ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5658/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârile care au declanșat conflictul negativ de competență Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.F. a chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi T. și Primarul orașului G., solicitând constatarea nulității absolute a prevederilor încheierii nr. VI.22 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Conturi București și implicit constatarea „nulității absolute-parțiale” a deciziei din 12 august 2009 a Camerei de Conturi a Județului T., prin care aceasta a impus măsuri în urma controlului tematic din anul 2009, instituției „Primarul orașului G.” (Primăria orașului G.), în concret, măsura nr. X și nr. Y măsuri prin care în mod direct sau indirect, îl lezează personal.

Reclamantul a arătat că prin modificarea Regulamentului de funcționare al Curții de Conturi a României, modificare aprobată prin hotărârea Plenului Curții de Conturi cu nr. 130/2010, care este actualmente în vigoare și era în vigoare și la data deliberării acestei încheieri, că aparține secției de contencios administrativ și fiscal. al Curții de Apel, competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate, împotriva încheierii Comisiei de soluționare a contestațiilor în a cărei raze teritoriale se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ.

A susținut reclamantul că în alin. (2) al dispozitivului încheierii VI 22 din 24 ianuarie 2011 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi București se prevede posibilitatea de a contesta la secția de contencios administrativ a Tribunalului Timiș, ceea ce este în discordanță totală cu prevederile actului administrativ în baza căruia această comisie își desfășoară activitatea, act administrativ care a dispus prin pct. 228, o prevedere expresă, raportat la aplicațiunea prevederilor art. 10 alin. (1), teza a II-a, a Legii 554/2004. Curtea de Apel Timișoara, prin sentința nr. 135 din 23 martie 2011 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că obiectul cererii vizează decizia din 12 august 2009 emisă de Camera de Conturi a Județului Timiș și se impune aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât măsurile contestate în prezenta cauză au fost dispuse de o autoritate de nivel județean. Au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile Regulamentul Curții de Conturi aprobat prin hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, care prevăd competența Curților de apel, instanța reținând că acest Regulament intră în conflict cu norma imperativă a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În condițiile existenței a două norme contradictorii, Curtea de apel a apreciat că trebuie aplicată cea cu forță juridică superioară, respectiv norma înscrisă în lege, în defavoarea normei înscrise în Regulamentul Curții de Conturi, regulamentul fiind doar un act administrativ, care nu poate modifica o lege.

Curtea de apel a apreciat că în situația în care, legiuitorul (iar nu Plenul Curții de Conturi care a aprobat regulamentul) ar fi intenționat să schimbe competența de soluționare a litigiilor izvorâte din activitatea Curții de Conturi, care până la modificarea regulamentului revenea tribunalului, ar fi făcut-o printr-o dispoziție legală, având aceeași forță juridică precum cea a legii care instituie competența. Această concluzie rezultă și din sintagma „dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”, folosită în partea finală a alin. (1) art. 10 din Legea nr. 554/2004, textul arătând în mod expres că de la dispozițiile art. 10 se poate deroga doar prin lege organică specială.

Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 982 din 16 septembrie 2011 a admis excepția de necompetență materială invocată atât din oficiu, dar și de către pârâta Curtea de Conturi a României și a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara. A constatat ivit conflictul negativ de competență între și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța regulatorul de competență.

Pentru a pronunța această soluție, s-a apreciat de tribunal că actul administrativ supus cenzurii instanței de contencios administrativ, potrivit hotărârii nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, este răspunsul primit la plângerea prealabilă, respectiv încheierea emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, iar în raport de autoritatea emitentă, competența materială revine curții de apel, având în vedere dispozițiile hotărârii nr. 130/2010, precum și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, în cauză încheierea atacată fiind pronunțată de o autoritate centrală.

În acest context, tribunalul a reținut că, începând cu data de 1 ianuarie 2011 competența de soluționare a litigiilor născute din activitatea Curții de Conturi sunt de competența în primă instanță a curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate, în speță a Curții de Apel Timișoara, având în vedere că data sesizării instanței este 9 februarie 2011. 2. Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca regulator de competență Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din C. proc. civ., reține că a fost legal investită cu soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a soluționa conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea parțială a deciziei Camerei de Conturi a județului Timiș din 12 august 2009 în ceea ce privește măsura nr. X și nr. Y și anularea încheierii nr. VI 22 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Conturi a României emisă în soluționarea contestației împotriva deciziei menționate anterior. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”. În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin decizia din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația împotriva deciziei din 12 august 2008 emisă de Camera de Conturi Timiș a fost respinsă integral prin încheierea nr. VI 22 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.F. și pârâții Curtea de Conturi a Românei, Camera de Conturi T. și Primarul orașului G., în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2011.