ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3865/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.N.P. P. S.A. București prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea pârâtelor S.C. L.E.L.. Londra și S.C. L. România SRL București la plata sumei de 86.102,65 USD reprezentând TVA și 85.672,13 USD penalități de întârziere în decontare, cu cheltuieli de judecată. În fapt reclamanta a susținut că, în baza contractului nr. 2159/1998 a transportat pentru pârâta S.C. L.E.L. Anglia, persoană juridică străină, benzină și motorină prin conductele sale în schimbul unui tarif de transport. Conform art. 20 din contractul încheiat, părțile au stabilit ca obligațiile contractuale ce intră în sarcina beneficiarului extern, să fie îndeplinite de custodele său S.C.

L. România SRL București. Că urmare a prestațiilor executate reclamanta a întocmit facturile nr. 78, 79 și 80 din 15 iulie 1998 și factura de regularizare nr. 113/A pentru suma de 477.478,29 USD din care 391.375,64 USD tarif transport și 86.102,65 USD TVA. Cum pârâta nu a prezentat nici un document prin care să ateste că marfa transportată prin conductele reclamantei a fost exportată, s-a procedat la facturare prin aplicarea cotei de TVA, iar pentru întârziere la plată a contravalorii tarifului de transport și neplata TVA a solicitat și penalități de întârziere. Prin sentința civilă nr. 2866 din 8 mai 2000 Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C.

L. România SRL București și pe cale de consecință a respins acțiunea față de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fond, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtele S.C. L.E.L. Londra și S.C. L. România SRL București. Curtea de Apel București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 3324 din 21 noiembrie 2000 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond și a obligat reclamanta la 1.500 USD, în echivalent lei la data plății, către intimata S.C. L.E.L. Londra, cheltuieli de judecată. Împotriva menționatei decizii reclamanta S.N.P. P. S.A. București a declarat în termen legal recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și pe fond admiterea acțiunii sale astfel cum a fost formulată. În criticile formulate recurenta reclamantă susține în esență că: 1.Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii în sensul că în mod eronat instanța a reținut că termenul de la care S.N.P. P. S.A. a calculat penalități este cel înscris în facturi, și că penalitățile au fost calculate cu respectarea prevederilor art. 17 alin. (2) din contract și anume de 7 zile de la transmiterea prin fax a facturilor.

2.Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în speță a O.G. nr. 3/1992 privind TVA și a Legii contabilității nr. 82/1991, că pârâta împuternicită S.C. L. România SRL București a fost atenționată să prezinte documentele de export la 15 iulie 1998 prin fax și că acestea au fost comunicate cu adresa nr. 2856 din 16 iulie 1998, pârâtei L.E.T. și ca atare datorează TVA și penalitățile calculate la această sumă. Recurenta susține că nici până la această dată pârâta nu a depus toate documentele care să ateste exportul produselor transportate. Recursul este fondat, având în vedere cele ce urmează: În fapt, reclamanta S.N.P. P. în calitate de prestator a efectuat, în baza contractului nr. 2159 din 9 aprilie 1998, transport de produse petroliere prin conductă pentru beneficiarul S.C.

L.E.T.L. Londra, emițând în data de 15 iulie 1998 facturile nr. 78, 79 și 80, în valoare totală de 391.375,64 USD care au fost comunicate prin fax S.C. L. România SRL București. Plata facturilor a fost făcută de către L.E.L. în data de 15 septembrie 1998. Contractul în cauză care a stat la baza raporturilor dintre părți a fost semnat de reclamanta S.N.P. P. S.A. și de pârâta S.C. L.E.T.L. Londra, prin director general V.D., în baza împuternicirii nr. 2971020 din 7 aprilie 1998. Prin contract părțile au stabilit la art. 16 alin. (2) că tariful pentru transport nu include TVA, marfa fiind destinată exportului, beneficiarul fiind obligat să prezinte prestatorului copii după documentele care atestă efectuarea exportului, la nivelul cantității de produse transportate, iar la art. 17 că plata se va face în termen de 7 zile de la data transmiterii pe fax a facturii împreună cu documentele care certifică efectuarea prestației, moment considerat scadența plății.

La art. 20 din contract părțile au stabilit ca obligațiile contractuale ce intră în sarcina beneficiarului extern să fie îndeplinite de custodele său S.C. L. România SRL, în baza unei împuterniciri exprese primite de la beneficiar. Susținerea recurentei reclamante S.N.P. P. că S.C. L. România SRL București i-au fost comunicate, în mod valabil și în condițiile convenite contractual, cele trei facturi de plată pentru prestațiile efectuate în perioada aprilie-iunie 1998, în calitate de reprezentantă a beneficiarei S.C. L.E.T.L. Londra, nu poate fi reținută din următoarele considerente. În primul rând că din încheierea nr. 2781 din 19 martie 1998 aflată la dosarul de recurs rezultă că Registrul Comerțului București a autorizat funcționarea S.C.

L. România SRL București ca o societate de sine stătătoare, care are ca asociat unic S.C. L.E.L. Londra. Că în raport de această situație între cele două societăți sunt raporturi specifice de societate-asociat, raporturi ce nu pot fi asimilate raporturilor de reprezentare legală specifice, existente între o societate și sucursala acesteia. În al doilea rând se poate observa că, contractul de prestări servicii de transport care a stat la baza raporturilor dintre părți a fost semnat de recurenta reclamantă S.N.P. P. și de pârâta S.C. L.E.T. Ltd. Londra care a mandatat expres în acest sens pe D.V., persoană fizică, administratorul S.C. L. România SRL. Mai mult decât atât facturile nr. 78, 79 și 80 aflate în dosarul de recurs sunt emise de reclamantă, pe numele pârâtei S.C.

L.E.T.L. Londra. Ori având în vedere cele de mai sus și cum din probele administrate în cauză nu rezultă că S.C. L. România SRL București, persoană juridică română, ar fi avut un mandat expres de reprezentare din partea S.C. L.E., nefiind nici semnatară a contractului, se constată că în mod corect instanța de fond, cât și instanța de apel au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. L. România SRL București, respingând acțiunea față de aceasta. Critica recurentei, potrivit căreia hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în speță a O.G. nr. 3/1992 privind TVA și a Legii contabilității nr. 82/1991 este nefondată. Conform O.G. nr. 3/1992 privind TVA, cota zero de TVA se aplică pentru exportul de bunuri și prestări de servicii legate direct de exportul bunurilor efectuate de agenții economici cu sediul în România.

Astfel în raport de actele normative menționate și de prevederile art. 16 alin. (2) din contract se constată că recurenta reclamantă nu a avut nici un temei legal pentru a include în calculul facturilor și valoarea TVA-lui, întrucât S.N.P. P. a prestat servicii de transport benzină și motorină pentru export care sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată. Susținerea recurentei că a inclus TVA în facturile emise pe motiv că beneficiarul nu a prezentat în termen documentele prin care se atesta exportul mărfii va fi înlăturată, având în vedere că nici în contractul menționat și nici prin altă dispoziție legală nu s-a prevăzut expres un termen limită pentru respectarea de beneficiar a obligației de comunicare a documentelor de export.

Cu atât mai mult cu cât facturile și somațiile de plată emise de reclamantă au fost comunicate în mod greșit către S.C. L. România SRL București, ele nefiindu-i opozabile pârâtei S.C. L.E.L. Londra. Faptul că documentele care atestă efectuarea exportului au fost predate de beneficiar în luna mai 1999, conform adresei nr. 517 aflată la dosar fond nu poate fi imputat acesteia, întrucât documentele se puteau preda numai pe măsura realizării efective a exportului. Ori așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, ultimele exporturi s-au realizat în martie 1999. Critica recurentei reclamante în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere este întemeiată.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor lor, fiind totodată obligați să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății. Prin art. 17 din contract s-a prevăzut că plata se va face în termen de 7 zile de la data transmiterii pe fax a facturii împreună cu documentele care atestă executarea prestației, moment considerat scadența plății. Potrivit art. 23 din același contract pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, părțile datorează reciproc penalități de 0,25% pe zi întârziere, calculate în USD, la valoarea sumei neachitate sau a prestației neexecutate.

La dosar fond recurenta reclamantă a depus o situație privind plata penalităților, dar fără să facă un calcul edificator în acest sens. Față de criticile în care se contestă modul de aplicare a convenției părților, se impunea analiza actelor de la dosar, administrarea de probe privind modul de calcul al penalităților, efectuarea unei expertize contabile care să stabilească suma penalităților pretins datorate reclamantei, în raport de clauzele contractului, de valoarea și data efectuării plăților, de termenul scadent, structura acesteia, de data efectuării exportului, etc. Cum aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ori în decizia recurată acestea nu au fost stabilite.

Așa fiind, recursul se va admite și potrivit art. 313 C. proc. civ. se va modifica decizia din apel, se va admite apelul reclamantei declarat împotriva hotărârii instanței de fond, care se va desființa în parte și se va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București pentru soluționarea capătului de cerere privind penalitățile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta S.N.P. P. S.A. București împotriva deciziei nr. 3324 din 21 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2866 din 8 mai 2000 a Tribunalului București, secția comercială, pe care o desființează în parte și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București pentru soluționarea capătului de cerere privind plata penalităților. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.