ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 972/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 384.000 RON, reprezentând contragaranția acordată Fondului pentru garanția asumată de acesta în favoarea CEC Bank S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP 9101 din 7.03.2012 și a confirmării de garantare nr. CGP 9101 CTG din 16.03.2012 beneficiar fiind S.C. A. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 11 noiembrie 2014 (data împlinirii termenului de 90 de zile calendaristice în care Fondul Român de Contragarantare avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1270 C. civ. și cele ale art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1816 din 11 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici Și Mijlocii S.A. - IFN, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 384.000 RON reprezentând contragaranție și dobânda legală la aceasta, calculată de la data de 11.11.2014 și până la plata efectivă a sumei datorate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

La termenul de judecată din data de 10.10.2018 Curtea din oficiu, a pus în discuția părților excepția tardivității cererii de apel, raportat la faptul că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost comunicată la data de 4.05.2018, iar cererea de apel s-a depus la data de 7.06.2018, data poștei de pe plic.

Apelanta, prin consilier juridic, a arătat că pe procesul-verbal de înmânare a comunicării s-a menționat că "sunt absenți, iar actele au fost depuse la cutia poștală", ori la sediul respectiv, în condițiile în care apelanta nu avea cutie poștală. A apreciat apelanta că, față de această împrejurare, potrivit art. 163 alin. (3) C. proc. civ., agentul poștal trebuia să lase o înștiințare cu mențiunea că în termen de 7 zile apelantul trebuie să se prezinte la instanță să ridice corespondența, după acest termen fiind considerată comunicată hotărârea.

Apelanta a declarat că, potrivit art. 304 C. proc. civ., înțelege să formuleze o cerere de denunțare a înscrisului reprezentat de procesul-verbal de înmânare a comunicării hotărârii ca fals.

Curtea verificând actele dosarului, a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 304 C. proc. civ. întrucât acestea prevăd că înscrisul trebuie să fie folosit de una dintre părți, ori în cazul de față înscrisul nu emană de la o parte.

La interpelarea Curții, apelanta a precizat că nu înțelege să formuleze plângere penală împotriva factorului poștal.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a reținut apelul în pronunțare asupra excepției tardivității formulării cererii iar, prin decizia civilă nr. 1899 A din 10 octombrie 2018, a anulat apelul ca tardiv formulat.

În pronunțarea acestei decizii instanța de apel a reținut că, potrivit dovezii de comunicare a sentinței civile nr. 1816/11.05.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă aflată la dosarul de fond vol. II, sentința a fost comunicată apelantului la data de 04.05.2018 iar cererea de apel s-a depus la data de 7.06.2018, data poștei de pe plic, cu depășirea termenului reglementat de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 27 noiembrie 2018, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1899 A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru a fi respinsă excepția tardivității formulării apelului și judecată cauza pe fond.

Recurentul și-a încadrat criticile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind dispozițiile legale referitoare la înscrierea în fals, respectiv la procedura de citare, aspect în raport de care a fost admisă excepția tardivității declarării apelului și aplicată sancțiunea nulității cererii.

Cu privire la excepția tardivității apelului, recurentul a învederat că a formulat cerere de denunțare ca falsă a dovezii de comunicare a sentinței civile nr. 1816/11.05.2018 aflată la dosarul primei instanțe, vol. II, potrivit art. 164 alin. (4) coroborat cu art. 304 C. proc. civ.

În motivarea denunțării înscrisului ca fiind fals, pârâtul a arătat că pe acesta s-a menționat:

"sunt absenți, iar actele au fost depuse în cutia poștală", însă la sediul Fondului Roman de Contragarantare S.A. din Calea x nu există cutie poștală.

Recurentul-pârât a mai subliniat că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat cererea de înscriere în fals, cu argumentarea că nu sunt incidente prevederile art. 304 C. proc. civ., întrucât acestea prevăd că înscrisul trebuie să fie folosit de una dintre părți, ori în cazul de față înscrisul nu emană de la o parte.

Recurentul a arătat că, prin această interpretare eronată a normelor de drept material, instanța de apel l-a pus într-o imposibilitate efectivă de a se apăra, neindicând nici măcar un text de lege pe care l-ar considera întemeiat pentru înscrierea în fals a înscrisului și neacordând nicio șansă recurentului de a face proba contrară faptelor constatate prin înscris, respectiv de a dovedi realitatea faptelor susținute.

Recurentul a apreciat că, prin respingerea cererii de înscriere în fals, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 164 alin. (4) și art. 270 C. proc. civ.

Recurentul a mai precizat că în practică s-a reținut că, prin aplicarea art. 304 C. proc. civ., se îndeplinește procedura de înscriere în fals indicată la art. 164 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul a subliniat că mențiunile cu privire la data la care s-a făcut comunicarea hotărârii pot fi combătute numai prin procedura înscrierii în fals, alte mijloace de probă nefiind admisibile, însă prin respingerea acestei cereri de către instanța de judecată, se află în imposibilitate de a proba cele invocate cu privire la excepția tardivității apelului.

Recurentul-pârât a învederat că excepția tardivității apelului trebuie respinsă, întrucât apelul a fost introdus în termen, potrivit art. 163 alin. (3) lit. f) C. proc. civ.

Invocând faptul că la sediul din Calea x al Fondului Român de Contragarantare S.A. nu există cutie poștală, recurentul a precizat că agentul însărcinat cu corespondența trebuia să lase înștiințarea la ușa sediului respectiv.

Prin urmare, în opinia recurentului, termenul de comunicare a hotărârii trebuie considerat îndeplinit după curgerea celor 7 zile, respectiv la data de 12.05.2018. Ca atare, s-a subliniat că apelul, depus la data de 7 iunie 2018, este formulat în termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Recurentul-pârât a considerat că instanța de apel era obligată să judece cererea de înscriere în fals, aceasta fiind suficientă pentru declanșarea și soluționarea procedurii de înscriere în fals de către instanța civilă, care, potrivit dispozițiilor art. 304 - 308 C. proc. civ. urma să înainteze înscrisul parchetului competent.

Recurentul-pârât conchide în sensul că cererea sa a fost întemeiată iar, în considerarea rolului activ, instanța de judecată avea îndatorirea să califice juridic situația de drept și să aplice corect legea, stabilind cadrul legal de soluționare a cererii.

În opinia recurentului, prin respingerea cererii de înscriere în fals, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât, practic, a legiferat, abrogând în fapt dreptul unei părți de a combate prin procedura înscrierii în fals mențiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit, drept consacrat prin dispozițiile art. 164 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 8 februarie 2019, intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, precizând că susținerile recurentei nu vizează motive concrete de nelegalitate a deciziei recurate, iar dezvoltarea motivelor invocate nu reprezintă o motivarea a recursului în acord cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică, susținând că în mod corect instanța de apel a admis excepția tardivității declarării apelului.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 11 februarie 2020, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1899 A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 164 alin. (4) C. proc. civ. "Mențiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals."

Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ. " Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părți declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină".

Procedura de verificare a înscrisurilor, în reglementarea cuprinsă în art. 301 - 308 C. proc. civ., vizează falsul material prin contrafacerea scrierii sau a semnăturii de pe înscrisurile folosite în proces de către una dintre părți. Cu alte cuvinte, pot forma obiectul acestei proceduri, deci și a cererii de denunțare a înscrisului ca fals, numai acele înscrisuri care emană de la părțile cauzei și care sunt folosite ca probe în proces.

Ceea ce a contestat recurentul în susținerea cererii de denunțare a fost o constatare a agentului procedural cu privire la faptul că actele procedurale au fost depuse la cutia poștală de la sediul recurentului, în condițiile în care acesta a susținut că la acel sediu nu avea cutie poștală.

Înalta Curte constată că premisele prevăzute de 304, art. 164 alin. (4) din C. proc. civ. nu se regăsesc în prezenta cauză, reținând că procedura înscrierii în fals privește numai falsul material astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile legale menționate anterior, respectiv tot ceea ce înglobează modificări, ștersături, adăugiri sau alte intervenții asupra scrierii sau semnăturii originale, olografe ale părților.

În acest context, în mod corect instanța de apel a statuat asupra faptului că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 C. proc. civ. și, implicit, nici cele ale art. 164 alin. (4) C. proc. civ., întrucât singura cale procedurală pe care partea o avea la îndemână pentru a demonstra realitatea faptului susținut era aceea a promovării unei plângeri penale împotriva factorului poștal, demers la care recurentul, la interpelarea instanței, nu a consimțit.

Aceasta întrucât vătămarea pretins a fi suferită de recurent nu putea fi examinată decât în cadrul unei plângeri penale, în reglementarea art. 289 C. proc. pen. care, în mod generic, reprezintă încunoștiințarea făcută organelor judiciare de o persoană fizică sau juridică care pretinde că i-a fost cauzată o vătămare sau pagubă.

Așa fiind, soluția instanței de apel, de anulare a apelului ca tardiv, s-a întemeiat pe un raționament corect rezultat ca urmare a unei corecte interpretări și aplicări a art. 304 și art. 164 alin. (4) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1899 A din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2020.