ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5658/2011

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

de competență

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul

G.F. a chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi

T. și Primarul orașului G., solicitând constatarea nulității absolute a prevederilor

încheierii nr. VI.22 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Conturi București și implicit

constatarea „nulității absolute-parțiale” a deciziei din 12 august 2009 a Camerei

de Conturi a Județului T., prin care aceasta a impus măsuri în urma controlului

tematic din anul 2009, instituției „Primarul orașului G.” (Primăria orașului G.),

în concret, măsura nr. X și nr. Y măsuri prin care în mod direct sau indirect, îl

lezează personal.

Reclamantul a arătat că

prin modificarea Regulamentului de funcționare al Curții de Conturi a României,

modificare aprobată prin hotărârea Plenului Curții de Conturi cu nr. 130/2010, care

este actualmente în vigoare și era în vigoare și la data deliberării acestei încheieri,

că aparține secției de contencios administrativ și fiscal. al Curții de Apel, competența

de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate, împotriva

încheierii Comisiei de soluționare a contestațiilor în a cărei raze teritoriale

se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ.

A susținut reclamantul

că în alin. (2) al dispozitivului încheierii VI 22 din 24 ianuarie 2011 a Comisiei

de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi București se prevede

posibilitatea de a contesta la secția de contencios administrativ a Tribunalului

Timiș, ceea ce este în discordanță totală cu prevederile actului administrativ în

baza căruia această comisie își desfășoară activitatea, act administrativ care a

dispus prin pct. 228, o prevedere expresă, raportat la aplicațiunea prevederilor

art. 10 alin. (1), teza a II-a, a Legii 554/2004.

Curtea de Apel Timișoara,

prin sentința nr. 135 din 23 martie 2011 a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut că obiectul cererii vizează decizia din 12 august

2009 emisă de Camera de Conturi a Județului Timiș și se impune aplicarea cu prioritate

a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât măsurile contestate

în prezenta cauză au fost dispuse de o autoritate de nivel județean.

Au fost înlăturate de

la aplicare dispozițiile Regulamentul Curții de Conturi aprobat prin hotărârea Curții

de Conturi nr. 130/2010, care prevăd competența Curților de apel, instanța reținând

că acest Regulament intră în conflict cu norma imperativă a art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

În condițiile existenței

a două norme contradictorii, Curtea de apel a apreciat că trebuie aplicată cea cu

forță juridică superioară, respectiv norma înscrisă în lege, în defavoarea normei

înscrise în Regulamentul Curții de Conturi, regulamentul fiind doar un act administrativ,

care nu poate modifica o lege.

Curtea de apel a apreciat

că în situația în care, legiuitorul (iar nu Plenul Curții de Conturi care a aprobat

regulamentul) ar fi intenționat să schimbe competența de soluționare a litigiilor

izvorâte din activitatea Curții de Conturi, care până la modificarea regulamentului

revenea tribunalului, ar fi făcut-o printr-o dispoziție legală, având aceeași forță

juridică precum cea a legii care instituie competența.

Această concluzie rezultă

și din sintagma „dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”, folosită

în partea finală a alin. (1) art. 10 din Legea nr. 554/2004, textul arătând în mod

expres că de la dispozițiile art. 10 se poate deroga doar prin lege organică specială.

Tribunalul Timiș, secția

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 982 din 16 septembrie 2011

a admis excepția de necompetență materială invocată atât din oficiu, dar și de către

pârâta Curtea de Conturi a României și a declinat, la rândul său, competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara. A constatat ivit conflictul

negativ de competență între și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

pentru a pronunța regulatorul de competență.

Pentru a pronunța această

soluție, s-a apreciat de tribunal că actul administrativ supus cenzurii instanței

de contencios administrativ, potrivit hotărârii nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului

privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum

și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, este răspunsul primit

la plângerea prealabilă, respectiv încheierea emisă de Comisia de soluționare a

contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, iar în raport de autoritatea

emitentă, competența materială revine curții de apel, având în vedere dispozițiile

hotărârii nr. 130/2010, precum și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, în

cauză încheierea atacată fiind pronunțată de o autoritate centrală.

În acest context, tribunalul

a reținut că, începând cu data de 1 ianuarie 2011 competența de soluționare a litigiilor

născute din activitatea Curții de Conturi sunt de competența în primă instanță a

curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate,

în speță a Curții de Apel Timișoara, având în vedere că data sesizării instanței

este 9 februarie 2011.

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca regulator

de competență

Înalta Curte, în raport

de dispozițiile art. 20 din C. proc. civ., reține că a fost legal investită cu soluționarea

conflictului negativ de competență.

Pentru a soluționa conflictul

negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că

obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea parțială a deciziei

Camerei de Conturi a județului Timiș din 12 august 2009 în ceea ce privește măsura

nr. X și nr. Y și anularea încheierii nr. VI 22 din 24 ianuarie 2011 a Curții de

Conturi a României emisă în soluționarea contestației împotriva deciziei menționate

anterior.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin

decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15

zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către

Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie

de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin

care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel

cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în cazul

în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii

Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un

act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate

publică județeană.

În cazul în care, în procedura

instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/

anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă

de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii

județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția

contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ

care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”,

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează

în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice

doar între părțile din litigiu, faptul că prin decizia din 4 octombrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal

în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței civile

nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate

și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat

prin hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse

anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația

împotriva deciziei din 12 august 2008 emisă de Camera de Conturi Timiș a fost respinsă

integral prin încheierea nr. VI 22 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi

a României, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul

art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă, va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul G.F. și pârâții Curtea de Conturi a Românei, Camera de Conturi

T. și Primarul orașului G., în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie

2011.