nu au valoare juridică din punct de vedere fiscal, nefiind respectate astfel prevederile art. 82 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 212 din data de 11.05.2016 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele AJFP DOLJ și DGRFP CRAIOVA, având ca obiect "contestație act administrativ fiscal", ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 212 din data de 11.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul reținut în sarcina societății și implicit bugetului general consolidat al statului, societatea fiind în stare de insolvabilitate datorită imposibilității îndeplinirii obiectului de activitate întrucât, relațiile economice pe care societatea le-a desfășurat cu mai mulți parteneri economici au condus la imposibilitatea satisfacerii creanțelor datorate bugetului de stat. Arată că nu se află în culpă în neexecutarea obligațiilor care îi reveneau, în calitate de mandatară a societății, iar organul fiscal nu a făcut dovada ca nu și-a îndeplinit obligațiile cu bună-credință. Instanța de fond a reținut că atragerea răspunderii în solidar a administratorului cu societatea, pentru suma de 1.112.115 RON, este justificată în condițiile în care acesta, cu rea-credință, nu a dispus și plata creanțelor fiscale, fapt ce încalcă disp. art. 20 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia reprezentanții legali ai persoanelor juridice sunt obligați să îndeplinească obligațiile fiscale ale persoanelor reprezentate, iar obligația de a achita la scadență creanțele fiscale, revine exclusiv administratorului societății debitoare. Precizează că a cunoscut obligația de completare a declarațiilor fiscale, însă deși i-a solicitat contabilei să depună diligențe în vederea întocmirii acestei declarații, acest lucru nu s-a întâmplat chiar dacă dobândea cunoștințe de specialitate, astfel că nu a existat o neexecutare a obligațiilor pe care le-a avut potrivit art. 144 2 din legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990 modificată.

Apărările formulate în cauză. Intimații-pârâți nu au depus întâmpinări.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 26 iunie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate atât de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 29.05.2015, emisă de AJFP DOLJ și a Deciziei nr. x/04.08.2015, emisă de DGRFP Craiova. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată cererea dedusă judecății reținând că, în speța de față sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare a recurentei-reclamante cu debitorul declarat insolvabil S.C. B. S.R.L.. Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului. Astfel, Înalta Curte constată că, prin decizia de impunere nr. x/06.01.2015 s-a reținut că societatea B. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă în perioada ianuarie - iunie 2014 achiziții de bunuri (deșeuri metalice) și servicii (colectare, sortare transport) pe bază de facturi care nu justifică operațiuni reale și nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, cu scopul de a diminua obligațiile de plată la impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată. Acest fapt constatat de inspecția fiscală și care a condus la emiterea deciziei de impunere mai sus menționate a condus ulterior și la declararea stării de insolvabilitate a contribabilului S.C. B. S.R.L. al cărui administrator este reclamanta. Din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate rezultă că pentru obligațiile fiscale restante ale debitoarei se efectuaseră și anterior emiterii deciziei de impunere mai sus amintite acte de executare, respectiv somația nr. y/04.11.2014 și se înființaseră popriri prin adresele nr. x/19.12.2014 și nr. y/30.12.20124. Or, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale restante conform Ordinului nr. 127/2014 și respectiv Legii nr. 85/2014, în momentul în care societatea se confrunta cu insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, deși astfel de datorii preexistau datei emiterii Deciziei de impunere nr. x/06.01.2015 și procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate. În continuare, debitoarea declarată insolvabilă S.C. B. S.R.L., prin reprezentantul său, nu a depus declarația 101 privind impozitul pe profit pentru anul 2014 și trimestrul I anul 2015, declarația 300 privind TVA pentru lunile 01 - 04 2015. Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală: "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: - administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Pentru angajarea răspunderii solidare potrivit dispozițiilor legale mai sus citate se cer întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale respectiv: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, legătura între prejudiciu și fapta ilicită, precum și vinovăția persoanei căreia i se antrenează răspunderea patrimonială împreună cu debitorul declarat insolvabil. La aceste condiții de fond se mai adaugă condiția formală a declarării stării de insolvabilitate a debitorului principal. Înalta Curte constată în speța dedusă judecății sunt îndeplinite toate condițiile atragerii răspunderii solidare a recurentei-reclamante cu societatea B. S.R.L., după cum în mod corect a reținut și prima instanță. Prin procesul-verbal DJ 241395/23 februarie 2015 s-a declarat starea de insolvabilitate a S.C. B. S.R.L. al cărei administrator este recurenta-reclamantă. Existența unui prejudiciu în cuantum de 1.112.115 RON constă în obligațiile fiscale neachitate la momentul la care contribuabilului S.C. B. S.R.L. i s-a declarat starea de insolvabilitate. Existenței unei fapte ilicite și personale a recurentei-reclamante constă în nerespectarea obligațiilor legale ce-i reveneau în calitate de administrator al debitorului insolvabil de a declara și achita la scadență obligațiile fiscale ale acestuia și de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Or, în raport de dispozițiile art. 73 lit. (e) din Legea nr. 31/1990 administratorul societății comerciale este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, context în care nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că și-ar fi îndeplinit cu bună-credință obligațiile pe care le-a avut în calitate de administrator al societății și că nedepunerea declarațiilor fiscale se datorează exclusiv contabilului. Relevante sunt și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 care stabilesc criteriile de determinare a modului de îndeplinire a obligațiilor administratorului persoanei juridice, prin trimiterea la normele privind răspunderea mandatarului. Mandatarul, administratorul societății, trebuie să prezinte o conduită "bonus vir" în îndeplinirea obligațiilor, trebuind să execute obligațiile cu bună credință și diligența unui bun proprietar. În acest sens sunt relevante dipozițiile art. 1540 C. civ. care, în cazul mandatului cu titlu oneros, cum este cazul administratorului unei societăți comerciale, reglementează antrenarea răspunderii mandatarului pentru orice culpă în executarea obligațiilor. Una din obligațiile esențiale ale administratorilor societăților comerciale, în calitate de reprezentanți ai acestora, este aceea de a îndeplini obligațiile fiscale ale societății pe care o reprezintă, în numele acesteia, potrivit art. 20 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, relevante în cauza de față sunt și dispozițiile art. 82 alin. (3) Codul de procedură fiscală potrivit căruia: "Contribuabilul are obligația de a completa declarațiile fiscale înscriind corect, complet și cu bună-credință informațiile prevăzute în formular corespunzătoare situației sale fiscale." Toate aceste împrejurări conturează fapta ilicită și persoanală a reclamantei de a nu declara și a nu achita la scadență obligațiile fiscale, legătura de cauzalitate între fapta reclamantei și starea de insolvabilitate a societății al cărui administrator este, dar și intenția acesteia de a nu declara și implicit achita obligațiile fiscale reale ale societății prin înregistrarea în evidența contabilă a unor achiziții de bunuri și servicii pe bază de facturi care nu justifică operațiuni reale și astfel nu îndeplinesc calitatea de document justificativ. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, prima instanță pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.