- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Alte secții / complete
Decizia nr. 33/2004 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ — Refuz nejustificat de soluționare a cererii
Refuz nejustificat de soluționare a cererii. Articolul 1 din Legea nr.29/1990 Faptul de a nu soluționa cererea reclamantului, pe motiv că acesta nu îndeplinește condițiile de acordare a drepturilor pe care le prevede Legea nr. 309/2002, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul dispozițiilor art.1 din Legea nr. 29/1990. Secția de contencios administrativ, decizia nr.33 din 13 ianuarie 2004 Reclamantul P.C.S.N. a chemat în judecată Casa de Pensii a Municipiului București, solicitând a se constata refuzul nejustificat al pârâtei de a primi și rezolva cererea sa prin care a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada 20.07.1956 – 04.07.1958 a efectuat stagiul militar în detașamente de muncă din cadrul D.G.S.M., în condiții deosebit de grele, situația sa încadrându-se în condițiile prevăzute de Legea nr. 309/2002.
Totodată, reclamantul a arătat că deși s-a adresat Comisiei de acordare a drepturilor solicitate, comisie din cadrul Casei de Pensii a Municipiului București, aceasta nu s-a pronunțat asupra cererii sale în termen legal, printr-o hotărâre motivată. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului și constatând refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva cererea reclamantului a obligat pârâta să emită un act administrativ prin care să soluționeze cererea privind acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. S-a reținut, în esență, că pârâta, în pofida dispozițiilor legale, a refuzat să înregistreze și să rezolve cererea, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, Casa de Pensii a Municipiului București, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. și cele ale Legii nr. 309/2002. Recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs formulate în cauză, reiterează argumentele arătate în întâmpinarea formulată la instanța de fond, în sensul că, verificându-se actele depuse la dosar de către intimatul-reclamant, nu se confirmă cele solicitate de acesta, întrucât unitatea militară în cadrul căreia acesta și-a efectuat stagiul militar nu este nominalizată în cadrul D.G.S.M., astfel încât, în mod corect, s-a refuzat soluționarea cererii de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. Recursul nu este fondat.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale legitime, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Conform art. 11 din Legea nr. 29/1990, instanța soluționând cauza, poate, printre altele, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 309/2002, comisia care funcționează în cadrul caselor teritoriale de pensii și a municipiului București pentru aplicarea O.G.
nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare „este obligată să se pronunțe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată”. În cauză, din probele administrate, rezultă cu certitudine, pe de o parte, că intimatul-reclamant a adresat cererea în condițiile prevăzute de lege și, pe de altă parte, că autoritatea pârâtă nu a soluționat-o, situație recunoscută chiar în întâmpinare, refuzul fiind motivat de neîndeplinirea de către solicitant a condițiilor de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. Această atitudine a recurentei-pârâte, astfel cum corect a reținut instanța de fond, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul dispozițiilor art.1 din Legea nr. 29/1990.
Prin urmare, constatându-se că motivele de recurs sunt nefondate, iar sentința atacată este legală și temeinică, corect și amplu motivată, recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat.