ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5093/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 199 din 6

mai 2003 a Tribunalului Dâmbovița, a fost respinsă cererea formulată de

condamnatul M.N., pentru întreruperea executării pedepsei, ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

M.N. a fost condamnat la pedeapsa de

18 ani închisoare prin sentința penală nr. 112/1998 a Tribunalului Dâmbovița,

pentru săvârșirea infracțiunii de omor.

S-a mai reținut că motivul invocat

de condamnat, întemeiat pe art. 455, raportat la art. 453 lit. c) C. proc.

pen., nu justifică întreruperea executării pedepsei, întrucât ancheta socială

efectuată în cauză infirmă susținerea petentului, în sensul că executarea în

continuare a pedepsei ar avea consecințe grave pentru familia sa.

S-a mai reținut că mama condamnatului

(la care se face referire în cererea introductivă) este în vârstă de 73 de ani,

locuiește într-un imobil proprietatea sa situat în comuna Tărtășești, jud.

Dâmbovița și realizează venituri modeste pentru întreținerea sa, situație care

nu reprezintă o împrejurare specială din cauza căreia executarea imediată a

pedepsei închisorii de către condamnat să aibe consecințe grave pentru acesta

sau familia sa.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 319 din 27 iunie 2003, a respins apelul formulat de

condamnat, apreciind, ca și instanța de fond, că starea familiei petiționarului

nu poate fi îmbunătățită prin întreruperea executării pedepsei, dată fiind

perioada relativ scurtă de timp, de numai 3 luni, pe care se poate lua o

asemenea măsură.

Împotriva acestei decizii

condamnatul a declarat recurs, reiterând motivele invocate în apel, și anume că

este necesară întreruperea executării pedepsei pentru rezolvarea unor probleme

familiale.

Recursul este fondat, însă pentru

motivele care se vor arăta în continuare.

Așa cum rezultă din practicaua

deciziei penale recurate, condamnatul-apelant M.N., aflat în stare de arest, a

lipsit la data soluționării cauzei.

Potrivit art. 6 C. proc. pen.,

dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului penal, iar art. 402

alin. ultim din același cod (care se referă la măsurile ce trebuie luate pentru

judecarea cererii de revizuire) așa cum a fost modificat prin art. I pct. 200

din Legea nr. 281/2003, prevede că persoana arestată este adusă la judecată.

Instanța de apel a încălcat aceste

texte și a judecat cauza în lipsa petiționarului, încălcându-i dreptul la

apărare, motiv pentru care se impune casarea deciziei și trimiterea spre

rejudecare aceleiași instanțe, conform art. 385

15

pct. 2 lit. c) C.

proc. pen.

În baza art. 192 alin. (3) din

același cod, onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de condamnatul M.N. împotriva deciziei penale nr. 319 din 27 iunie

2003 a Curții de Apel Ploiești.

Casează decizia atacată și trimite

cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Onorariul de avocat în sumă de

400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a condamnatului, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

noiembrie 2003.