ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1713/2004

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 84 din 4 februarie 2003, a Tribunalului București, secția I penală, în dosarul nr. 5515/2002 a fost admisă contestația la executare formulată de condamnatul R.P.S.H.R., împotriva sentinței penale nr. 101 din 26 martie 1998 a Tribunalului București, secția a II–a penală. S-a amânat executarea măsurii expulzării condamnatului, dispusă prin sentința penală susmenționată până la încetarea, retragerea sau anularea protecției umanitare condiționate acordată prin hotărârea nr. 83.912/h/MR din 24 decembrie 2002, emisă de Oficiul Național pentru Refugiați. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar onorariu de avocat din oficiu de 150.000 lei s-au avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 101/1998 a Tribunalului București, secția a II–a penală, contestatorul a fost condamnat la 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., acesta fiind obligat la plata despăgubirilor către Spitalul Universitar București și Spitalul Filaret. Conform art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea cuțitului folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii. Conform art. 117 C. pen., s-a dispus expulzarea contestatorului de pe teritoriul României.

Sentința menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 4041 din 11 noiembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție și s-a emis mandatul de executare, Penitenciarul Rahova comunicând că pedeapsa începe la 10 octombrie 1996 și expiră la 9 octombrie 2004, contestatorul fiind liberat condiționat în anul 2002. După liberare, contestatorul a formulat cerere de acordare a statutului de refugiat, iar prin hotărârea nr. 83.912/h/MR din 24 decembrie 2002 a fost respinsă ca neîntemeiată această cerere, însă i-a fost acordată protecție umanitară condiționată, hotărârea Oficiului Național pentru Refugiați, rămânând definitivă. În baza acestei hotărâri, contestatorul a primit legitimație de ședere temporară valabilă până la 7 ianuarie 2004. Față de cele reținute, Tribunalul București a apreciat contestația întemeiată socotind îndeplinite condițiile, prevăzute de art. 461 lit. c) C. proc.

pen. Astfel, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus expulzarea și după executarea pedepsei, contestatorul a dobândit în România o formă de protecție ce intră în contradicție cu măsura expulzării, constituindu-se într-o împiedicare la executarea acestei măsuri. Conform art. 5 din Legea nr. 323/2001, pentru aprobarea O.G. nr. 102/2000, privind statutul și regimul refugiaților în România, protecția umanitară condiționată se poate acorda străinului, care nu îndeplinește condițiile de acordare a statutului de refugiat, dar care dovedește că în țara de origine riscă să fie supus la tortură sau tratamente inumane sau degradante sau din cauza apartenenței sale la o categorie defavorizată de persoane, poate fi expus unor pericole de natură să îi aducă atingere vieții, integrității corporale ori libertății sale.

Potrivit art. 23 din legea de mai sus, acordarea protecției umanitare condiționate conferă beneficiarului mai multe drepturi să rămână pe teritoriul României și să obțină documente pentru dovedirea identității, să își aleagă reședința și să circule liber, să desfășoare activități școlarizate sau neșcolarizate, să urmeze învățământul primar și gimnazial, precum și orice fel de altă formă de învățământ, să aibă acces liber la instanțele de judecată și la asistența administrativă. La fel, potrivit lit. m) a articolului 23 din legea menționată un alt drept pe care forma de protecție o conferă beneficiarului este “să nu fie expulzat sau returnat, cu excepția cazurilor impuse de rațiuni de siguranță națională sau de ordine publică, iar atunci când se dispun aceste măsuri, cel în cauză să nu poată fi trimis în teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințată, pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice”.

Hotărârea prin care s-a acordat contestatorului protecție umanitară condiționată, a avut în vedere faptul că acesta a fost condamnat în România, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor asupra unui conațional, deoarece legea nu exclude posibilitatea acordării protecției în asemenea situație. Această hotărâre a Oficiului Național pentru Refugiați s-a întemeiat pe împrejurarea că datorită situației sale personale, având doi frați care fac parte dintr-o organizație politică, pe care și contestatorul a sprijinit-o (fapt pentru care este căutat de autoritățile iraniene), precum și situația specifică Iranului, așa cum rezultă din rapoartele internaționale, a rezultat că R.P.S.H.R., aparține unei categorii defavorizate de persoane și poate fi expus în Iran unor pericole de natură să-i aducă atingere vieții, integrității corporale ori libertății sale.

Tribunalul a apreciat că nu există rațiuni de siguranță națională sau ordine publică care să impună, cu necesitate, expulzarea contestatorului. Este adevărat că acesta a săvârșit o infracțiune gravă ce a dus la o atingere a ordinii publice înțeleasă și ca ansamblu al normelor ce asigură respectarea drepturilor fundamentale ale individului. Ordinea publică a fost însă restabilită prin condamnarea contestatorului la pedeapsa închisorii și prin executarea acestei pedepse. Pe de altă parte, protecția umanitară condiționată este temporară și nu definitivă, menținerea sa fiind dependentă de respectarea de către contestator a obligațiilor, prevăzute de art. 24 din Legea nr. 323/2001. În funcție de atitudinea contestatorului acesta va beneficia sau nu, pe viitor, de protecție iar în cazul în care nu respectă obligațiile, măsura de protecție va fi retrasă, conform art. 28 din aceeași lege.

Îndeplinirea condițiilor este verificată cu ocazia prelungirii valabilității documentelor de identitate, conform art. 28, raportat la art. 30 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea nr. 622/2001. Analizând temeinicia contestației la executare, tribunalul nu are în vedere dispozițiile art. 117 C. pen. și nu a apreciat asupra aplicării sau înlăturării măsurii de siguranță a expulzării, aceasta fiind dispusă în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre penală de condamnare. Împrejurările invocate pe calea contestației la executare sunt ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei în primă instanță, în apel sau recurs.

Dispozițiile art. 461 C. proc. pen., prevăd doar motivele pentru care se poate formula contestație la executare fără să expună soluțiile ce urmează a fi pronunțate în cazul admiterii contestației, astfel încât instanțele de judecată urmează a dispune, după caz, în funcție de motivele ce au fost dovedite. În speță, așa cum s-a reținut împiedicarea la executarea expulzării are un caracter temporar, deoarece protecția umanitară condiționată poate să înceteze, să fie revocată sau anulată. Executarea expulzării se face dintr-o dată și nu în etape, astfel, încât, tribunalul a apreciat că nu este susceptibilă de suspendare. Împotriva sentinței penale nr. 84 din 4 februarie 2003 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea apelului, Parchetul a arătat că, pe calea contestației la executare, nu poate fi încălcată autoritatea de lucru judecat. S-a apreciat că prin sentința penală nr. 101/1998 a Tribunalului București, rămasă definitivă, s-a dispus expulzarea condamnatului R.P.S.H.R. din România. Această măsură a intrat în puterea lucrului judecat și nu poate fi modificată pe calea contestației la executare. Curtea de Apel București, secția a II–a penală, prin decizia penală nr. 576/A/2003 din 25 septembrie 2003 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței atacate, pe care a desființat-o și, rejudecând, în fond, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul R.P.S.H.R., obligând, totodată, contestatorul la 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, pentru fondul cauzei.

Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs, contestatorul R.P.S.H.R., invocând art. 385 9 pct. 17 1 (hotărârea este contrară legii sau prin ea s-a făcut o greșită aplicare a legii) și art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. (constând în faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la convertirea la creștinism a contestatorului, cerere esențială, invocată de contestator, în soluționarea cauzei. Examinând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată următoarele: Primul motiv de recurs, invocat de inculpat, nu este fondat. Într-adevăr, atâta timp cât dispoziția privind expulzarea a intrat în puterea lucrului judecat, ea n-ar putea fi înlăturată pe calea contestației în anulare, neexistând nici-un motiv, reglementat de lege, care să permită acest lucru.

Al doilea motiv de recurs este, însă, întemeiat. Într-adevăr, inculpatul contestator, a invocat un fapt ulterior judecății, convertirea la creștinism, pentru înlăturarea executării expulzării. În concepția recurentului, convertirea la creștinism constituie un impediment de natură să împiedice executarea acestei măsuri și prezentarea lui în fața instanței de apel, constituia o cerere esențială, asupra căreia instanța era obligată să se pronunțe. Neprocedând așa, instanța de apel a pronunțat o hotărâre casabilă, în temeiul art. 385 9 pct. 10, nepronunțându-se asupra unei cereri esențiale pentru contestator, de natură să-i garanteze dreptul și să influențeze soluția încât, Curtea va trebui să privească recursul de față ca fondat și să-l admită, ca atare, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., casând decizia penală atacată, cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel București. Onorariul cuvenit interpretului desemnat în cauză, se va suporta, conform legii, din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de condamnatul contestator R.P.S.H.R., împotriva deciziei penale nr. 576 din 25 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează decizia penală atacată, cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel București. Onorariul cuvenit interpretului desemnat în cauză, se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2004.