ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 520/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 520/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data

de 22 noiembrie 2000, reclamantul, N.O.D., a chemat în judecată pârâta, SC .C.C.

Ialomița, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța, să fie obligată la

plata sumei de 39.258.270 lei cu titlu de daune, precum și cheltuieli de judecată.

În susținerea pretențiilor,

reclamanta arată că la data de 11 și respectiv 12 iulie 2000, a predat pârâtei

prin silozul B., în depozit, cantitatea de 85.530 kg grâu de consum din

producția anului 1999, iar pârâta a procedat la vânzarea acestuia cu prețul de

1.200 lei/kg, fără acordul său, refuzând să-i elibereze adeverința

corespunzătoare pentru a încasa de la bugetul statului prima de 300 lei/kg,

conform O.U.G. nr. 149/1999.

Procedând astfel, susține

reclamantul, pârâta i-a cauzat o pagubă de 25.659.000 lei, la care se adaugă și

procentul de inflație prin devalorizarea monedei naționale în procent de 53 %,

pe intervalul 1 octombrie 1999-1 noiembrie 2000.

Mai arată reclamantul, că prin

sentința civilă nr. 52, din 24 ianuarie 2000, a Tribunalului Ialomița, pârâta a

fost obligată să elibereze adeverința în baza căreia beneficia de subvenția

(prima) de la buget, dar aceasta a refuzat.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a

solicitat respingerea acțiunii, motivând că grâul a fost vândut de către

reclamant prin intermediul său, firmei R.I. S.R.L., și, cum acesta a fost

destinat exportului, nu poate beneficia de subvenții de la stat.

Tribunalul Ialomița, prin sentința

civilă nr. 117, din 20 martie 2001, a admis acțiunea astfel cum a fost

formulată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, din probele administrate, nu rezultă că reclamantul a

fost de acord cu vânzarea grâului către o firmă de export, și că în aceste

condiții au fost încălcate dispozițiile art. 1591 C. civ. și art. 1602 și 1604 C.

civ.

Împotriva acestei sentințe a

promovat apel pârâta, criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a

reținut, situație de fapt ce a condus la pronunțarea soluției date.

Astfel, se susține că nu au existat

între părți raporturi comerciale de vânzare-cumpărare produse agricole, care să

aibă ca efect eliberarea adeverinței necesară pentru încasarea primei,

instituită prin O.U.G. nr. 144/1999, în realitate reclamantul vânzând din

proprie inițiativă grâul firmei S.C. R.I. S.R.L., care l-a valorificat la export.

De asemenea, precizează că i s-a

respins nejustificat proba testimonială, și că încuviințând efectuarea

expertizei contabile, instanța de fond s-a antepronunțat, iar pe de altă parte,

nu s-au avut în vedere susținerile sale privind calculul procentului de

inflație, fiind obligată nejustificat și la plata cheltuielilor de expertiză,

din moment ce această probă nu a fost folosită.

Curtea de Apel București, secția VI

comercială, prin decizia civilă nr. 1443, din 5 decembrie 2001, a respins

apelul ca nefondat.

La motivarea soluției date, instanța

de control judiciar a avut în vedere ansamblul probator al cauzei, inclusiv

interogatoriul intimatului luat în această cale, reținând că între părțile în

litigiu s-au încheiat raporturi de depozit evidențiate prin buletinele de

recepție, susținerea apelantei potrivit căreia vânzarea mărfii la solicitarea

reclamantului-intimat fiind înlăturată.

S-a mai reținut că proba

testimonială a fost justificat respinsă, fiind încălcate de către apelantă

dispozițiile art. 115, 132 cu referire la art. 167 C. proc. civ., că s-au avut

în vedere concluziile raportului de expertiză, în raport de taxe de timbru

achitată.

De asemenea, s-a avut în vedere

sentința civilă nr. 52, din 24 ianuarie 2000, prin care pârâta a fost obligată

să elibereze adeverința în vederea obținerii subvenției, și s-a apreciat că

fiind parte căzută în pretenții în condițiile art. 274 C. proc. civ., suportă

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, a

declarat recurs un termen și legal timbrat, pârâta, în prezent succesoarea în

drepturi a acesteia fiind SC .C.C. S.A. Alexandria, sucursala Slobozia,

criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct.

7, 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, se susține că, instanța nu

s-a pronunțat asupra dovezilor administrate pentru dezlegarea pricinii,

respectiv faptul că intimatul nu a avut nici o obiecție privind cumpărarea

grâului de către S.C. R.I., încasând prețul direct, fără nici o obiecție, că nu

a îndeplinit condițiile pentru obținerea primei.

De asemenea, recurenta precizează că

în cauză s-a reținut greșit că între părți s-au născut raporturi de depozit,

întrucât la predarea grâului nu a fost fixat un termen de păstrare sau

restituire, și nu s-a solicitat restituirea bunului sau al prețului, și nu i se

poate imputa neeliberarea adeverinței, necesară obținerii primei, întrucât nu

întrunea condițiile O.U.G. nr. 149/1999.

Intimatul a depus întâmpinare, prin

care solicită respingerea recursului, motivând că a îndeplinit condițiile

prevăzute de O.U.G. nr. 149/2000, fapt stabilit irevocabil și de instanțe, prin

sentința civilă nr. 52 din 24 ianuarie 2000.

Recursul este nefondat.

Potrivit O.U.G. nr. 149, din 14

octombrie 1999, și a Normelor metodologice date în aplicare, „producătorii

agricoli care au livrat grâu de panificație din recolta anului 1999, începând

cu 20 iunie 1999, agenților economici cu activitate de morărit sau panificație

pentru consumul intern, beneficiază de o primă de 300 lei/kg grâu stas”.

În vederea obținerii acestei prime

una din condiții era aceea de a obține o adeverință eliberată de agentul

economic căruia i-a fost livrat grâul, din care să rezulte că acesta este

destinat consumului intern.

Probele administrate cauzei relevă

faptul că între părți au existat raporturi contractuale, mărturie fiind

contractul privind aprovizionarea cu materiale de producție și livrarea de

produse agricole pe anul 1999.

Din situația grâului predat către

recurentă, fapt confirmat și de aceasta, rezultă că intimatul și-a îndeplinit

obligația contractuală predând cantitatea totală de 202 tone grâu valorificat

de aceasta.

Susținerea recurentei, potrivit

căreia grâul a fost vândut cu consimțământul său, este nedovedită așa cum

rezultă din interogatoriul intimatului. Faptul că acesta a primit fără obiecțiuni

prețul contravalorii celor 85.530 kg grâu nu are relevanță, cu atât mai mult,

cu cât prețul este cel practicat la intern la data de 27 iulie 1999.

În situația în care ar fi avut

acceptul vânzătorului, recurenta avea obligația achitării prețului plus prima

de export.

Ori, așa cum a reținut și instanța

de apel, faptul că pe buletinele de recepție s-a inserat mențiunea „destinația prestare”

nu poate fi luată în considerație, atâta timp cât încheierea contractului de

mandat cu plată cu societatea cumpărătoare a avut loc după trecerea a 2 luni

față de data predării grâului, nefiind detaliat conținutul acestei mențiuni.

Din conținutul buletinelor de

analiză recepție, rezultă că grâul a fost predat în custodie depozit în vederea

vânzării, la cererea proprietarului sau cu acceptul său.

Ori potrivit art. 1602 C. civ.,

recurenta nu putea să dispună de grâul proprietatea intimatului decât cu

acceptul său.

În aceste condiții, justificat,

instanțele au obligat recurenta la plata daunelor provocate, urmare vânzării

grâului la export, fără să-i deconteze prețul de export, dauna reprezentând

prima acordată de O.U.G. nr. 149/2000, precum și procentul de inflație.

Față de cele arătate, Curtea

apreciază că soluția pronunțată este temeinică și legală, bazată pe probele

administrate cauzei, cu respectarea normelor legale, situație în care potrivit art.

312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, iar în considerarea art. 274 C.

proc. civ., intimata obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

2.000.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară: Respinge

recursul declarat de pârâta SC. C.C. S.A. Alexandria, sucursala Slobozia,

împotriva deciziei nr. 1443, din 5 decembrie 2001, a Curții de Apel București

ca nefondat.

Obligă recurenta SC. C.C. S.A.

Alexandria să plătească intimatului 2.000.000 lei onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi, 10 februarie 2004.

Cu opinia separată a d-nei judecător

E.C., în sensul admiterii recursului declarat de pârâta SC. C.C. S.A.

Alexandria, sucursala Slobozia, modificării deciziei recurate, admiterii

apelului declarat de pârâtă, schimbării în tot a sentinței nr. 117 F, din 20

martie 2001, a Tribunalului Ialomița, în sensul că respinge acțiunea ca

nefondată.

Opinie separată

Recursul este fondat pentru

considerentele care urmează:

1) Obiectul acțiunii, promovate de

reclamant, l-a format obligația de despăgubire cu suma de 25.659.000 lei,

actualizată, ca urmare a neîncasării primei de 300 lei/kg grâu, aferentă

cantității de 85.530 kg, din culpa pârâtei.

Potrivit acțiunii, izvorul

obligației de plată îl formează contractele de depozit încheiate în 11, 12

iulie 1999, pentru cantitatea de grâu în speță, și fapta ilicită a pârâtei,

constând în refuzul eliberării adeverinței, privind preluarea grâului la intern,

conform unei hotărâri judecătorești, acțiunea fiind întemeiată în drept pe

prevederile art. 480, 969, 970, 1073, 1074, 1082, 1591 C. civ.

2) Art. 1 din O.U.G. nr. 149, din 14

octombrie 1999, privind aprobarea primei de 300 lei/kg producătorilor agricoli

pentru grâul de panificație livrat din recolta anului 1999 prevede:

“Producătorii agricoli, care au

livrat grâu de panificație din recolta anului 1999, începând cu data de 20

iunie 1999, agenților economici cu activitate de morărit și/sau panificație și agenților

economici de tip “Comcereal”, “Cerealcom” și “Romcereal”, pentru consumul

intern, beneficiază de o primă de 300 lei/kg grâu STAS”.

Potrivit art. 7 din Normele

Metodologice, privind modul de acordare și decontare a primei de 300 lei/kg,

decontarea primei de face pe baza unei cereri însoțită de acte justificative,

printre care și “adeverința eliberată de agentul economic căruia i-a fost

livrat grâul, din care să rezulte că acesta este destinat consumului intern”.

3) Sentința nr. 52, pronunțată la 24

ianuarie 2000, de Tribunalul București, definitivă prin decizia nr. 1185, din 17

aprilie 2000, a Curții de Apel București, secția comercială, a cărei

nerespectare de către pârâtă o invocă reclamantul, a fost pronunțată în

condițiile art. 581 C. proc. civ., pe cale de ordonanță președințială, și

obliga pârâta la eliberarea adeverinței pentru cantitatea de grâu livrată și

recepționată prin adeverințele din 11 iulie 1999 și 12 iulie 1999, fără a antama

natura raportului juridic dintre părți și nici condițiile impuse de O.U.G. nr. 149/1999,

ea vizând aparența dreptului.

4) Urmare sentinței menționate,

pârâta a eliberat adeverința, la 27 ianuarie 2000, care atestă însă că

reclamanta a vândut grâul ce i-a fost predat, la S.C. R.I., de la care a

încasat prețul, afirmația cu privire la refuzul eliberării adeverinței nefiind

deci susținută probator.

5) Dovadă în acest sens este și

faptul că Direcția pentru Agricultură, organul abilitat prin lege cu decontarea

primelor, comunică reclamantului, la 24 iulie 2000, că dosarul pentru primă

grâu producție 1999 a fost respins, pentru că în adeverința nr. 132, din 27

ianuarie 2000, nu este specificat folosirea grâului la consum intern, iar nu

pentru lipsa adeverinței.

6) Conform art. 1591 C. civ.,

invocat de reclamant, depozitul este un contract prin care o persoană, numită

deponent, încredințează un lucru altei persoane, numită depozitar, care se

obligă să-l păstreze pe o perioadă determinată sau nedeterminată și să-l restituie

la cerere în natură.

Prin urmare, contractul de depozit,

pe care reclamantul intimat și-a întemeiat acțiunea, reținut și de instanțe ca

izvor al obligațiilor dintre părți, nu are în obiectul său o obligație de

livrare grâu pentru consumul intern, condiție impusă de O.U.G. nr. 149/1999

pentru acordarea primei, și care este specifică unui act juridic de dispoziție

cum ar fi vânzarea-cumpărarea, ci o obligație de păstrare a bunului încredințat,

specifică unui act juridic de conservare.

comerciale dintre părți, la care referă și intimatul reclamant în întâmpinarea

depusă, în realitate contractul de depozit a fost dublat de un contract de

mandat pentru vânzare, aceasta fiind semnificația mențiunii din buletinele de

predare “destinatar prestare”, iar în buletinele în speță, cele din 11, 12

iulie 1999, fiind înscris, în această calitate S.C. R.I. S.R.L., grâul

respectiv a fost valorificat la export, spre deosebire de situațiile în care în

buletinele de predare fiind înscris un agent economic sau o societate din cele

la care referă art. 1 din O.U.G. nr. 149/1999, grâul a fost valorificat la

intern, iar reclamantul intimat a încasat primele prevăzute de actul normativ

enunțat.

Prin încasarea prețului (anterior

edictării O.U.G. nr. 149/1999), reclamantul a ratificat actul juridic încheiat

de recurentă, în sensul mențiunii înscrise în buletinul de predare, și acest

fapt explică de ce reclamantul nu a solicitat restituirea grâului în temeiul

contractului de depozit, atitudine pe care acesta și-o justifică, de altfel, în

întâmpinarea depusă.

8) Așa fiind, cum nu se poate reține

culpa recurentei în neîncasarea de către reclamantul intimat a primei de 300

lei/kg, se constată că instanțele au făcut o greșită interpretare a actului

juridic dedus judecății și o greșită aplicare a legii, situație în care, în

raport de prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul trebuie

admis, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de

pârâtă, schimbată în tot sentința tribunalului, iar acțiunea respinsă ca

nefondată.