ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3865/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.N.P. P. S.A. București prin

acțiunea introductivă a solicitat obligarea pârâtelor S.C. L.E.L.. Londra și

S.C. L. România SRL București la plata sumei de 86.102,65 USD reprezentând TVA

și 85.672,13 USD penalități de întârziere în decontare, cu cheltuieli de

judecată.

În fapt reclamanta a susținut că, în baza

contractului nr. 2159/1998 a transportat pentru pârâta S.C. L.E.L. Anglia,

persoană juridică străină, benzină și motorină prin conductele sale în schimbul

unui tarif de transport.

Conform art. 20 din contractul încheiat, părțile

au stabilit ca obligațiile contractuale ce intră în sarcina beneficiarului

extern, să fie îndeplinite de custodele său S.C. L. România SRL București.

Că urmare a prestațiilor executate reclamanta a

întocmit facturile nr. 78, 79 și 80 din 15 iulie 1998 și factura de

regularizare nr. 113/A pentru suma de 477.478,29 USD din care 391.375,64 USD

tarif transport și 86.102,65 USD TVA.

Cum pârâta nu a prezentat nici un document prin

care să ateste că marfa transportată prin conductele reclamantei a fost

exportată, s-a procedat la facturare prin aplicarea cotei de TVA, iar pentru

întârziere la plată a contravalorii tarifului de transport și neplata TVA a

solicitat și penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 2866 din 8 mai 2000

Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei S.C. L. România SRL București și pe cale de

consecință a respins acțiunea față de aceasta ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fond, s-a respins ca nefondată acțiunea

reclamantei, în contradictoriu cu pârâtele S.C. L.E.L. Londra și S.C. L.

România SRL București.

Curtea de Apel București, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 3324 din 21 noiembrie 2000 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond și a

obligat reclamanta la 1.500 USD, în echivalent lei la data plății, către

intimata S.C. L.E.L. Londra, cheltuieli de judecată.

Împotriva menționatei decizii reclamanta S.N.P.

P. S.A. București a declarat în termen legal recurs, în temeiul art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și pe

fond admiterea acțiunii sale astfel cum a fost formulată.

În criticile formulate recurenta reclamantă

susține în esență că:

1.Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate, care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii în sensul că în mod eronat instanța a

reținut că termenul de la care S.N.P. P. S.A. a calculat penalități este cel

înscris în facturi, și că penalitățile au fost calculate cu respectarea

prevederilor art. 17 alin. (2) din contract și anume de 7 zile de la

transmiterea prin fax a facturilor.

2.Hotărârea pronunțată a fost dată

cu aplicarea greșită a legii, în speță a O.G. nr. 3/1992 privind TVA și a Legii

contabilității nr. 82/1991, că pârâta împuternicită S.C. L. România SRL

București a fost atenționată să prezinte documentele de export la 15 iulie 1998

prin fax și că acestea au fost comunicate cu adresa nr. 2856 din 16 iulie 1998,

pârâtei L.E.T. și ca atare datorează TVA și penalitățile calculate la această

sumă.

Recurenta susține că nici până la această dată

pârâta nu a depus toate documentele care să ateste exportul produselor

transportate.

Recursul este fondat, având în vedere cele ce

urmează:

În fapt, reclamanta S.N.P. P. în calitate de

prestator a efectuat, în baza contractului nr. 2159 din 9 aprilie 1998,

transport de produse petroliere prin conductă pentru beneficiarul S.C. L.E.T.L.

Londra, emițând în data de 15 iulie 1998 facturile nr. 78, 79 și 80, în valoare

totală de 391.375,64 USD care au fost comunicate prin fax S.C. L. România SRL

București.

Plata facturilor a fost făcută de către L.E.L.

în data de 15 septembrie 1998.

Contractul în cauză care a stat la baza

raporturilor dintre părți a fost semnat de reclamanta S.N.P. P. S.A. și de

pârâta S.C. L.E.T.L. Londra, prin director general V.D., în baza împuternicirii

nr. 2971020 din 7 aprilie 1998.

Prin contract părțile au stabilit la art. 16

alin. (2) că tariful pentru transport nu include TVA, marfa fiind destinată

exportului, beneficiarul fiind obligat să prezinte prestatorului copii după

documentele care atestă efectuarea exportului, la nivelul cantității de produse

transportate, iar la art. 17 că plata se va face în termen de 7 zile de la data

transmiterii pe fax a facturii împreună cu documentele care certifică

efectuarea prestației, moment considerat scadența plății.

La art. 20 din contract părțile au stabilit ca

obligațiile contractuale ce intră în sarcina beneficiarului extern să fie

îndeplinite de custodele său S.C. L. România SRL, în baza unei împuterniciri

exprese primite de la beneficiar.

Susținerea recurentei reclamante S.N.P. P. că

S.C. L. România SRL București i-au fost comunicate, în mod valabil și în

condițiile convenite contractual, cele trei facturi de plată pentru prestațiile

efectuate în perioada aprilie-iunie 1998, în calitate de reprezentantă a

beneficiarei S.C. L.E.T.L. Londra, nu poate fi reținută din următoarele

considerente.

În primul rând că din încheierea nr. 2781 din 19

martie 1998 aflată la   dosarul de recurs rezultă că Registrul Comerțului

București a autorizat funcționarea S.C. L. România SRL București ca o societate

de sine stătătoare, care are ca asociat unic S.C. L.E.L. Londra.

Că în raport de această situație între cele două

societăți sunt raporturi specifice de societate-asociat, raporturi ce nu pot fi

asimilate raporturilor de reprezentare legală specifice, existente între o

societate și sucursala acesteia.

În al doilea rând se poate observa că,

contractul de prestări servicii de transport care a stat la baza raporturilor

dintre părți a fost semnat de recurenta reclamantă S.N.P. P. și de pârâta S.C.

L.E.T. Ltd. Londra care a mandatat expres în acest sens pe D.V., persoană

fizică, administratorul S.C. L. România SRL. Mai mult decât atât facturile nr.

78, 79 și 80 aflate în dosarul de recurs sunt emise de reclamantă, pe numele

pârâtei S.C. L.E.T.L. Londra.

Ori având în vedere cele de mai sus și cum din

probele administrate în cauză nu rezultă că S.C. L. România SRL București,

persoană juridică română, ar fi avut un mandat expres de reprezentare din

partea S.C. L.E., nefiind nici semnatară a contractului, se constată că în mod

corect instanța de fond, cât și instanța de apel au admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei S.C. L. România SRL București, respingând

acțiunea față de aceasta.

Critica recurentei, potrivit căreia hotărârea

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în speță a O.G. nr.

3/1992 privind TVA și a Legii contabilității nr. 82/1991 este nefondată.

Conform O.G. nr. 3/1992 privind TVA, cota zero de TVA se aplică pentru exportul

de bunuri și prestări de servicii legate direct de exportul bunurilor efectuate

de agenții economici cu sediul în România.

Astfel în raport de actele normative

menționate și de prevederile art. 16 alin. (2) din contract se constată că

recurenta reclamantă nu a avut nici un temei legal pentru a include în calculul

facturilor și valoarea TVA-lui, întrucât S.N.P. P. a prestat servicii de

transport benzină și motorină pentru export care sunt scutite de taxa pe

valoarea adăugată.

Susținerea recurentei că a inclus TVA în

facturile emise pe motiv că beneficiarul nu a prezentat în termen documentele

prin care se atesta exportul mărfii va fi înlăturată, având în vedere că nici

în contractul menționat și nici prin altă dispoziție legală nu s-a prevăzut

expres un termen limită pentru respectarea de beneficiar a obligației de

comunicare a documentelor de export.

Cu atât mai mult cu cât facturile și somațiile

de plată emise de reclamantă au fost comunicate în mod greșit către S.C. L. România

SRL București, ele nefiindu-i opozabile pârâtei S.C. L.E.L. Londra.

Faptul că documentele care atestă efectuarea

exportului au fost predate de beneficiar în luna mai 1999, conform adresei nr.

517 aflată la dosar fond nu poate fi imputat acesteia, întrucât documentele se

puteau preda numai pe măsura realizării efective a exportului.

Ori așa cum rezultă din înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, ultimele exporturi s-au realizat în martie 1999.

Critica recurentei reclamante în sensul că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere este întemeiată.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ.,

judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a

descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor,

să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor lor, fiind

totodată obligați să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii

supuse judecății.

Prin art. 17 din contract s-a prevăzut că plata

se va face în termen de 7 zile de la data transmiterii pe fax a facturii

împreună cu documentele care atestă executarea prestației, moment considerat

scadența plății.

Potrivit art. 23 din același contract pentru

executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, părțile datorează

reciproc penalități de 0,25% pe zi întârziere, calculate în USD, la valoarea

sumei neachitate sau a prestației neexecutate.

La dosar fond recurenta reclamantă a depus o

situație privind plata penalităților, dar fără să facă un calcul edificator în

acest sens.

Față de criticile în care se contestă modul de

aplicare a convenției părților, se impunea analiza actelor de la dosar, administrarea

de probe privind modul de calcul al penalităților, efectuarea unei expertize

contabile care să stabilească suma penalităților pretins datorate reclamantei,

în raport de clauzele contractului, de valoarea și data efectuării plăților, de

termenul scadent, structura acesteia, de data efectuării exportului, etc.

Cum aspectele legate de fondul pricinii nu pot

fi lămurite în recurs întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă

de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ori în

decizia recurată acestea nu au fost stabilite.

Așa fiind, recursul se va admite și potrivit

art. 313 C. proc. civ. se va modifica decizia din apel, se va admite apelul

reclamantei declarat împotriva hotărârii instanței de fond, care se va

desființa în parte și se va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului

București pentru soluționarea capătului de cerere privind penalitățile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta S.N.P. P. S.A. București împotriva deciziei nr. 3324 din 21

noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială, pe care o

modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

civile nr. 2866 din 8 mai 2000 a Tribunalului București, secția comercială, pe

care o desființează în parte și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului

București pentru soluționarea capătului de cerere privind plata penalităților.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2003.