ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 520/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 22 noiembrie 2000, reclamantul, N.O.D., a chemat în judecată pârâta, SC .C.C. Ialomița, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 39.258.270 lei cu titlu de daune, precum și cheltuieli de judecată. În susținerea pretențiilor, reclamanta arată că la data de 11 și respectiv 12 iulie 2000, a predat pârâtei prin silozul B., în depozit, cantitatea de 85.530 kg grâu de consum din producția anului 1999, iar pârâta a procedat la vânzarea acestuia cu prețul de 1.200 lei/kg, fără acordul său, refuzând să-i elibereze adeverința corespunzătoare pentru a încasa de la bugetul statului prima de 300 lei/kg, conform O.U.G.

nr. 149/1999. Procedând astfel, susține reclamantul, pârâta i-a cauzat o pagubă de 25.659.000 lei, la care se adaugă și procentul de inflație prin devalorizarea monedei naționale în procent de 53 %, pe intervalul 1 octombrie 1999-1 noiembrie 2000. Mai arată reclamantul, că prin sentința civilă nr. 52, din 24 ianuarie 2000, a Tribunalului Ialomița, pârâta a fost obligată să elibereze adeverința în baza căreia beneficia de subvenția (prima) de la buget, dar aceasta a refuzat. Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, motivând că grâul a fost vândut de către reclamant prin intermediul său, firmei R.I. S.R.L., și, cum acesta a fost destinat exportului, nu poate beneficia de subvenții de la stat.

Tribunalul Ialomița, prin sentința civilă nr. 117, din 20 martie 2001, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, din probele administrate, nu rezultă că reclamantul a fost de acord cu vânzarea grâului către o firmă de export, și că în aceste condiții au fost încălcate dispozițiile art. 1591 C. civ. și art. 1602 și 1604 C. civ. Împotriva acestei sentințe a promovat apel pârâta, criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut, situație de fapt ce a condus la pronunțarea soluției date. Astfel, se susține că nu au existat între părți raporturi comerciale de vânzare-cumpărare produse agricole, care să aibă ca efect eliberarea adeverinței necesară pentru încasarea primei, instituită prin O.U.G.

nr. 144/1999, în realitate reclamantul vânzând din proprie inițiativă grâul firmei S.C. R.I. S.R.L., care l-a valorificat la export. De asemenea, precizează că i s-a respins nejustificat proba testimonială, și că încuviințând efectuarea expertizei contabile, instanța de fond s-a antepronunțat, iar pe de altă parte, nu s-au avut în vedere susținerile sale privind calculul procentului de inflație, fiind obligată nejustificat și la plata cheltuielilor de expertiză, din moment ce această probă nu a fost folosită. Curtea de Apel București, secția VI comercială, prin decizia civilă nr. 1443, din 5 decembrie 2001, a respins apelul ca nefondat.

La motivarea soluției date, instanța de control judiciar a avut în vedere ansamblul probator al cauzei, inclusiv interogatoriul intimatului luat în această cale, reținând că între părțile în litigiu s-au încheiat raporturi de depozit evidențiate prin buletinele de recepție, susținerea apelantei potrivit căreia vânzarea mărfii la solicitarea reclamantului-intimat fiind înlăturată. S-a mai reținut că proba testimonială a fost justificat respinsă, fiind încălcate de către apelantă dispozițiile art. 115, 132 cu referire la art. 167 C. proc. civ., că s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză, în raport de taxe de timbru achitată. De asemenea, s-a avut în vedere sentința civilă nr. 52, din 24 ianuarie 2000, prin care pârâta a fost obligată să elibereze adeverința în vederea obținerii subvenției, și s-a apreciat că fiind parte căzută în pretenții în condițiile art. 274 C. proc.

civ., suportă cheltuieli de judecată. Împotriva acestei soluții, a declarat recurs un termen și legal timbrat, pârâta, în prezent succesoarea în drepturi a acesteia fiind SC .C.C. S.A. Alexandria, sucursala Slobozia, criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Astfel, se susține că, instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate pentru dezlegarea pricinii, respectiv faptul că intimatul nu a avut nici o obiecție privind cumpărarea grâului de către S.C. R.I., încasând prețul direct, fără nici o obiecție, că nu a îndeplinit condițiile pentru obținerea primei.

De asemenea, recurenta precizează că în cauză s-a reținut greșit că între părți s-au născut raporturi de depozit, întrucât la predarea grâului nu a fost fixat un termen de păstrare sau restituire, și nu s-a solicitat restituirea bunului sau al prețului, și nu i se poate imputa neeliberarea adeverinței, necesară obținerii primei, întrucât nu întrunea condițiile O.U.G. nr. 149/1999. Intimatul a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, motivând că a îndeplinit condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 149/2000, fapt stabilit irevocabil și de instanțe, prin sentința civilă nr. 52 din 24 ianuarie 2000. Recursul este nefondat. Potrivit O.U.G. nr. 149, din 14 octombrie 1999, și a Normelor metodologice date în aplicare, „producătorii agricoli care au livrat grâu de panificație din recolta anului 1999, începând cu 20 iunie 1999, agenților economici cu activitate de morărit sau panificație pentru consumul intern, beneficiază de o primă de 300 lei/kg grâu stas”.

În vederea obținerii acestei prime una din condiții era aceea de a obține o adeverință eliberată de agentul economic căruia i-a fost livrat grâul, din care să rezulte că acesta este destinat consumului intern. Probele administrate cauzei relevă faptul că între părți au existat raporturi contractuale, mărturie fiind contractul privind aprovizionarea cu materiale de producție și livrarea de produse agricole pe anul 1999. Din situația grâului predat către recurentă, fapt confirmat și de aceasta, rezultă că intimatul și-a îndeplinit obligația contractuală predând cantitatea totală de 202 tone grâu valorificat de aceasta. Susținerea recurentei, potrivit căreia grâul a fost vândut cu consimțământul său, este nedovedită așa cum rezultă din interogatoriul intimatului.

Faptul că acesta a primit fără obiecțiuni prețul contravalorii celor 85.530 kg grâu nu are relevanță, cu atât mai mult, cu cât prețul este cel practicat la intern la data de 27 iulie 1999. În situația în care ar fi avut acceptul vânzătorului, recurenta avea obligația achitării prețului plus prima de export. Ori, așa cum a reținut și instanța de apel, faptul că pe buletinele de recepție s-a inserat mențiunea „destinația prestare” nu poate fi luată în considerație, atâta timp cât încheierea contractului de mandat cu plată cu societatea cumpărătoare a avut loc după trecerea a 2 luni față de data predării grâului, nefiind detaliat conținutul acestei mențiuni. Din conținutul buletinelor de analiză recepție, rezultă că grâul a fost predat în custodie depozit în vederea vânzării, la cererea proprietarului sau cu acceptul său.

Ori potrivit art. 1602 C. civ., recurenta nu putea să dispună de grâul proprietatea intimatului decât cu acceptul său. În aceste condiții, justificat, instanțele au obligat recurenta la plata daunelor provocate, urmare vânzării grâului la export, fără să-i deconteze prețul de export, dauna reprezentând prima acordată de O.U.G. nr. 149/2000, precum și procentul de inflație. Față de cele arătate, Curtea apreciază că soluția pronunțată este temeinică și legală, bazată pe probele administrate cauzei, cu respectarea normelor legale, situație în care potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, iar în considerarea art. 274 C. proc. civ., intimata obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară: Respinge recursul declarat de pârâta SC. C.C. S.A. Alexandria, sucursala Slobozia, împotriva deciziei nr. 1443, din 5 decembrie 2001, a Curții de Apel București ca nefondat. Obligă recurenta SC. C.C. S.A. Alexandria să plătească intimatului 2.000.000 lei onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 10 februarie 2004. Cu opinia separată a d-nei judecător E.C., în sensul admiterii recursului declarat de pârâta SC. C.C. S.A. Alexandria, sucursala Slobozia, modificării deciziei recurate, admiterii apelului declarat de pârâtă, schimbării în tot a sentinței nr. 117 F, din 20 martie 2001, a Tribunalului Ialomița, în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Opinie separată Recursul este fondat pentru considerentele care urmează: 1) Obiectul acțiunii, promovate de reclamant, l-a format obligația de despăgubire cu suma de 25.659.000 lei, actualizată, ca urmare a neîncasării primei de 300 lei/kg grâu, aferentă cantității de 85.530 kg, din culpa pârâtei. Potrivit acțiunii, izvorul obligației de plată îl formează contractele de depozit încheiate în 11, 12 iulie 1999, pentru cantitatea de grâu în speță, și fapta ilicită a pârâtei, constând în refuzul eliberării adeverinței, privind preluarea grâului la intern, conform unei hotărâri judecătorești, acțiunea fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 480, 969, 970, 1073, 1074, 1082, 1591 C. civ. 2) Art. 1 din O.U.G.

nr. 149, din 14 octombrie 1999, privind aprobarea primei de 300 lei/kg producătorilor agricoli pentru grâul de panificație livrat din recolta anului 1999 prevede: “Producătorii agricoli, care au livrat grâu de panificație din recolta anului 1999, începând cu data de 20 iunie 1999, agenților economici cu activitate de morărit și/sau panificație și agenților economici de tip “Comcereal”, “Cerealcom” și “Romcereal”, pentru consumul intern, beneficiază de o primă de 300 lei/kg grâu STAS”. Potrivit art. 7 din Normele Metodologice, privind modul de acordare și decontare a primei de 300 lei/kg, decontarea primei de face pe baza unei cereri însoțită de acte justificative, printre care și “adeverința eliberată de agentul economic căruia i-a fost livrat grâul, din care să rezulte că acesta este destinat consumului intern”.

3) Sentința nr. 52, pronunțată la 24 ianuarie 2000, de Tribunalul București, definitivă prin decizia nr. 1185, din 17 aprilie 2000, a Curții de Apel București, secția comercială, a cărei nerespectare de către pârâtă o invocă reclamantul, a fost pronunțată în condițiile art. 581 C. proc. civ., pe cale de ordonanță președințială, și obliga pârâta la eliberarea adeverinței pentru cantitatea de grâu livrată și recepționată prin adeverințele din 11 iulie 1999 și 12 iulie 1999, fără a antama natura raportului juridic dintre părți și nici condițiile impuse de O.U.G. nr. 149/1999, ea vizând aparența dreptului. 4) Urmare sentinței menționate, pârâta a eliberat adeverința, la 27 ianuarie 2000, care atestă însă că reclamanta a vândut grâul ce i-a fost predat, la S.C.

R.I., de la care a încasat prețul, afirmația cu privire la refuzul eliberării adeverinței nefiind deci susținută probator. 5) Dovadă în acest sens este și faptul că Direcția pentru Agricultură, organul abilitat prin lege cu decontarea primelor, comunică reclamantului, la 24 iulie 2000, că dosarul pentru primă grâu producție 1999 a fost respins, pentru că în adeverința nr. 132, din 27 ianuarie 2000, nu este specificat folosirea grâului la consum intern, iar nu pentru lipsa adeverinței. 6) Conform art. 1591 C. civ., invocat de reclamant, depozitul este un contract prin care o persoană, numită deponent, încredințează un lucru altei persoane, numită depozitar, care se obligă să-l păstreze pe o perioadă determinată sau nedeterminată și să-l restituie la cerere în natură.

Prin urmare, contractul de depozit, pe care reclamantul intimat și-a întemeiat acțiunea, reținut și de instanțe ca izvor al obligațiilor dintre părți, nu are în obiectul său o obligație de livrare grâu pentru consumul intern, condiție impusă de O.U.G. nr. 149/1999 pentru acordarea primei, și care este specifică unui act juridic de dispoziție cum ar fi vânzarea-cumpărarea, ci o obligație de păstrare a bunului încredințat, specifică unui act juridic de conservare. 7. Pe fondul multiplelor relații comerciale dintre părți, la care referă și intimatul reclamant în întâmpinarea depusă, în realitate contractul de depozit a fost dublat de un contract de mandat pentru vânzare, aceasta fiind semnificația mențiunii din buletinele de predare “destinatar prestare”, iar în buletinele în speță, cele din 11, 12 iulie 1999, fiind înscris, în această calitate S.C.

R.I. S.R.L., grâul respectiv a fost valorificat la export, spre deosebire de situațiile în care în buletinele de predare fiind înscris un agent economic sau o societate din cele la care referă art. 1 din O.U.G. nr. 149/1999, grâul a fost valorificat la intern, iar reclamantul intimat a încasat primele prevăzute de actul normativ enunțat. Prin încasarea prețului (anterior edictării O.U.G. nr. 149/1999), reclamantul a ratificat actul juridic încheiat de recurentă, în sensul mențiunii înscrise în buletinul de predare, și acest fapt explică de ce reclamantul nu a solicitat restituirea grâului în temeiul contractului de depozit, atitudine pe care acesta și-o justifică, de altfel, în întâmpinarea depusă.

8) Așa fiind, cum nu se poate reține culpa recurentei în neîncasarea de către reclamantul intimat a primei de 300 lei/kg, se constată că instanțele au făcut o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății și o greșită aplicare a legii, situație în care, în raport de prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul trebuie admis, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă, schimbată în tot sentința tribunalului, iar acțiunea respinsă ca nefondată.