ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1713/2004

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 84 din 4

februarie 2003, a Tribunalului București, secția I penală, în dosarul nr. 5515/2002

a fost admisă contestația la executare formulată de condamnatul R.P.S.H.R., împotriva

sentinței penale nr. 101 din 26 martie 1998 a Tribunalului București, secția a

II–a penală.

S-a amânat executarea măsurii

expulzării condamnatului, dispusă prin sentința penală susmenționată până la

încetarea, retragerea sau anularea protecției umanitare condiționate acordată

prin hotărârea nr. 83.912/h/MR din 24 decembrie 2002, emisă de Oficiul Național

pentru Refugiați.

Cheltuielile judiciare au rămas în

sarcina statului, iar onorariu de avocat din oficiu de 150.000 lei s-au avansat

din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 101/1998 a

Tribunalului București, secția a II–a penală, contestatorul a fost condamnat la

8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174 C. pen., acesta fiind obligat la plata despăgubirilor

către Spitalul Universitar București și Spitalul Filaret. Conform art. 118 lit.

b) C. pen., s-a dispus confiscarea cuțitului folosit de inculpat la săvârșirea

infracțiunii. Conform art. 117 C. pen., s-a dispus expulzarea contestatorului

de pe teritoriul României.

Sentința menționată a rămas

definitivă prin decizia penală nr. 4041 din 11 noiembrie 1999 a Curții Supreme

de Justiție și s-a emis mandatul de executare, Penitenciarul Rahova comunicând

că pedeapsa începe la 10 octombrie 1996 și expiră la 9 octombrie 2004,

contestatorul fiind liberat condiționat în anul 2002.

După liberare, contestatorul a

formulat cerere de acordare a statutului de refugiat, iar prin hotărârea nr. 83.912/h/MR

din 24 decembrie 2002 a fost respinsă ca neîntemeiată această cerere, însă i-a

fost acordată protecție umanitară condiționată, hotărârea Oficiului Național

pentru Refugiați, rămânând definitivă. În baza acestei hotărâri, contestatorul

a primit legitimație de ședere temporară valabilă până la 7 ianuarie 2004.

Față de cele reținute, Tribunalul

București a apreciat contestația întemeiată socotind îndeplinite condițiile,

prevăzute de art. 461 lit. c) C. proc. pen.

Astfel, după rămânerea definitivă a

hotărârii prin care s-a dispus expulzarea și după executarea pedepsei,

contestatorul a dobândit în România o formă de protecție ce intră în

contradicție cu măsura expulzării, constituindu-se într-o împiedicare la

executarea acestei măsuri.

Conform art. 5 din Legea nr. 323/2001,

pentru aprobarea O.G. nr. 102/2000, privind statutul și regimul refugiaților în

România, protecția umanitară condiționată se poate acorda străinului, care nu

îndeplinește condițiile de acordare a statutului de refugiat, dar care

dovedește că în țara de origine riscă să fie supus la tortură sau tratamente

inumane sau degradante sau din cauza apartenenței sale la o categorie

defavorizată de persoane, poate fi expus unor pericole de natură să îi aducă

atingere vieții, integrității corporale ori libertății sale.

Potrivit art. 23 din legea de mai

sus, acordarea protecției umanitare condiționate conferă beneficiarului mai

multe drepturi să rămână pe teritoriul României și să obțină documente pentru

dovedirea identității, să își aleagă reședința și să circule liber, să

desfășoare activități școlarizate sau neșcolarizate, să urmeze învățământul

primar și gimnazial, precum și orice fel de altă formă de învățământ, să aibă

acces liber la instanțele de judecată și la asistența administrativă.

La fel, potrivit lit. m) a

articolului 23 din legea menționată un alt drept pe care forma de protecție o

conferă beneficiarului este “să nu fie expulzat sau returnat, cu excepția

cazurilor impuse de rațiuni de siguranță națională sau de ordine publică, iar

atunci când se dispun aceste măsuri, cel în cauză să nu poată fi trimis în

teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințată, pe motive de rasă,

religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii

politice”.

Hotărârea prin care s-a acordat

contestatorului protecție umanitară condiționată, a avut în vedere faptul că

acesta a fost condamnat în România, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

de omor asupra unui conațional, deoarece legea nu exclude posibilitatea

acordării protecției în asemenea situație.

Această hotărâre a Oficiului

Național pentru Refugiați s-a întemeiat pe împrejurarea că datorită situației sale

personale, având doi frați care fac parte dintr-o organizație politică, pe care

și contestatorul a sprijinit-o (fapt pentru care este căutat de autoritățile

iraniene), precum și situația specifică Iranului, așa cum rezultă din

rapoartele internaționale, a rezultat că R.P.S.H.R.,

aparține unei categorii defavorizate

de persoane și poate fi expus în Iran unor pericole de natură să-i aducă

atingere vieții, integrității corporale ori libertății sale.

Tribunalul a apreciat că nu există

rațiuni de siguranță națională sau ordine publică care să impună, cu

necesitate, expulzarea contestatorului.

Este adevărat că acesta a săvârșit o

infracțiune gravă ce a dus la o atingere a ordinii publice înțeleasă și ca

ansamblu al normelor ce asigură respectarea drepturilor fundamentale ale

individului.

Ordinea publică a fost însă

restabilită prin condamnarea contestatorului la pedeapsa închisorii și prin

executarea acestei pedepse.

Pe de altă parte, protecția

umanitară condiționată este temporară și nu definitivă, menținerea sa fiind

dependentă de respectarea de către contestator a obligațiilor, prevăzute de art.

24 din Legea nr. 323/2001.

În funcție de atitudinea

contestatorului acesta va beneficia sau nu, pe viitor, de protecție iar în

cazul în care nu respectă obligațiile, măsura de protecție va fi retrasă,

conform art. 28 din aceeași lege.

Îndeplinirea condițiilor este

verificată cu ocazia prelungirii valabilității documentelor de identitate,

conform art. 28, raportat la art. 30 alin. (1) din Normele metodologice

aprobate prin Hotărârea nr. 622/2001.

Analizând temeinicia contestației la

executare, tribunalul nu are în vedere dispozițiile art. 117 C. pen. și nu a

apreciat asupra aplicării sau înlăturării măsurii de siguranță a expulzării,

aceasta fiind dispusă în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat,

printr-o hotărâre penală de condamnare.

Împrejurările invocate pe calea

contestației la executare sunt ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare și nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei în primă

instanță, în apel sau recurs.

Dispozițiile art. 461 C. proc. pen.,

prevăd doar motivele pentru care se poate formula contestație la executare fără

să expună soluțiile ce urmează a fi pronunțate în cazul admiterii contestației,

astfel încât instanțele de judecată urmează a dispune, după caz, în funcție de

motivele ce au fost dovedite.

În speță, așa cum s-a reținut

împiedicarea la executarea expulzării are un caracter temporar, deoarece

protecția umanitară condiționată poate să înceteze, să fie revocată sau

anulată.

Executarea expulzării se face

dintr-o dată și nu în etape, astfel, încât, tribunalul a apreciat că nu este

susceptibilă de suspendare.

Împotriva sentinței penale nr. 84

din 4 februarie 2003 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea apelului, Parchetul a

arătat că, pe calea contestației la executare, nu poate fi încălcată

autoritatea de lucru judecat.

S-a apreciat că prin sentința penală

nr. 101/1998 a Tribunalului București, rămasă definitivă, s-a dispus expulzarea

condamnatului R.P.S.H.R. din România.

Această măsură a intrat în puterea

lucrului judecat și nu poate fi modificată pe calea contestației la executare.

Curtea de Apel București, secția a

II–a penală, prin decizia penală nr. 576/A/2003 din 25 septembrie 2003 a admis

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva

sentinței atacate, pe care a desființat-o și, rejudecând, în fond, a respins,

ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul R.P.S.H.R.,

obligând, totodată, contestatorul la 300.000 lei cheltuieli judiciare către

stat, pentru fondul cauzei.

Împotriva acestei din urmă decizii,

în termen legal, a declarat recurs, contestatorul R.P.S.H.R., invocând art. 385

9

pct. 17

1

(hotărârea este contrară legii sau prin ea s-a făcut o

greșită aplicare a legii) și art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

(constând în faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la

convertirea la creștinism a contestatorului, cerere esențială, invocată de

contestator, în soluționarea cauzei.

Examinând recursul declarat de

inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată următoarele:

Primul motiv de recurs, invocat de

inculpat, nu este fondat.

Într-adevăr, atâta timp cât

dispoziția privind expulzarea a intrat în puterea lucrului judecat, ea n-ar

putea fi înlăturată pe calea contestației în anulare, neexistând nici-un motiv,

reglementat de lege, care să permită acest lucru.

Al doilea motiv de recurs este,

însă, întemeiat. Într-adevăr, inculpatul contestator, a invocat un fapt

ulterior judecății, convertirea la creștinism, pentru înlăturarea executării

expulzării. În concepția recurentului, convertirea la creștinism constituie un

impediment de natură să împiedice executarea acestei măsuri și prezentarea lui

în fața instanței de apel, constituia o cerere esențială, asupra căreia

instanța era obligată să se pronunțe.

Neprocedând așa, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre casabilă, în temeiul art. 385

9

pct. 10,

nepronunțându-se asupra unei cereri esențiale pentru contestator, de natură

să-i garanteze dreptul și să influențeze soluția încât, Curtea va trebui să

privească recursul de față ca fondat și să-l admită, ca atare, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casând decizia penală atacată, cu trimitere spre

rejudecare la Curtea de Apel București.

Onorariul cuvenit interpretului

desemnat în cauză, se va suporta, conform legii, din fondul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

condamnatul contestator R.P.S.H.R., împotriva deciziei penale nr. 576 din 25

septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează decizia penală atacată, cu

trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Onorariul cuvenit interpretului

desemnat în cauză, se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 martie 2004.