ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5944/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 275 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Suceava, investită cu soluționarea conflictului de competență ivit între Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și Judecătoria Suceava, privind cererea având ca obiect, „obligație de a face” formulată de reclamantul N.I., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Județean de Poliție Suceava a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Suceava. Pentru a pronunța regulatorul de competență, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a reținut următoarele: Reclamantul N.I.

a atacat cu recurs sentința nr. 275 din 12 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, investită cu soluționarea regulatorului de competență. A declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea de declinare a competenței către instanța de drept comun a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății, fiind schimbată natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic ala acestuia. În acest sens, recurentul–reclamant a arătat că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ obligă instituțiile publice să răspundă la cererea oricărui cetățean, conform competenței instituției respective.

În cauza dedusă judecății, Curtea de apel, a reținut în mod greșit că obiectul cererii vizează o obligație de a face, ceea ce ar atrage competența materială a judecătoriei, câtă vreme acțiunea de față vizează pasivitatea la intervenție din partea poliției. În opinia recurentului, când o instituție refuză îndeplinirea obligațiilor, devin incidente dispozițiile Legii contenciosului administrativ, respectiv competența tribunalului pentru a dispune obligarea autorității la îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Inspectoratul Județean de Poliție Suceava a arătat, în esență, că acțiunea reclamantului are ca obiect obligația de a face iar cuantumul daunelor morale nu depășește limita maximă prevăzută de art. 2 lit. b) din C. proc.

civ., astfel încât soluția de declinare a competenței către judecătorie este legală și temeinică. Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul nu este fondat. Obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei cauzate.

Cu alte cuvinte, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile, determinate potrivit criteriilor prevăzute de art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului să investigheze și să întocmească procesul verbal de constatare la fața locului a evenimentelor petrecute la domiciliul său, în zilele de 1 - 11 iulie 2010 și obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit.

Nicăieri în cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ nu se face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, în sensul pe care Legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte. Nici răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât în recurs, nu cuprinde precizări ori calificări ale obiectului acțiunii potrivit celor arătate mai sus, argumentul reclamantului fiind acela că pârâtul nu și-a îndeplinit atribuțiile constituționale, aspect ce atrage competența materială a instanței de contencios administrativ a tribunalului. Este adevărat că instanța nu este legată de sensul literal al termenilor folosiți de reclamant, dar rolul activ nu poate fi exercitat astfel încât să creeze un dezechilibru între părți în folosirea drepturilor procedurale.

Judecătorul nu se poate substitui părții în stabilirea cadrului procesual. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.I. împotriva sentinței nr. 275 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2011.