ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3256/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3256/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC R.S. SRL Craiova a chemat în judecată

SC M.S. SRL pentru a fi obligată să-i lase, în deplină proprietate și liniștită

posesie, terenul și garajul din chirpici, precum și construcțiile și

plantațiile ridicate de pârâtă, cu acordarea dreptului de a acționa pentru desființarea

acestora, dacă se va dovedi reaua credință a constructorului. S-a mai solicitat

restituirea fructelor percepute în valoare de 300.000 lei.

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 1693 din 12

decembrie 2000, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta să lase, în

deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantei terenul în suprafață de

13.000 mp, situat în satul Livezi, precum și construcțiile existente pe acesta,

moară, brutărie și platforme betonate.

S-a constatat că pârâta este constructor de bună

credință și au fost respinse capetele de cerere privind demolarea

construcțiilor și de restituire a fructelor.

S-a reținut că, la 11 martie 1993, cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 6242, reclamanta a cumpărat, de la SC O.T. SRL Craiova,

terenul în suprafață de 13.000 mp și grajd, bunuri care, ulterior, au fost

vândute de reclamantă vânzătoarei inițiale, SC O.T. SRL, încheindu-se

contractul de vânzare-cumpărare nr. 7709 din 25 martie 1993. Pentru a treia

oară, aceste bunuri sunt vândute, de data aceasta de către SC O.T. SRL, pârâtei

din dosar, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 7944 din 29 martie

1993, iar în urma litigiilor dintre părți, s-a dispus anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 7709/1993 către SC O.T. SRL, existând, la data sesizării

instanței, două titluri de proprietate, iar posesia bunurilor având-o pârâta.

În analiza forței juridice a acestor două titluri,

instanța l-a înlăturat pe cel al pârâtei pe considerentul că, din moment ce a

fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 7709/1993 (sentința nr.

552/1996, irevocabilă) care a stat la baza titlului pârâtei (contractul nr.

7944/1993) este nul și acesta din urmă, ca act subsecvent.

Referindu-se și la compararea celor două titluri, s-a

arătat că provin de la același autor, iar prioritar este al reclamantei, care

l-a transcris înaintea pârâtei, (art. 712 C. proc. civ.), deci, cererea de

revendicare este întemeiată, iar, în temeiul accesiunii, reclamanta a devenit

și proprietara construcțiilor de pe teren, care au fost ridicate de pârâtă cu

bună credință, care are un drept de creanță față de reclamantă.

Cererea de demolare a construcțiilor a fost respinsă

față de buna credință a constructorului, iar cea de obligare la plata

fructelor, de asemenea, respinsă față de nedovedirea ei.

Au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta, iar

Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 1093 din 3 decembrie 2001, a

admis pe cel al reclamantei, numai cu privire la cheltuielile de judecată și a

schimbat sentința în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la 43.920.000

lei cu acest titlu. A fost respins apelul declarat de pârâtă.

S-a reținut, pentru respingerea apelului pârâtei, că,

prin sentința nr. 552/1996, constatându-se nulitatea absolută asupra

contractului de vânzare-cumpărare, iar pârâta fiind succesoarea cu titlu

particular al uneia din părțile din contractul anulat, aceasta nu mai poate

invoca inopozabilitatea hotărârii, astfel că instanța de fond, corect, a făcut

compararea titlurilor.

Deși instanța de apel consideră că invocarea, în

cauză, de instanța de fond a efectelor art. 712 C. proc. civ. este greșită,

concluzia la care s-a ajuns este totuși corectă, deoarece, prin desființarea

retroactivă a titlului SC O.T. Craiova, pârâta nu a primit nimic prin contractul

de vânzare-cumpărare invocat.

În apelul declarat de reclamantă s-a reținut, ca

întemeiată, numai critica privind cheltuielile de judecată, buna credință fiind

prezumată și reclamanta nu a răsturnat această prezumție.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele

părți.

În recursul declarat de reclamantă se invocă

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se că, spre

deosebire de ceea ce a reținut instanța, s-a dovedit că a fost somată chiar

pârâta, în 1993, înainte de a începe orice construcție, că există litigiu cu SC

O.T. SRL și că se revendică terenul și o altă somație în 1997, astfel că

aceasta trebuia să sisteze orice construcție.

Tot în legătură cu buna credință a pârâtei, așa cum a

fost reținută de instanță, se susține că, greșit, a fost înlăturată depoziția

martorului R.V.

În recursul declarat de pârâtă, se invocă motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se că, prin

motivarea dată, (opozabilitatea față de pârâtă a sentinței 552/1996) s-au

încălcat dispozițiile legale, în legătură cu efectele hotărârilor judecătorești

față de terțe persoane.

Cu privire la argumentul instanței de apel, că

opozabilitatea sentinței este justificată de calitatea pârâtei de dobânditor cu

titlu particular, recurenta menționează că, în acest caz, se condiționează

opozabilitatea de obținerea hotărârii împotriva autorului, anterioară actului

de transmitere a bunului, ceea ce nu este cazul în speță.

Contradictorialitatea motivării instanței de apel și

încălcarea legii se consideră că rezultă și din faptul că nu s-a analizat

principala apărare a recurentei, respectiv, că este compărător de bună

credință, astfel că anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu

titlu oneros, nu atrage caducitatea terțului achizitor de bună credință.

Cele două instanțe, în opinia recurentei, s-au

limitat la analiza și consecințele generale ale nulității actelor juridice,

potrivit cărora anularea actului principal, atrage desființarea actului

subsecvent, dar n-au avut în vedere excepțiile de la acest principiu, și anume,

ocrotirea bunei credințe și cel al valabilității aparenței de drept.

Pe parcursul procesului, pârâta a depus completare la

recurs, invocând și dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., la care a

renunțat însă, așa cum rezultă din încheierea de la 19 februarie 2003.

Tot pe parcursul procesului, pârâta SC M.S. SRL a

formulat cerere de chemare în garanție a SC O.T. SRL, care a vândut pârâtei

terenul pe care a fost construită moara.

Cu majoritate de opinii, recursul pârâtei este

fondat.

Mai înainte de a se analiza recursul, urmează a se

soluționa cererea de chemare în garanție, pe care partea asistată de apărător a

declarat că nu înțelege să o timbreze, drept pentru care, potrivit art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997, urmează să fie anulată ca netimbrată.

Cu referire la recursul declarat de pârâtă, se

consideră, în opinia majoritară, că are prioritate în analiză, pentru că, dacă

se ajunge la concluzia existenței titlului de proprietate al acesteia, anterior

celui al reclamantei și valabilitatea lui, implicit, criticile din recursul

reclamantei devin fără obiect.

În opinia majoritară, se constată că, deși menține

sentința tribunalului, instanța de apel schimbă motivarea acesteia, înlocuind-o

cu o teorie, chiar mai greșită, și anume, că pârâta, chiar dacă opune un titlu

de proprietate, în realitate, nu a dobândit nimic, din moment ce titlul

autorului său a fost anulat, iar hotărârea judecătorească, prin care s-a dispus

anularea, îi este opozabilă.

Este total greșită această teorie aplicată la speța

de față sub ambele aspecte.

Desigur că o consecință a principiului relativității

actelor juridice este aceea că, de regulă, nulitatea produce efecte numai în

privința părților care au încheiat actul, dar aceste efecte se pot răsfrânge și

asupra terților, atunci când aceștia au dobândit drepturi de la partea

împotriva căreia s-a pronunțat nulitatea, întrucât nimeni nu poate transmite

mai multe drepturi decât are el însuși.

Instanța de apel s-a oprit cu motivarea soluției la

regula principiului și nu s-a preocupat deloc de excepția de la acest

principiu, care acționa din plin în speță și care a constituit apărarea de

esență a pârâtei, și anume, că actele de dispoziție cu titlu oneros pot fi

menținute în ciuda nulității dacă terțul subdobânditor a fost de bună credință.

Această dispoziție de principiu a fost consacrată de

practică în aplicarea principiului ocrotirii bunei credințe, astfel că anularea

titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu

atrage caducitatea actului în ce privește pe subachizitor, în cazul când acesta

este de bună credință.

Fără să facă o analiză judicioasă a apărării pârâtei

pe buna sa credință, la data cumpărării terenului de la SC O.T. SA, instanța de

apel a insistat pe efectele sentinței nr. 552/1996, care a anulat titlul de

proprietate al vânzătorului SC O.T. SA, arătându-se în considerente, fără nici

o trimitere la lege sau principiu de drept, că excepția bunei credințe nu poate

fi opusă decât adevăratului proprietar.

În hotărârea instanței de apel s-a analizat (urmare

apelului reclamantei) mai mult buna credință, raportată la dispozițiile art.

494 C. com., și nu a subdobânditorului cu titlu oneros asupra bunului, ceea ce

era de esență față de obiectul acțiunii.

În cadrul analizei bune credințe a pârâtei, care, la

29 martie 1993, a cumpărat terenul cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 7944

de la SC O.T. SRL, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1899

alin. (2) C. civ., reclamanta fiind aceea care trebuia să demonstreze reaua

credință.

Or, asemenea probe, care să înlăture prezumția bunei

credințe, nu au fost făcute, reclamanta limitându-se la afirmațiile că pârâta

nu a fost străină de împrejurările în care SC O.T. SRL a redobândit imobilul în

litigiu și că, datorită condițiilor în care s-a încheiat contractul de către

pârâtă, aceasta trebuia să depună minime diligențe pentru a cunoaște situația

juridică a terenului și faptul că titlul de proprietate al SC O.T. SRL nu era

valabil (contractul nr. 7709/1993), fiindcă reclamanta, în calitate de

vânzătoare, fusese reprezentată de o persoană care nu avea calitatea să facă

acte de dispoziție, iar prețul vânzării era necorespunzător.

Așa cum recunoaște chiar reclamanta, pârâta, la data

când a cumpărat terenul de la SC O.T. SRL, trebuia să depună minime diligențe

pentru a cunoaște situația titlului de proprietate al vânzătorului. Or, tocmai

pârâta, care se afla la adăpostul prezumției bunei credințe, a dovedit că, la

29 martie 1993, când a cumpărat terenul, vânzătorul avea posesia acestuia și îl

stăpânea în baza actului autentic nr. 7709/1993, transcris sub nr. 4104, deci,

opozabil

erga omnes

.

Acestea erau minimele obligații ale pârâtei, în

calitate de cumpărătoare a terenului, și nu a cercetării asupra conținutului

actului autentic al vânzătorului, dacă nu este cumva lovit de nulitate, ca

urmare a calității reprezentantului reclamantei.

Se pare, așa cum rezultă din succesiunea faptelor, că

nici chiar reclamanta nu avea cunoștință de nulitatea pe care o invocă, din

moment ce aproape 4 ani a considerat valabil actul încheiat cu SC O.T. SRL,

cerând anularea acestuia în 1996, când s-a pronunțat sentința nr. 552/1996,

timp în care, urmare cumpărării cu act autentic, pârâta s-a aflat în posesia

terenului pe care a construit moara.

De altfel, soluția instanței, care, pe de o parte, nu

reține buna credință a pârâtei la dobândirea terenului, dar o reține la

ridicarea construcției, este atât de contradictorie, încât, practic, se

anulează.

Indiferent cine fusese anterior proprietarul

terenului, situație cunoscută de pârâtă, faptul că, la data cumpărării de către

aceasta, titlul de proprietate autentic îl avea SC O.T. SRL, care a predat și

posesia terenului, exclude reaua credință invocată de reclamantă.

Cu privire la principiul validității aparenței de

drept, nu se poate spune că instanța de apel nu s-a referit la această apărare

formulată de pârâtă, dar a făcut-o expeditiv, cu argumentul că fiind desființat

titlul transmițătorului pârâtei pentru cauze care țin de validitatea oricărei

convenții consimțământul – nu se mai poate invoca eroarea de drept.

Desigur că, față de principiul ocrotirii bunei

credințe, care operează mai energic decât cel de al doilea, acesta din urmă

nici nu se mai justifică a fi analizat în cauză, cu precizarea că această

apărare a pârâtei, care constituie motiv de recurs, este întemeiată, eroarea

existentă în momentul vânzării, dacă a creat o aparență că vânzătorul este

proprietar al bunului vândut, fiind susceptibilă de a crea drept.

Ultima critică din acest recurs privește modul în

care instanța de apel a considerat că sentința civilă nr. 552/1996, prin care

s-a anulat titlul de proprietate al autorului pârâtei, este opozabilă acesteia,

care nu a participat în procesul în care s-a pronunțat această hotărâre.

Argumentul instanței de apel pe opozabilitatea

sentinței nr. 552/1996 a constat în finalitatea acesteia care a constatat

nulitatea absolută a actului transmițătorului pârâtei și a calității pârâtei de

succesoare cu titlu particular al uneia din părțile din contract.

Instanța, cu o astfel de motivare, a încălcat legea

în materie, deoarece dobânditorilor cu titlu particular le sunt opozabile

hotărârile la care nu au participat, cu condiția ca acestea să fie obținute

împotriva autorului lor anterior actului de transmitere a bunului.

Evident, o asemenea condiție nu se regăsește în

cauză, deci, sentința nr. 552/1996 nu este opozabilă pârâtei deoarece este

pronunțată în 1996, iar actul dintre pârâtă și SC O.T a fost încheiat în 1993.

Susținerile, atât orale, cât și prin întâmpinare ale

reclamantei, referitoare la prioritatea titlului de proprietate al reclamantei,

în comparație cu cel al pârâtei, sunt nerelevante, din moment ce instanța de

apel a înlăturat, ca fiind aplicabil în speță, acest principiu reținut de

instanța de fond, iar recursul reclamantei, care poartă asupra hotărârii din

apel, nu conține o asemenea critică, acesta vizând exclusiv capătul din acțiune

referitor la construcțiile de pe teren.

Față de considerentele arătate, cu majoritate de

opinii, urmează a se admite recursul declarat de pârâtă, a se modifica decizia

și admite apelul pârâtei, în sensul schimbării în parte a sentinței și

respingerea și a capătului din acțiune privind revendicarea terenului.

Recursul reclamantei este nefondat.

Ambele motive, invocate de recurentă, nu sunt

incidente în cauză, cu precizarea că, pentru situația prevăzută de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., nu se arată în ce a constat schimbarea naturii actului

juridic dedus judecății, ori care a fost actul juridic interpretat greșit.

Criticile formulate prin acest recurs ar putea primi

o rezolvare simplă și punctuală, în sensul că, din moment ce în recursul

pârâtei s-a reținut valabilitatea titlului său de proprietate asupra terenului,

nu se mai justifică discutarea dreptului de accesiune, fiind aplicabile

dispozițiile art. 490 C. civ.

Cum, însă, recursul pârâtei a fost admis, cu opinia

separată a unui membru al completului (doar pentru acel recurs) se vor analiza

toate motivele invocate de reclamanta recurentă.

Dovezile la care se referă reclamanta în recurs, și

prin care s-au adus la cunoștință pârâtei viciile titlului său de proprietate

și existența unor litigii legate de terenul în discuție, nu pot fi reținute.

Notificările din 1993, invocate de reclamantă, sunt

adresate Primăriei Podari și nu pârâtei, iar pretinsa opozabilitate a

notificărilor pârâtei, dovedită cu declarația martorului R.V., se află în afara

oricărei discuții pentru că interzicerea unor fapte, prin punerea în

întârziere, se face direct persoanei care încalcă dreptul alteia și nu prin

interpuși, iar declarația martorului a fost bine înlăturată, neavând nici o

forță probantă pe acest aspect.

Dar, pentru notificările din 1993, indiferent unde ar

fi fost adresate, reclamanta nu avea nici o calitate să le facă, la data

respectivă exista doar titlul de proprietate al pârâtei.

Notificarea adresată pârâtei în 1997, după ce actul

de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și SC O.T. SRL fusese anulat , de

asemenea, nu poate fi reținută ca o dovadă a înlăturării prezumției bunei

credințe a pârâtei, pentru că, nici la această dată, titlul de proprietate pe

care pârâta îl avea de 4 ani nu era desființat, și, în temeiul dreptului pe

care-l crea, aceasta nu avea de ce să nu se comporte pe terenul său ca un

proprietar.

De menționat că aceste critici vizează mai mult

aspecte de netemeinicie a hotărârii prin greșita interpretare a probelor, motiv

abrogat la data declanșării recursului.

În raport de cele arătate, urmează a se respinge

recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează, ca netimbrată, cererea de chemare în

garanție a SC O.T SRL Craiova, formulată de recurenta pârâtă SC M.S. SRL

Podari.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta SC R. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 1039 din 3 decembrie 2001 a

Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Cu majoritate de opinii admite recursul declarat de

pârâta SC M.S. SRL împotriva aceleiași decizii. Modifică decizia atacată, în

sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 1693 din 12

decembrie 2000 a Tribunalului Dolj, secția comercială și de contencios

administrativ.

Schimbă, în parte, sentința și respinge capătul din

acțiune privind revendicarea terenului.

Cu opinia separată a judecătorului O.M., în sensul

respingerii recursului pârâtei, ca nefondat.

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

Apelanta pârâtă SC M.S. SRL a invocat, ca temei de

drept al cererii sale de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9

C. proc. civ., arătând, în mod concret, în esență, că motivarea hotărârii

deciziei atacate este contradictorie, sumară, și se bazează greșit pe

opozabilitatea sentinței civile nr. 552/1996 a Tribunalului Dolj, prin care a

fost anulat titlul autorului său, instanța de apel trecând cu ușurință peste

apărarea sa, referitoare la dobândirea cu bună credință a imobilului în

litigiu, încălcând, astfel, principiul ocrotirii bunei credințe de către terțul

dobânditor cu titlu oneros, prezumată, precum și a principiului

„error

communis facit jus”

, critici care dezvoltă, exclusiv, motivele prevăzute de

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., nu și pe cel prevăzut la pct. 8 al

acestui articol, deopotrivă invocat.

Examinând critica ce vizează dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. se constată că recurenta nu a precizat în ce constă „contradictorialitatea”

motivării deciziei atacate, iar analiza conținutului acesteia nu relevă motive

contradictorii, instanța de control analizând, pe fond, acțiunea în revendicare

prin prisma motivelor de apel invocate, neputându-i-se imputa faptul că a folosit

o argumentație diferită de cea a primei instanțe, știut fiind că substituirea

motivării este permisă când cererea a fost rezolvată și soluția este justă, așa

încât, menționata critică nu se justifică, motivarea instanței de apel oferind

posibilitatea analizei temeiniciei și legalității hotărârii pe fond.

Cum, în cauza dedusă judecății, reclamanta a făcut

proba dreptului său de proprietate, conform cerințelor art. 1191 C. civ., prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6242 din 11 martie 1993,

dobândit și transcris anterior posesiei pârâtei; a răsturnat prezumția –

rezultând din faptul posesiei imobilului în litigiu – că pârâta SC M.S. SRL

este proprietara acestuia prin dovada că titlul autorului său: contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7709 din 25 martie 1993, a fost anulat

prin sentința civilă nr. 552 din 18 decembrie 1995, pronunțată de Tribunalul

Dolj, irevocabilă, și, cum pârâta nu a putut opune un titlu valabil, întrucât

efectele nulității, astfel constatate, s-au produs,

erga omnes,

din ziua

în care a fost încheiat menționatul contract anulat, conform principiului

retroactivității, și nu a înlăturat dovada dreptului de proprietate al

reclamantei, rezultă că, în mod corect, instanța de apel a apreciat ca fiind

legală soluția admiterii acțiunii în revendicare de către instanța de fond pe

care a confirmat-o, perspectivă din care și critica, întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurenta pârâtă apare ca fiind

nefondată.

Este de observat că depoziția martorului R.V.(

dosarul Tribunalului Dolj nr. 1491/2000), din care rezultă că reprezentantul

legal al SC M.S. SRL cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască nevalabilitatea

titlului de proprietate al transmițătoarei SC O.T. SRL, răstoarnă prezumția statuată

de art. 1892 alin. (2) C. civ. în favoarea pârâtei, dovedind că aceasta nu a

fost terț dobânditor de bună credință, neputând fi beneficiara excepțiilor de

la principiile ce guvernează efectele nulității și nici a principiului

„error

communis facit ius”

pentru a putea, astfel, înlătura regula de drept,

potrivit căreia

„quod nullum est, nullum producit effectum”

.

Cu referire la proba absolută a proprietății, pretins

a fi fost dobândită de recurenta pârâtă asupra imobilului în litigiu prin

uzucapiunea prescurtată, la data de 29 martie 2003, invocată de aceasta prin

concluziile orale cu ocazia dezbaterilor în fond, se remarcă că, chiar dacă

prezumția bunei credințe a acestei părți nu ar fi fost răsturnată, evocata

prescripție nu este incidentă în speță, față de întreruperea cursului său la

data de 16 iulie 2000, când reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată

a pârâtei, având ca obiect revendicarea imobilului litigios, care a fost admisă

și a devenit definitivă prin respingerea apelului pârâtei prin decizia atacată.

Pentru aceste considerente, având în vedere că

aspectele invocate prin cererea de recurs, formulată de pârâta SC M.S. SRL, nu

pot înlătura caracterul preferabil al dreptului de proprietate al reclamantei

SC R. SRL  menționata cerere trebuia respinsă, ca nefondată, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ.