ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1856/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1856/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

contestației în anulare de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1273 din 21 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția

comercială și contencios administrativ fiscal în Dosarul nr. 3696/90/2008, a

fost respinsă acțiunea promovată de reclamanta SC O. SRL împotriva pârâtului R.I.,

ca fiind formulată față de a persoană fără calitate procesuală pasivă și, față

de pârâtul' O.C.I., ca inadmisibilă.

Prin

aceeași sentință s-a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâtul O.C.I..

Instanța

de fond a reținut că litigiul are ca izvor contractul de vânzare-cumpărare masă

lemnoasă nr. 009 din 14 iunie 2007, încheiat între reclamantă în calitate de

cumpărător și R.I. în calitate de reprezentant al vânzătorului O.C.I., conform

procurii nr. 1572 din 23 iunie 2006, raporturile juridice dintre părți fiind

reglementate atât de regulile contractului de vânzare-cumpărare, cât și de cele

ale contractului de mandat.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului R.I. a fost admisă în

considerarea calității de mandatar a acestuia, avându-se în vedere că efectele

contractului de vânzare-cumpărare se produc în persoana mandantului, pârâtul O.C.I.,

acțiunea fiind respinsă față de R.I. pentru aceste considerente.

Acțiunea

îndreptată împotriva pârâtului O.C.I. a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru

neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe prevăzute de art. 720

C. proc. civ. și reținându-se că procedura s-a realizat față de mandatarul, R.I.,

s-a apreciat că prezența acestuia la data concilierii directe nu acoperă viciul

de procedură față de pârâtul O.C.I., în lipsa unui mandat special din partea

acestuia.

Curtea

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

prin decizia nr. 5/A-C din 27 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr.

1641/46/2009, a admis apelul declarat de reclamanta SC O. SRL împotriva

sentinței nr. 1273 din 21 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a

desființat sentința atacată în parte, în privința pârâtului R.I. și a trimis

cauza spre rejudecare în contradictoriu cu acesta, menținând dispozițiile referitoare

la intimatul O.C.I. și la măsura disjungerii cererii reconvenționale.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că efectele contractului

de vânzare-cumpărare nu se produc față de mandantul O.C.I. și acesta nu devine

debitorul principal și titularul dreptului dobândit prin actul încheiat,

întrucât procura nr. 1572 din 23 iunie 2010 nu conține o împuternicire fără

echivoc pentru încheierea de acte juridice de natura celui în litigiu, așa

încât s-a apreciat că persoana, care s-a obligat direct față de reclamantul

vânzător, a fost pârâtul R.I. și, întrucât pârâtul O.C.I. nu a ratificat expres

sau tacit actele pârâtului R.I., cererea reconvențională neavând o atare

valoare, calitatea de vânzător și deci de obligat direct revenind pârâtului R.I.,

acesta având calitate procesual pasivă.

S-a

apreciat, totodată, că procedura de conciliere prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. nu a fost realizată față de pârâtul O.C.I., în considerarea'

ineficacității procurii în speță, soluția primei instanțe fată de acesta fiind

corectă.

Împotriva

deciziei nr. 5/A-C din 27 ianuarie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtul R.I.

și reclamanta SC O. SRL.

1.

Reclamanta SC O. SRL a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare a invocat greșita aplicare a

prevederilor art. 1546 (2) C. civ., arătând că problema ratificării mandatului

poate fi dezbătută în fața instanței de fond, situație în care se impunea

desființarea sentinței în tot și cu privire la pârâtul O.C.I. pentru a se

reaprecia îndeplinirea procedurii prealabile față de acesta.

2.

Pârâtul R.I. a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și art.

294 C. proc. civ. și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel,

pârâtul a susținut că instanța de apel, stabilind că are calitate de vânzător

și deci de obligat direct, a schimbat contrar prevederilor art. 294 (1) C.

proc. civ. cauza și fundamentul raportului juridic dedus judecății, reclamanta

prin acțiune solicitând obligarea sa în calitate de mandatar, iar nu de

vânzător.

Totodată

reclamanta a criticat sentința atacată în apel pentru unirea excepției cu

fondul, nesolicitând constatarea calității procesual pasive.

Prin

Decizia nr. 2954 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 1641/46/2009 a fost admis atât

recursul reclamantei SC O. SRL, cât și cel al pârâtului R.I., a fost modificată

în parte decizia atacată în sensul că a fost desființată în parte sentința nr.

1273 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea și a fost trimisă cauza pentru

rejudecare față de pârâtul O.C.I. aceleiași instanțe, menținându-se restul

dispozițiilor sentinței.

În

motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că recursul reclamantei SC

O. SRL este fondat sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1546 C.

civ. și art. 720 C. proc. civ., în considerarea următoarelor:

Prin

acțiunea promovată reclamanta a chemat în judecată pârâtul O.C.I., în calitate

de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare masă lemnoasă, încheiat 14 iunie

2007 și pârâtul R.I., în calitate de mandatar al primului, solicitând instanței

să constate rezilierea de plin drept a contractului menționat și să dispună

obligarea pârâților, în solidar la plata de daune-interese pentru neexecutarea

parțială a obligațiilor.

Contractul

de vânzare-cumpărare amintit a fost încheiat de pârâtul R.I. ca mandatar al

pârâtului vânzător O.C.I., în baza procurii judiciare nr. 1572/2006.

Instanța

de apel, deși a constatat corect că procura susmenționată nu conține un mandat

special pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dând eficiență

acestei constatări cu ignorarea dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ.,

conform căruia: „Mandantul este îndatorat a îndeplini obligațiile contractate

de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea

ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a

ratificat expres sau tacit”, a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită

a legii.

Instanța

de apel a reținut în mod greșit că pârâtul O.C.I. nu a avut calitate de

vânzător în raportul juridic contractual dedus judecății, în contextul în care

acesta, prin întâmpinarea-cerere reconvențională depusă la dosar a solicitat,

la rândul său, să se constate intervenit pactul comisoriu de ultim grad conținut

de art. 6 (2) din contractul în speță, realizând astfel o ratificare tacită a

actului, în sensul celor prevăzute de art. 1546 alin. (2) C. civ.

Raționamentul

instanței de control cu privire la ineficacitatea procedurii de conciliere

motivat de faptul că aceasta s-a realizat față de mandatar în lipsa unui

mandat, a fost apreciată ca rămasă fără suport, în măsura în care mandantul nu

a contestat existența mandatului, prevalându-se chiar de prevederile

contractului încheiat în baza acestuia, așa încât și procedura prealabilă

accesorie contractului a fost apreciată ca fiind legal îndeplinită la adresa

mandatarului.

Cu

privire la recursul declarat de pârâtul R.I., instanța supremă a reținut că

este fondat sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. fiind

apreciată ca fără suport în lipsa unei soluții pe fondul cauzei.

Argumentele

care au format convingerea înaltei Curți în sensul admiterii recursului au fost

următoarele:.

Instanța

de apel a reținut că pârâtul R.I. este cel care are calitatea de vânzător, de

obligat direct în cadrul raportului contractual dedus judecății, deși

reclamanta prin acțiune l-a chemat în judecată în calitate de mandatar, prin

aceasta încălcând prevederile art. 294 (1) C. proc. civ., care dispun că în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată.

Constatarea

instanței de apel a fost apreciată ca fiind greșită și în considerarea faptului

că mandatarul, chiar și atunci când acționează fără mandat sau cu depășirea

limitelor mandatului, nu este ținut față de partea cu care a contractat în

această calitate, decât de o obligație de garanție conform art. 1534 C. civ. și

aceasta, în condițiile în care nu a adus la cunoștință celui cu care

contractează conținutul mandatului, nedobândind, deci, calitatea de vânzător,

decât dacă s-a obligat pe sine însuși, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Mandatarul

contractează în numele și pe seama mandantului, așa încât, între mandatar și

terțul contractant nu se creează raporturi juridice.

Împotriva

Deciziei nr. 2954 din 28 septembrie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 1641/46/2009, pârâtul O.C.I. a

formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1)

teza I C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este rezultatul unei serii

de erori materiale și solicitând admiterea căii extraordinare de atac și

rejudecându-se recursurile să fie respinse ambele ca nefondate, cu menținerea

în totalitate a Deciziei nr. 5/A-C din 27 ianuarie 2010 pronunțate de Curtea de

Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Contestatorul

și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318 alin. (1)

teza 1 C. proc. civ., potrivit căruia: „ hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale (...)”, susținând că, noțiunea de greșeală materială, în sensul

normei mai sus indicate, constă în orice greșeală de ordin procedural, de o

gravitate care să determine pronunțarea unei soluții greșite, respectiv orice

eroare prin care instanța confundând elemente importante sau date materiale

esențiale ale cauzei, soluționează greșit litigiul cu care a fost învestită.

În

speță, O.C.I. a arătat că determinarea obiectului și întinderii mandatului

(adică stabilirea în concret a actelor juridice și a actelor materiale

accesorii pe care mandatarul este împuternicit să le exercite în numele și pe

seama mandantului), dar mai ales modalitatea în care se exprimă voința juridică

la încheierea mandatului reprezintă chestiuni de ordin material, care pot face

obiectul unor erori materiale în sensul precitatei norme legale.

1.

Prima dintre erorile, pentru care critică hotărârea pronunțată în recurs,

rezidă în pretinsa confuzie pe care o face instanța în ceea ce privește forma

și limitele mandatului expres și tacit. Astfel susține că, s-a reținut în mod

incorect că același mandat, având ca obiect una și aceeași operațiune juridică

(vânzare-cumpărare material lemnos) s-a născut în 2 modalități diferite, la 2

momente diferite, o dată prin procură specială, anterior semnării contractului

de vânzare-cumpărare de către mandatarul R.I. și a doua oară prin ratificare,

la un moment ulterior semnării contractului).

2.

Ratificarea tacită a mandatului prin întâmpinarea-cerere reconvențională în

care ar fi solicitat să se constate intervenit pactul comisoriu de ultim grad,

a susținut contestatorul că reprezintă o altă eroare materială săvârșită de

instanța de recurs, prin neobservarea faptului că cererea respectivă nu a fost

semnată de el însuși, ci de un avocat care nu a avut împuternicire să formuleze

o asemenea cerere.

De

asemenea, a arătat că instanța a distorsionat sensul apărării sale, și că

nicăieri în cuprinsul întâmpinării-cerere reconvențională nu a afirmat că ar

recunoaște actele de vânzare-cumpărare făcute de R.I. în numele și pe seama sa,

ci dimpotrivă, a contestat, atât modul în care reclamanta a înțeles să

îndeplinească procedura prealabilă cât și pretențiile acesteia.

3.

Cea mai gravă dintre erorile materiale, pretins săvârșite de instanța de recurs

ar consta, conform susținerilor contestatorului O.C.I., în confuzia pe care o

face între mandatul de drept substanțial, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare

masă lemnoasă (despre care se pretinde că l-ar fi fost ratificat tacit prin

întâmpinarea-cerere reconvențională depusă la dosarul de fond) și mandatul de

drept procesual, pentru primirea actelor de procedură în cadrul procedurii

prealabile a concilierii directe.

Astfel,

a arătat că sub aspectul naturii juridice, convocarea la conciliere este un act

de drept procesual reglementat special de procedura civilă pentru procesele în

materie comercială având un obiect evaluabil în bani, ceea ce semnifică că

mandatul pentru primirea acestui act procedural (convocarea la conciliere)

trebuie să fie expres, să fie dat în condițiile art. 67 și urm. C. proc. civ.

și să fi fost acordat anterior inițierii procedurii prealabile a concilierii

directe. A mai susținut, față de cele anterior expuse că mandatul pentru

realizarea unei operațiuni comerciale, cum ar fi în speță vânzarea de material

lemnos, nu poate fi confundat cu mandatul pentru primirea actelor de procedură

în proces, susținând că în tot cursul derulării litigiului a contestat

legalitatea îndeplinirii procedurii de conciliere, cu atât mai mult, cu cât,

contestatorul și pârâtul R.I. aveau, în mod evident interese contrare.

4.

Contestatorul a arătat de asemenea, că admiterea recursului formulat de pârâtul

R.I., cu consecința menținerii soluției instanței de fond, în sensul

constatării lipsei calității procesuale pasive a acestuia este, la rândul său

rezultatul unei erori materiale.

În

acest sens a susținut că instanța de recurs a reținut în mod greșit în

considerentele deciziei că în sarcina mandatarului R.I. nu ar subzista decât o

obligație de garanție față de reclamantă, conform art. 1534 C. civ. și aceasta

numai în condițiile în care i-ar fi adus la cunoștință conținutul mandatului,

ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Întrucât

în conținutul contractului de vânzare-cumpărare și al actului adițional la

contract, în care sunt părți atât R.I. cât și reclamanta și în cuprinsul

acțiunii introductive formulate de SC O. SRL, se face mențiune expres despre

faptul că procura autentificată sub nr. 1572 din 23 iunie 2006 a stat la baza

încheierii contractului însuși, aprecierile instanței de recurs, în sensul că R.I.

nu ar fi adus la cunoștința societății reclamante limitele mandatului sau sunt

rezultatul unei grave erori materiale cu consecințe vădite în ce privește

soluția adoptată.

5.

Ultima dintre erorile materiale invocate de contestator în susținerea criticii

îndreptate împotriva hotărârii instanței de recurs constă în consemnarea

lipsită de orice suport și în totală contradicție cu cererea de chemare în

judecată și cu motivele de apel și de recurs formulate de reclamantă, potrivit

căreia SC O. SRL a înțeles să îl cheme în judecată pe pârâtul R.I., doar în

calitatea sa de mandatar.

Astfel,

a arătat că la fila 1 alin. ultim din acțiune reclamanta a consemnat că: „în

schimbul acestei sume R.I., atât în nume propriu cât și în calitate de mandatar

al domnului Oromulu se obligă să îmi predea efectiv întreaga masă lemnoasă și

să nu împiedice în vreun fel pe cumpărător în exploatarea acesteia”, la fila 2

din acțiune a susținut: „pârâtul R.I. este cel care s-a opus categoric la

punerea în valoare a materialului, împiedicând societatea noastră să continue

exploatarea”, la fila 2 alin. ultim din acțiune reclamanta a precizat că:

" pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze au fost aduse la cunoștința

pârâtului R.I., atât în nume propriu, cât și în calitate de mandatar" și

că din aceste afirmații rezultă fără echivoc, faptul că reclamanta a înțeles să

îl cheme în judecată pe R.I. și în nume propriu și în calitate de mandatar.

Contestația

în anulare este nefondată.

Conform

art. 318 C. proc. civ., articol invocat de contestatorul O.C.I. „hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța

respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere

însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în

condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să

procedeze la o noua judecată. Codul de procedură civilă reglementează două

categorii de contestații în anulare, contestația în anulare de drept comun

(art. 317) și contestația în anulare specială (art. 318 invocat în speță).

Pentru contestația în anulare specială art. 318 prevede doua motive: „când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale” și „când instanța

respingând recursul s-au admițându-1 numai în parte a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Primul

motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., cel pe care și-a întemeiat calea de

atac și contestatorul în prezenta cauză, are în vedere erori materiale în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept

consecință darea unor soluții greșite.

Textul

vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de

apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de

rezolvarea unui incident procedural. In doctrină și jurisprudență s-a arătat că

a da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat

hotărârea, de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre

părți și a aplicat legea, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a

provoca rejudecarea căii de atac ceea ce ar echivala cu o opoziție, astfel

încât contestația în anulare ar deveni o cale ordinară de atac mai rea decât

recursul la recurs care cel puțin s-ar adresa unei instanțe superioare.

Numai

o greșeală materială esențială care a determinat o soluție eronată poate fi

invocată pe calea contestației în anulare, iar aceasta se apreciază în raport

cu situația existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.

Fiind

un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie

interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare,

legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care

instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date

materiale importante.

În

speță, Înalta Curte apreciază că toate cele cinci pretinse erori materiale

invocate de contestator, constituie critici de fond privind interpretarea unor

instituții de drept, confuzia între conținutul și limitele mandatului expres și

ale celui tacit; confuzia între mandatul de drept substanțial și cel de drept

procedural; analiza și interpretarea probelor, ratificarea tacită prin

întâmpinarea-cerere reconvențională; soluționarea unor incidente procedurale,

soluția de menținere a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului R.I. și cea a

stabilirii calității procesuale de mandatar sau de parte a aceluiași pârât.

Întrucât

așa cum am mai arătat, în această cale de atac nu pot fi valorificate greșelile

de judecată, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident

procedural și cum în speță, contestatorul O.C.I. a formulat exclusiv critici de

fond, în legătură cu soluția pronunțată în recurs, a căror dezvoltare ar

reprezenta practic un recurs la recurs, contestația în anulare urmează a fi respinsă

ca nefondată.

Față

de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul O.C.I. împotriva Deciziei nr. 2954 din 28 septembrie

2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul

nr. 1641/46/2009.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul O.C.I. împotriva

Deciziei nr. 2954 din 28 septembrie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială în Dosarul nr. 1641/46/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 mai 2011.