ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1856/2011

Reclamanta SC O. SRL a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1546 (2) C. civ., arătând că problema ratificării mandatului poate fi dezbătută în fața instanței de fond, situație în care se impunea desființarea sentinței în tot și cu privire la pârâtul O.C.I. pentru a se reaprecia îndeplinirea procedurii prealabile față de acesta.

Pârâtul R.I. a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și art. 294 C. proc. civ. și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, pârâtul a susținut că instanța de apel, stabilind că are calitate de vânzător și deci de obligat direct, a schimbat contrar prevederilor art. 294 (1) C. proc. civ. cauza și fundamentul raportului juridic dedus judecății, reclamanta prin acțiune solicitând obligarea sa în calitate de mandatar, iar nu de vânzător. Totodată reclamanta a criticat sentința atacată în apel pentru unirea excepției cu fondul, nesolicitând constatarea calității procesual pasive. Prin Decizia nr. 2954 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 1641/46/2009 a fost admis atât recursul reclamantei SC O. SRL, cât și cel al pârâtului R.I., a fost modificată în parte decizia atacată în sensul că a fost desființată în parte sentința nr. 1273 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea și a fost trimisă cauza pentru rejudecare față de pârâtul O.C.I. aceleiași instanțe, menținându-se restul dispozițiilor sentinței. În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că recursul reclamantei SC O. SRL este fondat sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1546 C. civ. și art. 720 C. proc. civ., în considerarea următoarelor: Prin acțiunea promovată reclamanta a chemat în judecată pârâtul O.C.I., în calitate de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare masă lemnoasă, încheiat 14 iunie 2007 și pârâtul R.I., în calitate de mandatar al primului, solicitând instanței să constate rezilierea de plin drept a contractului menționat și să dispună obligarea pârâților, în solidar la plata de daune-interese pentru neexecutarea parțială a obligațiilor. Contractul de vânzare-cumpărare amintit a fost încheiat de pârâtul R.I. ca mandatar al pârâtului vânzător O.C.I., în baza procurii judiciare nr. 1572/2006. Instanța de apel, deși a constatat corect că procura susmenționată nu conține un mandat special pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dând eficiență acestei constatări cu ignorarea dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ., conform căruia: „Mandantul este îndatorat a îndeplini obligațiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”, a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâtul O.C.I. nu a avut calitate de vânzător în raportul juridic contractual dedus judecății, în contextul în care acesta, prin întâmpinarea-cerere reconvențională depusă la dosar a solicitat, la rândul său, să se constate intervenit pactul comisoriu de ultim grad conținut de art. 6 (2) din contractul în speță, realizând astfel o ratificare tacită a actului, în sensul celor prevăzute de art. 1546 alin. (2) C. civ. Raționamentul instanței de control cu privire la ineficacitatea procedurii de conciliere motivat de faptul că aceasta s-a realizat față de mandatar în lipsa unui mandat, a fost apreciată ca rămasă fără suport, în măsura în care mandantul nu a contestat existența mandatului, prevalându-se chiar de prevederile contractului încheiat în baza acestuia, așa încât și procedura prealabilă accesorie contractului a fost apreciată ca fiind legal îndeplinită la adresa mandatarului. Cu privire la recursul declarat de pârâtul R.I., instanța supremă a reținut că este fondat sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. fiind apreciată ca fără suport în lipsa unei soluții pe fondul cauzei. Argumentele care au format convingerea înaltei Curți în sensul admiterii recursului au fost următoarele:. Instanța de apel a reținut că pârâtul R.I. este cel care are calitatea de vânzător, de obligat direct în cadrul raportului contractual dedus judecății, deși reclamanta prin acțiune l-a chemat în judecată în calitate de mandatar, prin aceasta încălcând prevederile art. 294 (1) C. proc. civ., care dispun că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Constatarea instanței de apel a fost apreciată ca fiind greșită și în considerarea faptului că mandatarul, chiar și atunci când acționează fără mandat sau cu depășirea limitelor mandatului, nu este ținut față de partea cu care a contractat în această calitate, decât de o obligație de garanție conform art. 1534 C. civ. și aceasta, în condițiile în care nu a adus la cunoștință celui cu care contractează conținutul mandatului, nedobândind, deci, calitatea de vânzător, decât dacă s-a obligat pe sine însuși, ceea ce nu a fost cazul în speță. Mandatarul contractează în numele și pe seama mandantului, așa încât, între mandatar și terțul contractant nu se creează raporturi juridice. Împotriva Deciziei nr. 2954 din 28 septembrie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 1641/46/2009, pârâtul O.C.I. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este rezultatul unei serii de erori materiale și solicitând admiterea căii extraordinare de atac și rejudecându-se recursurile să fie respinse ambele ca nefondate, cu menținerea în totalitate a Deciziei nr. 5/A-C din 27 ianuarie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Contestatorul și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., potrivit căruia: „ hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)”, susținând că, noțiunea de greșeală materială, în sensul normei mai sus indicate, constă în orice greșeală de ordin procedural, de o gravitate care să determine pronunțarea unei soluții greșite, respectiv orice eroare prin care instanța confundând elemente importante sau date materiale esențiale ale cauzei, soluționează greșit litigiul cu care a fost învestită. În speță, O.C.I. a arătat că determinarea obiectului și întinderii mandatului (adică stabilirea în concret a actelor juridice și a actelor materiale accesorii pe care mandatarul este împuternicit să le exercite în numele și pe seama mandantului), dar mai ales modalitatea în care se exprimă voința juridică la încheierea mandatului reprezintă chestiuni de ordin material, care pot face obiectul unor erori materiale în sensul precitatei norme legale. 1. Prima dintre erorile, pentru care critică hotărârea pronunțată în recurs, rezidă în pretinsa confuzie pe care o face instanța în ceea ce privește forma și limitele mandatului expres și tacit. Astfel susține că, s-a reținut în mod incorect că același mandat, având ca obiect una și aceeași operațiune juridică (vânzare-cumpărare material lemnos) s-a născut în 2 modalități diferite, la 2 momente diferite, o dată prin procură specială, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare de către mandatarul R.I. și a doua oară prin ratificare, la un moment ulterior semnării contractului). 2. Ratificarea tacită a mandatului prin întâmpinarea-cerere reconvențională în care ar fi solicitat să se constate intervenit pactul comisoriu de ultim grad, a susținut contestatorul că reprezintă o altă eroare materială săvârșită de instanța de recurs, prin neobservarea faptului că cererea respectivă nu a fost semnată de el însuși, ci de un avocat care nu a avut împuternicire să formuleze o asemenea cerere. De asemenea, a arătat că instanța a distorsionat sensul apărării sale, și că nicăieri în cuprinsul întâmpinării-cerere reconvențională nu a afirmat că ar recunoaște actele de vânzare-cumpărare făcute de R.I. în numele și pe seama sa, ci dimpotrivă, a contestat, atât modul în care reclamanta a înțeles să îndeplinească procedura prealabilă cât și pretențiile acesteia.

Cea mai gravă dintre erorile materiale, pretins săvârșite de instanța de recurs ar consta, conform susținerilor contestatorului O.C.I., în confuzia pe care o face între mandatul de drept substanțial, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare masă lemnoasă (despre care se pretinde că l-ar fi fost ratificat tacit prin întâmpinarea-cerere reconvențională depusă la dosarul de fond) și mandatul de drept procesual, pentru primirea actelor de procedură în cadrul procedurii prealabile a concilierii directe. Astfel, a arătat că sub aspectul naturii juridice, convocarea la conciliere este un act de drept procesual reglementat special de procedura civilă pentru procesele în materie comercială având un obiect evaluabil în bani, ceea ce semnifică că mandatul pentru primirea acestui act procedural (convocarea la conciliere) trebuie să fie expres, să fie dat în condițiile art. 67 și urm. C. proc. civ. și să fi fost acordat anterior inițierii procedurii prealabile a concilierii directe. A mai susținut, față de cele anterior expuse că mandatul pentru realizarea unei operațiuni comerciale, cum ar fi în speță vânzarea de material lemnos, nu poate fi confundat cu mandatul pentru primirea actelor de procedură în proces, susținând că în tot cursul derulării litigiului a contestat legalitatea îndeplinirii procedurii de conciliere, cu atât mai mult, cu cât, contestatorul și pârâtul R.I. aveau, în mod evident interese contrare.

Contestatorul a arătat de asemenea, că admiterea recursului formulat de pârâtul R.I., cu consecința menținerii soluției instanței de fond, în sensul constatării lipsei calității procesuale pasive a acestuia este, la rândul său rezultatul unei erori materiale. În acest sens a susținut că instanța de recurs a reținut în mod greșit în considerentele deciziei că în sarcina mandatarului R.I. nu ar subzista decât o obligație de garanție față de reclamantă, conform art. 1534 C. civ. și aceasta numai în condițiile în care i-ar fi adus la cunoștință conținutul mandatului, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Întrucât în conținutul contractului de vânzare-cumpărare și al actului adițional la contract, în care sunt părți atât R.I. cât și reclamanta și în cuprinsul acțiunii introductive formulate de SC O. SRL, se face mențiune expres despre faptul că procura autentificată sub nr. 1572 din 23 iunie 2006 a stat la baza încheierii contractului însuși, aprecierile instanței de recurs, în sensul că R.I. nu ar fi adus la cunoștința societății reclamante limitele mandatului sau sunt rezultatul unei grave erori materiale cu consecințe vădite în ce privește soluția adoptată.

Ultima dintre erorile materiale invocate de contestator în susținerea criticii îndreptate împotriva hotărârii instanței de recurs constă în consemnarea lipsită de orice suport și în totală contradicție cu cererea de chemare în judecată și cu motivele de apel și de recurs formulate de reclamantă, potrivit căreia SC O. SRL a înțeles să îl cheme în judecată pe pârâtul R.I., doar în calitatea sa de mandatar. Astfel, a arătat că la fila 1 alin. ultim din acțiune reclamanta a consemnat că: „în schimbul acestei sume R.I., atât în nume propriu cât și în calitate de mandatar al domnului Oromulu se obligă să îmi predea efectiv întreaga masă lemnoasă și să nu împiedice în vreun fel pe cumpărător în exploatarea acesteia”, la fila 2 din acțiune a susținut: „pârâtul R.I. este cel care s-a opus categoric la punerea în valoare a materialului, împiedicând societatea noastră să continue exploatarea”, la fila 2 alin. ultim din acțiune reclamanta a precizat că: " pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze au fost aduse la cunoștința pârâtului R.I., atât în nume propriu, cât și în calitate de mandatar" și că din aceste afirmații rezultă fără echivoc, faptul că reclamanta a înțeles să îl cheme în judecată pe R.I. și în nume propriu și în calitate de mandatar. Contestația în anulare este nefondată. Conform art. 318 C. proc. civ., articol invocat de contestatorul O.C.I. „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată. Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestații în anulare, contestația în anulare de drept comun (art. 317) și contestația în anulare specială (art. 318 invocat în speță). Pentru contestația în anulare specială art. 318 prevede doua motive: „când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale” și „când instanța respingând recursul s-au admițându-1 numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., cel pe care și-a întemeiat calea de atac și contestatorul în prezenta cauză, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvarea unui incident procedural. In doctrină și jurisprudență s-a arătat că a da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți și a aplicat legea, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac ceea ce ar echivala cu o opoziție, astfel încât contestația în anulare ar deveni o cale ordinară de atac mai rea decât recursul la recurs care cel puțin s-ar adresa unei instanțe superioare. Numai o greșeală materială esențială care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. În speță, Înalta Curte apreciază că toate cele cinci pretinse erori materiale invocate de contestator, constituie critici de fond privind interpretarea unor instituții de drept, confuzia între conținutul și limitele mandatului expres și ale celui tacit; confuzia între mandatul de drept substanțial și cel de drept procedural; analiza și interpretarea probelor, ratificarea tacită prin întâmpinarea-cerere reconvențională; soluționarea unor incidente procedurale, soluția de menținere a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului R.I. și cea a stabilirii calității procesuale de mandatar sau de parte a aceluiași pârât. Întrucât așa cum am mai arătat, în această cale de atac nu pot fi valorificate greșelile de judecată, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural și cum în speță, contestatorul O.C.I. a formulat exclusiv critici de fond, în legătură cu soluția pronunțată în recurs, a căror dezvoltare ar reprezenta practic un recurs la recurs, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul O.C.I. împotriva Deciziei nr. 2954 din 28 septembrie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul nr. 1641/46/2009. PENTRU