ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5554/2011

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.S.E., a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca instanța să dispună încadrarea sa pe un post prevăzut cu studii superioare, începând cu data de 1 ianuarie 2003, arătând, în esență, că este angajată în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, pe funcția de referent principal și deși a absolvit Facultatea de Protecția Mediului în anul 2000 și a solicitat transformarea postului într-unul cu studii superioare, în baza art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 192/2002 și art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 123/ 2003, nu s-a dat curs solicitării sale.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 38/CA din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în esență, următoarele: dispozițiile art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 192/2002 și ale art. 28 alin. (5) din O.G. nr. 123/2003 reglementează nivelul de salarizare al funcționarilor publici care au trecut pe o funcție corespunzătoare studiilor absolvite; aceste prevederi vin în completarea celor cuprinse la alin. (3), respectiv alin. (4), conform cărora promovarea în condițiile legii a persoanelor care au absolvit studii de nivel superior în specialități în care își desfășoară activitatea se face prin transformarea postului pe care sunt încadrate, în post de nivel superior; la fel ca prevederile art. 68, și dispozițiile cuprinse în aceste ordonanțe prevăd condiția absolvirii unor studii de nivel superior în specialitatea în care își desfășoară activitatea, ori reclamanta nu a absolvit astfel de studii, prin urmare nu îi sunt aplicabile nici prevederile art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 192/2002, respectiv ale art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 123/2003, nici cele ale art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 192/2002, respectiv ale art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 123/2003, care se completează cu dispozițiile de la alineatele anterioare; chiar dacă dispozițiile respective prevăd că promovarea se face prin transformarea postului, această promovare nu se realizează decât în condițiile prevăzute de art. 68 din Legea nr. 188/1999, respectiv prin promovarea examenului organizat pentru ocuparea funcției publice într-o clasă superioară. A mai reținut instanța că pârâta a emis în acest sens Ordinul nr. 1944/2010 care produce efecte juridice, nefiind atacat.

Recursul reclamantei Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta T.S.E. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și arătând, în esență, următoarele: inițial, art. 68 din Legea nr. 188/1999 avea alt conținut și abia în 2007 a fost introdus textul care a fost reprodus în sentință, dar care nu retroactivează pentru că nu se poate aplica unor raporturi juridice de serviciu, născute cu mult înainte, sub imperiul altor prevederi; conform fișei postului deținut în anul 2000, pentru că desfășura activitate privind resursele umane, organizarea generală și perfecționarea, îi erau suficiente studiile superioare absolvite, respectiv studii superioare tehnice și că îi erau aplicabile prevederile art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 192/2002. Recurenta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 1944/2010, renunțând ulterior la acest mijloc de apărare. A mai susținut recurenta că netemeinicia sentinței este determinată și de incompleta probațiune administrată în fața primei instanțe care, deși a obligat intimata să depună „situația personalului care în anul 2004 a trecut pe studii superioare și dovada de echivalare între studiile absolvite și funcțiilor nou ocupate în cadrul Direcției Regionale Vamale Oradea”, a îmbrățișat poziția intimatei care a afirmat că termenul de păstrare este de 5 ani și a expirat, deși au termen de păstrare permanent.

Soluția instanței de recurs Prin decizia nr. 3551 din 17 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.S.E., reținând, în esență, următoarele: Reclamanta a solicitat transformarea postului său, de referent principal, într-unul cu studii superioare, în baza art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 192/2002 și O.U.G. nr. 123/2003, începând cu 1 ianuarie 2003. Reclamanta este încadrată la Direcția Regională Vamală Oradea încă din anul 1995 și a absolvit, în iunie 2000, Facultatea de Protecția Mediului, specializarea ingineria mediului. Funcția publică a dobândit-o, potrivit, potrivit Legii nr. 188/1999, începând cu 1 noiembrie 2000. La data de 1 ianuarie 2003, dată de la care reclamanta a solicitat transformarea postului, în Legea nr. 188/1999 dispozițiile art. 68 erau abrogate, având în vedere că în legea de salarizare (O.U.G. nr. 192/2002) erau prevăzute condițiile de promovare a funcționarilor publici. Recurenta–reclamantă a solicitat încadrarea pe un post prevăzut cu studii superioare începând cu anul 2003 și invocând dispozițiile O.U.G. nr. 192/2002 [art. 4 alin. (4)] și pe cele ale art. O.U.G nr. 123/2003 [art. 28 alin. (5)] dar acestea au fost acte normative ce se refereau la salarizarea funcționarilor publici și a altor drepturi, dar care au avut aplicabilitate limitată în timp. De exemplu O.U.G. nr. 192/2002 s-a aplicat pentru salarizarea funcționarilor publici pe anul 2003, iar ulterior au fost adoptate și alte acte normative (O.U.G. nr. 123/2003, O.U.G. nr. 94/2004, O.G. nr. 2/2006, O.G. nr. 6/2007) iar în prezent salarizarea funcționarilor publici se face potrivit Legii nr. 330/2009. Dacă recurenta aprecia că i se cuvenea încadrarea pe un post cu studii superioare încă din anul 2003, putea să solicite aceasta sau dacă a făcut demersuri, în caz de răspuns negativ, se putea adresa instanțelor de judecată, mai ales că dispoziții similare celor înscrise în art. 26 din O.U.G. nr. 192/2002 sunt cuprinse în toate actele normative care au reglementat salarizarea funcționarilor publici, așa cum sunt înscrise și în Legea nr. 330/2009, însă, problema transformării postului funcționarului public care a absolvit studii de nivel superior se rezolvă potrivit prevederilor art. 68 din Legea nr. 188/1999. Atât Legea nr. 188/1999, cât și legile de salarizare a funcționarilor publici se referă la ipoteza în care funcționarul public dobândește diploma de licență pe parcursul desfășurării activității ca funcționar public, iar studiile sunt necorespunzătoare funcției ocupate. Situația reclamantei nu se încadrează în această ipoteză deoarece a absolvit studiile superioare anterior numirii în funcția publică, iar specialitatea absolvită nu era din cele cerute pentru funcția ocupată. Recurenta–reclamantă a formulat critici în motivele de recurs în privința susținerilor instanței de fond legate de specialitatea absolvită și funcția ocupată, dar pentru funcția de consilier sau inspector în cadrul Biroului organizare, resurse umane și învățământ erau necesare studii universitare în domeniul economic , juridic sau cel al administrației publice. Mai mult, aceasta a insistat în aplicarea prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 192/2002 și art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 123/2003, dar nu se poate dispune o asemenea promovare, după 10 ani, în condițiile în care, potrivit acelor acte normative se putea contesta modul de aplicare a procedurilor privind promovarea ca urmare a studiilor absolvite, iar aplicarea acelor proceduri era anuală. Referitor la excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 1944/2010 prin care s-a stabilit reîncadrarea recurentei și salarizarea pentru anul 2010, recurenta a renunțat ulterior la această excepție invocată. Instanța de fond nu a pronunțat soluția pe baza unui probatoriu incomplet, iar recurenta nu a precizat cât era de pertinentă depunerea unei situații din anul 2004 pentru soluționarea favorabilă a cererii sale. Dacă în anul 2004 recurenta-reclamantă aprecia că trebuia să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 123/2003 putea să conteste eventualul răspuns al autorităților publice la acel moment.

Motivele contestației în anulare formulate de recurentă. Cu privire la decizia nr. 3551 din 17 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta, reclamantă T.S.E. a formulat contestație în anulare. Contestatoarea a susținut că decizia instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, deoarece aceasta nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs prin care a solicitat casarea cu trimitere, în vederea completării probatoriilor, întrucât Curtea de Apel Oradea admisese ca probă în sarcina intimatei de a depune „situația personalului care în anul 2004 a fost trecut pe studii superioare și dovada de echivalare între studiile absolvite și funcțiile nou ocupate în cadrul Direcției Regionale Vamale Oradea”. Cu multă ușurință instanța de fond, deși era vorba de o probă concludentă în examinarea tratamentului discriminatoriu aplicat recurentei contestatoare, în raport cu alți angajați ai intimatei, a îmbrățișat poziția potrivit căreia situațiile respective au termen de păstrare cinci ani și nu puteau fi prezentate. S-au învederat că această concluzie contrazice dispozițiile legale, art. 8 din Legea nr. 16/2006, potrivit cărora fiecare creator de arhivă își face un Nomenclator propriu, în cazul intimatei acesta concretizându-se în Ordinul nr. 1547/2008, care stabilește termenul de păstrare de 70 de ani în cadrul birourilor personale și oricum se putea solicita o copie conformă de la Arhivele naționale, însă judecătorul fondului nu și-a exercitat rolul activ, conform art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., ceea ce conduce la casarea cu trimitere, spre o nouă rejudecare. Contestatoarea a concluzionat că se impune casarea cu trimitere pentru ca intimata să lămurească problema studiilor superioare necesare pentru un funcționar public din cadrul biroului personal pentru perioada 2003–2004, întrucât, dacă la studii medii se permit și studii tehnice, este evident ca acest lucru se aplică și funcționarilor publici cu studii superioare, ori instanța de control judiciar nu s-a pronunțat pe acest motiv de recurs. 6.Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor irevocabile pentru motivele prevăzute de lege, art. 317 și art. 318 din C. proc. civ. Potrivit art. 318 din C. proc. civ. „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Contestatoarea a invocat atât greșeala materială, conform art. 318 teza I din C. proc. civ., dar și omisiunea cercetării unui motiv de recurs, menționată ca motiv de contestație în anulare de teza a II-a a aceluiași text. „Greșeala materială” la care se referă textul art. 318 teza I din C. proc. civ. invocat de contestatoare se referă numai la greșeli formale, de procedură, evidente, necunoscute sau neobservate la data soluționării recursului. Aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale exced noțiunii de „greșeală materială”, în înțelesul textului menționat anterior. Aceste împrejurări nici nu pot forma obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza II-a din C. proc. civ., deoarece respectivele situații au fost analizate de instanța de recurs, care a apreciat ca nefondate susținerile privind probatoriul incomplet, acestea nemaiputând fi deduse cercetării judecătorești într-o cale extraordinară de atac. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 320 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.