ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5329/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5329/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a reclamanta SC

V. SA, aflată în insolvență, a solicitat in contradictoriu cu pârâta Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din

Cadrul Ministerului Finanțelor, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr.

554/2004, suspendarea executării deciziilor din 30 iulie 2010 și din 30

septembrie 2010 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei precum

și anularea deciziilor din 30 iulie 2010 și din 30 septembrie 2010 emise de

Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate

din Cadrul Ministerului Finanțelor ca netemeinice și nelegale .

În motivarea

cererii,reclamanta arată că, în ceea ce privește existenta cazului bine

justificat este de menționat faptul că punerea în executare a deciziilor a

cărei suspendare o solicită ar avea efecte negative, iremediabile, asupra

activității societății și personalului salariat al acesteia.

S-a menționat faptul

că, reclamanta este în reorganizare judiciară, iar prin aplicarea efectelor

deciziei în discuție, practic, posibilitatea de realizare și aplicare a

planului de reorganizare ar fi imposibilă, în condițiile în care întreaga

activitate a societății ar fi blocată.

Mai mult decât atât,

având în vedere regimul juridic al reorganizării judiciare, care impunea

respectarea unor termene stricte în ceea ce privește programul de plăți pe care

societatea trebuie să îl urmeze în aceasta perioadă ca urmare a obligațiilor

asumate în cadrul adunării creditorilor și comitetului creditorilor, fiind

agreat de societățile creditoare, sub controlul administratorului judiciar,

evident acesta nu s-ar mai putea respecta, iar consecința ar fi intrarea

societății in procedura simplificată a falimentului, producând în același timp

grave tulburări de flux financiar societăților creditoare.

Dintr-o altă

perspectivă, arată reclamanta că admiterea cererii de suspendare se impune

avându-se în vedere și împrejurarea că prin efectele sale decizia ar fi de

natură să ducă și la disponibilizarea unui număr de peste 80 de angajați de

care societatea dispune în prezent, locuitori ai orașului Baia Sprie, subscrisa

fiind principala sursă de venit a locuitorilor din zonă, odată cu dispariția

profilului minier al zonei.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea

acțiunii, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile dispozițiilor art.

14 din Legea nr. 554/2004 modificată și republicată.

Soluția instanței de

fond

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea

din 15 aprilie 2011, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC

V. SA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Pentru Autorizarea Operatorilor de

Produse Supuse Accizelor Armonizate din Cadrul Ministerului Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță, a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței,

următoarele:

Potrivit dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004 modificată și republicată, pentru a se dispune

suspendarea executării unui act administrativ, pe lângă cerința inițierii

procedurii de anulare a acestuia este necesară întrunirea cumulativă a altor

două condiții, respectiv, existența unui caz bine justificat și iminența

producerii unei pagube care altfel nu poate fi prevenită. Cele două condiții

prin caracterul lor imperativ denotă natura de excepție a măsurii suspendării

executării actului administrativ și presupun dovedirea efectivă a unor

împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat care să fie

de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și a iminenței

pagubei.

Instanța a constatat

că, în raport de definiția cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004 modificată și republicată, vădita nelegalitate a unui act

administrativ, respectiv împrejurări intrinseci sau extrinseci acestuia care

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului,

pot fi considerate caz bine justificat pentru admiterea cererii de suspendare.

În cauză, reclamanta

asimilează acestei noțiuni faptul că este în reorganizare judiciară, iar prin

aplicarea efectelor deciziei, posibilitatea de realizare și aplicare a planului

de reorganizare ar fi imposibilă în condițiile în care întreaga activitate a

societății ar fi blocată, întrucât reorganizarea judiciară impune respectarea

unor termene stricte în ceea ce privește programul de plăți, în imposibilitatea

de achitare a creditelor contractate, disponibilizarea unui număr de peste 80

de angajați ai societății, aspecte care nu pot fi asimilate cazului bine

justificat în sensul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar

invocarea unor presupuse ilegalități care afectează actul administrativ, fără

un minim probatoriu care să conducă la concluzia că suspendarea executării

actului administrativ se impune pentru evitarea producerii unor consecințe

grave în patrimoniul contestatoarei.

Așadar, nici cea de-a

doua condiție impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la paguba

iminentă pe care ar suferi-o reclamanta prin executarea deciziei, nu poate fi

reținută.

De asemenea,arată

instanța, invocarea suspendării nu este suficientă pentru a garanta reușita

planului de reorganizarea sau menținerea în condiții bune a activității.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC V. SA Baia Mare.

În motivarea cererii

de recurs s-au arătat în esență că hotărârea instanței de fond este nelegală și

netemeinică, întrucât a făcut o cercetare formală a cauzei, confundând motivele

cererii cu o analiză pe fond a cauzei.

- În ceea ce privește

existența cazului bine justificat se arată că în cauză au fost încălcate în mod

evident dispozițiile art. 45 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care

stabilesc că „Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care

este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul

administrativ comunicat, potrivit legii”.

Se arată de recurentă

că la data la care au fost emise cele două autorizații, nu i se comunicase

procesul–verbal de control și nu a avut posibilitatea de a efectua vreo apărare

în raport de cele reținute în cadrul procesului verbal de control.

Instanța de fond nu a

avut în discuție nici faptul că, anterior au mai fost efectuate două controale

având același obiect, când s-a constatat că societatea ține evidențele exacte

și actualizate cu privire la materiile prime, lucrările în derulare și produse

accizabile finite.

- În ceea ce privește

prejudiciul iminent, această condiție este îndeplinită, arată recurentul, având

în vedere să societatea este în reorganizare judiciară și în condițiile în care

întreaga activitate a societății ar fi blocată, planul de reorganizare ar fi

imposibil, producând grave tulburări de flux financiar societăților creditoare.

S-a mai arătat că

prin efectele sale decizia ar fi de natură să ducă la disponibilizarea unui

număr de peste 80 de angajați, societatea recurată fiind principala sursă a

locuitorilor din zonă odată cu dispariția profilului minier al zonei.

În drept cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Înalta Curte

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul formulat și va

modifica hotărârea atacată, în sensul că va admite cererea de suspendare a

executării actelor administrativ fiscale atacate, pentru considerentele ce

urmează:

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004

„

În cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să

ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Este

consacrat în jurisprudență faptul că actul administrativ se bucură de prezumția

de legalitate care la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și

veridicitate, actul administrativ constituind el însuși titlu executoriu.

A

nu executa actele administrative emise în baza legii, echivalează cu a nu

executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un

stat de drept și o democrație constituțională.

Tocmai

de aceea, o întrerupere vremelnică a efectelor actelor administrative apare ca

o situație de excepție, care poate fi de drept , când legea o prevede [ex. art.

123 alin. (1) din Constituție] sau judecătorească în limitele și condițiile

prevăzute de lege.

Dispozițiile

art. 14 alin. (1) prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor

cazului bine justificat și producerea prejudiciului iminent.

În cauza dedusă

judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, în

conformitate cu care „suspendarea executării actului administrativ unilateral

poate fi solicitată de reclamant și prin cererea adresată instanței competente

pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanța

având posibilitatea să dispună suspendarea actului administrativ atacat până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei”.

În ceea ce privește

cazul bine justificat, Înalta Curte reține că, recurenta–reclamantă a invocat

unele aspecte privind necomunicarea actului administrativ, respectiv procesul–verbal

de control, că organele de control aveau obligația de a-i aduce la cunoștință deficiențele

constatate și de a-i acorda un termen de 10 zile pentru remediere, ceea ce

înseamnă că motivele de revocare invocate în decizie sunt fără temei, faptele

care au stat la baza propunerii de revocare fiind necunoscute și neopozabile.

De asemenea, s-a mai

arătat că societatea s-a mai confruntat cu mai multe controale din partea

organelor de specialitate, inclusiv din partea Gărzii Financiare, finalizate

fără constatări sau consecințe care să conducă la revocarea autorizației de

antrepozit.

Instanța de fond a

făcut o analiză eronată a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004. Cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube trebuie

analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

În speță, Înalta Curte

rejudecând cererea de suspendare constată că prin decizia din 30 iulie 2010

emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse accizelor

armonizate, s-a decis, revocarea autorizației de antrepozit fiscal din 28

decembrie 2008, emisă de către SC V. SA pentru încălcarea prevederilor art. 206

26

alin. (1) lit. d) și lit. e) și art. 206

55

din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc.

Pentru a se pronunța în

acest sens Comisia a avut în vedere adresa din 8 iulie 2010 prin care Garda Financiară,

Comisariatul General, a transmis propunerea de revocare a autorizației.

În conformitate cu prevederile

art. 206

26

alin. (1) lit. d) e) din C. fisc.:

„Orice antrepozitar autorizat

are obligația de a îndeplini următoarele cerințe:

d) să țină evidențe exacte

și actualizate cu privire la materiile prime, lucrările în derulare și produsele

accizabile finite, produse sau primite în antrepozitele fiscale și expediate din

antrepozitele fiscale, și să prezinte evidențele corespunzătoare, la cererea autorităților

competente;

e) să țină un sistem corespunzător

de evidență a stocurilor din antrepozitul fiscal, inclusiv un sistem de administrare,

contabil și de securitate”

Art. 206

55

din Legea nr. 571/2003 prevede:

Responsabilitățile plătitorilor

de accize

(1) Orice plătitor de

accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă și plata la termenul legal a

accizelor către bugetul de stat și pentru depunerea la termenul legal a declarațiilor

de accize la autoritatea competentă, conform prevederilor prezentului capitol și

celor ale legislației vamale în vigoare.

(2) Antrepozitarii autorizați

pentru producție sunt obligați să depună la autoritatea competentă o situație care

să conțină informații cu privire la produsele accizabile: stocul de materii prime

și produse finite la începutul perioadei de raportare, achizițiile de materii prime,

cantitatea fabricată în cursul perioadei de raportare, stocul de produse finite

și materii prime la sfârșitul perioadei de raportare și cantitatea de produse livrate,

la termenul și conform modelului prezentat în normele metodologice.

(3) Antrepozitarii autorizați

pentru depozitare sunt obligați să depună la autoritatea competentă o situație,

care să conțină informații cu privire la stocul de produse finite la începutul perioadei

de raportare, achizițiile și livrările de produse finite în cursul perioadei de

raportare, stocul de produse finite la sfârșitul perioadei de raportare, la termenul

și conform modelului prezentat în normele metodologice.

Înalta Curte apreciază

că atâta vreme cât reclamanta–recurentă invocă faptul că nu i s-au adus la cunoștință

neregulile constatate prin procesul verbal de control, nu i s-au acordat cele 10

zile de remediere a deficiențelor constatate [potrivit pct. 88 alin. (5) din Normele

Metodologice de aplicare a C. fisc.]; faptul că la controalele anterioare, nu au

fost constatate deficiențe (nota de constatare din 28 mai 2009 și nota de constatare

din 21 decembrie 2009); faptul că în decizia din 30 septembrie 2010, prin care s-a

soluționat plângerea prealabilă împotriva deciziei din 30 iulie 2007 de revocare

a autorizației de antrepozit fiscal, s-a reținut că societatea nu este îndreptățită

să conteste faptul că organele de control nu au respectat prevederile legale în

ceea ce privește remedierea deficiențelor care atrag măsura revocării, toate acestea

constituie împrejurări de natură să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției

de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube.

Înalta Curte constată

că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție

provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care

instanța competentă va cenzura legalitatea actului.

În speță, se constată

că este nevoie de administrare de probe pentru lămurirea împrejurărilor de fapt,

contestate de recurentul–reclamant, nefiind probate în această etapă, că autoritățile

de control au permis reclamantei să ia cunoștință de deficiențe, să le remedieze,

să aibă o bază reală pentru stabilirea prejudiciului și a cuantumului acestuia.

Din ansamblul actelor

dosarului, se apreciază că pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor

de care dispun autoritățile publice și pentru a nu se ajunge la un risc iminent

de vătămare a reclamantei–recurente, se impune suspendarea executării actelor administrative

atacate.

Înalta Curte are în vedere

consecințele vătămătoare ale actului administrativ în condițiile conturării unui

caz bine justificat, în privința procedurii de reorganizare al societății precum

și disponibilizarea angajaților societății.

Față de cele arătate mai

sus, în conformitate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., se va admite recursul, se va modifica încheierea atacată, în sensul că se

va admite cererea de suspendare, se va dispune suspendarea actelor administrative

atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC V. SA Baia Mare împotriva încheierii din 15 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică încheierea atacată în sensul că admite

cererea de suspendare a executării deciziilor din 30 iulie 2010 și din 30 septembrie

2010 emise de intimata–pârâtă Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse

Supuse Accizelor Armonizate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie

2011.