ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 60/2020

în interpretarea dispozițiilor art. 1.593 alin. (1) și art. 1.597 din Codul civil, efectul subrogației constă inclusiv în dobândirea de către un creditor privat a ordinii de prioritate la plată de care beneficiază creditorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014?".

Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 4 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 10.185/3/2019, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Codul civil din 2009, republicat, cu modificările și completările ulterioare, denumit în continuare Codul civil

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014

creanțe care beneficiază de o cauză de preferință sunt acele creanțe care sunt însoțite de un privilegiu și/sau de un drept de ipotecă și/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 din Codul civil, și/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terț garant față de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferință. În cazul în care debitorul este terț garant, creditorul care beneficiază de o cauză de preferință va exercita drepturile corelative numai în ceea ce privește bunul sau dreptul respectiv. Aceste cauze de preferință au înțelesul dat lor de Codul civil, dacă prin lege specială nu se prevede altfel."

creanțele bugetare."

Prin Sentința civilă nr. 2.908 din 14 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a civilă în Dosarul nr. 10.185/3/2019, s-au respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității contestației, invocate de administratorul judiciar D, ca neîntemeiate, s-au admis în parte contestațiile formulate de contestatorii A și B în contradictoriu cu intimata debitoare C, s-a dispus înscrierea contestatorului B la masa credală a debitoarei C cu o creanță în cuantum de 6.102,60 lei, în categoria creanțelor chirografare, și s-au respins contestațiile în rest, ca neîntemeiate.

Întrucât problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări privește fondul cauzei, se vor evidenția doar aspectele conexe acestuia.

Prin cererile formulate la 15 martie 2019, creditorul B a solicitat administratorului judiciar rectificarea tabelului definitiv de creanțe, în sensul înscrierii sale în categoria creanțelor salariale în locul lui E, persoană fizică, precum și în categoria creanțelor bugetare în locul Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, în continuare A.N.R.E., ca urmare a subrogației legale conform art. 1.596 alin. a) din Codul civil.

În formularea acestor cereri creditorul a invocat plățile efectuate prin O.P. nr. 15 din 13 octombrie 2018, în valoare de 6.102,60 lei, către A.N.R.E. - reprezentând creanță înscrisă în tabelul definitiv, respectiv O.P. nr. 8 din 7.11.2018, în valoare de 2.035 lei, către E - reprezentând creanță înscrisă la masa credală a debitoarei.

În urma acestor plăți, pozițiile celor doi creditori pentru care B a procedat la plată au fost diferite.

Astfel, creditoarea A.N.R.E. a comunicat administratorului judiciar că, drept urmare a plății efectuate prin O.P. nr. 15 din 13.10.2018, C nu mai înregistrează debite față de instituție.

Creditorul E, însă, a înțeles să restituie creditorului B suma virată, în ziua imediat următoare efectuării plății, respectiv la 8 noiembrie 2018.

În ceea ce privește cererile din 15 martie 2019, de înscriere la masa credală în categoria creditorilor salariali, respectiv bugetari, acestea au fost soluționate de către administratorul judiciar prin Adresa nr. 758 din 21 martie 2019, prin care acesta din urmă a arătat că respinge solicitarea creditorului B, apreciind că nu poate da curs solicitării, față de faptul că plata efectuată nu se încadrează în dispozițiile art. 1.596 lit. a) din Codul civil, întrucât niciunul dintre creditorii menționați în cereri nu beneficiază de vreo cauză de preferință, astfel cum aceasta este definită de art. 5 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 85/2014, precum și pentru faptul că subrogarea legală are un caracter de excepție, astfel încât enumerarea de la art. 1.506 din Codul civil este strict limitativă.

Raportul de activitate cuprinzând modalitatea de soluționare a cererilor formulate de B a fost publicat în B.P.I. nr. 6.574 din 1 aprilie 2019.

La 1 aprilie 2019 a fost publicat în B.P.I. nr. 6.601 tabelul definitiv actualizat al creanțelor C, în cuprinsul căruia creanța A.N.R.E. achitată de către B nu mai figurează înscrisă.

Împotriva acestui tabel au formulat contestații creditorii A și B, criticând în esență soluția administratorului judiciar de a nu îl înscrie pe B în locul A.N.R.E. și a lui E în categoriile creanțelor bugetare și salariale.

În ceea ce privește situația creanței bugetare, în raport cu dispozițiile legale incidente, anume art. 113 din Legea nr. 85/2014 și art. 1.596 din Codul civil, plata efectuată de către creditorul chirografar B în beneficiul creditoarei bugetare A.N.R.E. îndeplinește condițiile unei subrogații legale, însă, sub aspectul efectelor acesteia, în lipsa unor prevederi legale exprese, care nu se regăsesc nici în Codul de procedură fiscală și nici în Legea nr. 85/2014, s-a apreciat că un creditor privat nu poate dobândi o creanță bugetară, devenind astfel creditor bugetar, cu toate drepturile ce decurg din această calitate, o astfel de recunoaștere fiind de natură a duce la o eludare sau chiar vătămare a interesului general urmărit.

Rezultă astfel că, deși nu i se poate nega creditorului chirografar care a efectuat plata creanței bugetare efectul dobândirii calității de titular al creanței plătite și de a fi înscris, în consecință, la masa credală cu contravaloarea acesteia, creditorul nu poate dobândi, ca urmare a subrogației, și drepturile instituite în considerarea caracterului privilegiat al creanței fiscale și acordate creditorului fiscal spre a fi exercitate în regim de drept public, consecința fiind aceea a înscrierii creditorului în categoria creanțelor chirografare.

În ceea ce privește creanța salarială s-a arătat că, lipsind plata, nu se poate reține subrogarea legală a creditorului B în drepturile creditorului salarial, însăși contestatoarea A arătând că înțelege să nu mai susțină contestația din perspectiva creanței salariale, tocmai ca urmare a restituirii plății efectuate, de către creditorul salarial.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatoarea A și F administratorul judiciar al debitoarei C, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a V-a civilă în Dosarul nr. 10.185/3/2019.

Prin apelul formulat de contestatoarea A s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în totalitate a contestației formulate cu consecința rectificării tabelului definitiv actualizat al creanțelor debitoarei C cu suma de 6.102,60 lei în categoria creanțelor bugetare.

În susținere s-a arătat că legiuitorul nu face nicio distincție cu privire la natura creanței, stipulând în mod expres faptul că subrogația se produce de drept în folosul creditorului care plătește unui creditor care are un drept de preferință potrivit legii, astfel că, efect al subrogației legale, un creditor privat poate dobândi o creanță bugetară.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de fond, în planul procedurii insolvenței, creditorul bugetar nu beneficiază de un tratament preferențial, exceptând ordinea de plată a creanței sale, fiind supus caracterului egalitar, colectiv și concursual al procedurii insolvenței.

De asemenea nu poate fi reținută nici eludarea sau vătămarea interesului general în condițiile în care acesta a fost atins prin plata creanței de către creditorul chirografar, însuși creditorul A.N.R.E. arătând că a fost stins dreptul său de creanță împotriva debitoarei.

În plus, transferul dreptului de creanță din patrimoniul creditorului în cel al subrogatului operează de la data plății, creanța nu se modifică, doar titularul acesteia, subrogația operând de drept în folosul creditorului chirografar care plătește un creditor preferit.

Prin urmare, subrogatul preia creanța astfel cum se regăsește în patrimoniul subrogantului, inclusiv din perspectiva ordinii de preferință de care beneficiază această creanță, singura limitare prevăzută de lege fiind cea regăsită la art. 1.593 alin. (1) din Codul civil.

Din moment ce legiuitorul nu a impus nicio condiție cu privire la natura sau caracterul creanței ce se transmite, nu există niciun impediment pentru transmiterea creanțelor bugetare prin subrogație legală.

Administratorul judiciar F a solicitat admiterea căii de atac, respingerea contestațiilor și, pe cale de consecință, înlăturarea contestatorului B de la masa credală a debitoarei C cu creanța în cuantum de 6.102,60 lei, trecută la categoria creanțelor chirografare, susținând, în esență, că simpla plată nu conduce de plano la operarea subrogației legale mai ales în cazul creanțelor bugetare, care la momentul efectuării plății nu erau susceptibile legal de a fi cesionate.

La momentul plății nu era în vigoare nicio dispoziție legală prin care un creditor chirografar poate deveni creditor bugetar prin convenție sau efectul legii, Procedura privind cesiunea creanțelor bugetare datorate de debitorii aflați în procedura insolvenței fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 15 aprilie 2019, mult după momentul plății.

Așadar, creditorul B nu poate dobândi calitatea de creditor bugetar, întrucât aceasta are caracter intuitu personae, născut în cadrul raportului juridic de drept fiscal, iar în lipsa cadrului legal referitor la transmiterea creanțelor bugetare altfel decât ca urmare a procedurii anterior menționate (și care nu era în vigoare la momentul plății), nu susține soluția criticată prin care s-a dispus înscrierea creanței plătite la categoria creanțelor chirografare.

Totodată, s-a învederat că nu operează subrogarea legală prin plată conform art. 1.596 lit. a) din Codul civil în ceea ce privește creanțele bugetare, astfel cum în mod greșit a fost început raționamentul motivării, dar care în final a fost ajustat de către instanță prin înscrierea creditorului B cu suma de 6.102,60 lei la categoria creanțelor chirografare.

S-a mai arătat că art. 1.596 lit. a) din Codul civil prevede faptul că subrogația se produce de drept în folosul creditorului, care plătește unui alt creditor care are drept de preferință, potrivit legii, iar cum creditorul B este un creditor chirografar, iar prin hotărârea apelată a dobândit tot o creanță chirografară, este indubitabil faptul că dispoziția legală nu este aplicabilă, deoarece creanța plătită nu are un drept de preferință.

În opinia apelantului, drepturile de preferință sunt de strictă interpretare și nu se confundă cu o ordine de stingere a creanțelor în ipoteza falimentului, astfel încât în mod greșit instanța de fond a apreciat că în noțiunea de "drept de preferință" se încadrează și drepturile de preferință decurgând din ordinea de prioritate a creanțelor reglementată de art. 161 din Legea nr. 85/2014, sens în care s-a făcut referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 15 din același act normativ, din care nu rezultă că dreptul de preferință este raportat și la ordinea de încasare a creanțelor.

În cauză este vorba de o subrogație legală, fără a fi necesar consimțământul creditorului sau al debitorului, atunci când un creditor ipotecar cu un rang inferior plătește creditorului ipotecar cu un rang superior sau un creditor chirografar achită unui creditor ipotecar creanța garantată de debitor prin constituirea unei ipoteci, iar temeiul invocat de către contestator, art. 1.596 lit. a) din Codul civil, nu își găsește aplicabilitatea în speță, întrucât instituția bugetară nu beneficiază de un drept de preferință, potrivit legii.

În cadrul soluționării apelului, contestatoarea A a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 1.596 lit. a) din Codul civil și art. 161 din Legea nr. 85/2014, respectiv:

De asemenea, F a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind "interpretarea dispozițiilor art. 1.596 alin. (1) lit. a) din Codul civil, art. 2.327 din Codul civil, art. 5 alin. (1) pct. 15 și art. 161 din Legea nr. 85/2014, în sensul de a se lămuri dacă:

Instanța de sesizare a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât:

Cu referire la prima întrebare, în opinia instanței de sesizare, dispozițiile art. 1.596 lit. a) din Codul civil se interpretează în sensul că în noțiunea de "creditor care are un drept de preferință" nu poate fi inclus un creditor bugetar, ce nu beneficiază de o cauză de preferință în sensul dispozițiilor art. 2.327 din Codul civil, respectiv art. 5 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 85/2014.

Legea nr. 85/2014 definește la art. 5 alin. (1) pct. 15 noțiunea de "creanțe care beneficiază de o cauză de preferință"; în ultima teză a textului de lege se prevede în mod expres că aceste cauze de preferință au înțelesul dat lor de Codul civil, iar, potrivit art. 2.327 din Codul civil, cauzele de preferință sunt ipotecile, privilegiile și gajul.

Statul sau o altă autoritate administrativ-teritorială nu are un drept de preferință doar pentru că este titularul unei creanțe provenite dintr-un raport juridic de drept fiscal, cât timp nu beneficiază de o cauză de preferință; în acest sens trebuie avut în vedere că, potrivit art. 2.328 din Codul civil, preferința acordată statului sau unităților administrativ-teritoriale pentru creanțele lor se reglementează potrivit legii speciale. O asemenea preferință nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terți.

În acest sens, cu titlu exemplificativ, se reține că, potrivit art. 238 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin sechestrul înființat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândește un drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alți creditori aceleași drepturi ca și dreptul de gaj, în sensul prevederilor dreptului comun.

De asemenea, art. 242 alin. (6) și (7) din același act normativ prevede că sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală, iar dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alți creditori aceleași drepturi ca și dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

Prin urmare, cu excepția cazului în care creditorul fiscal nu beneficiază de un drept de preferință instituit potrivit legii, în cadrul procedurii insolvenței, o astfel de creanță derivată dintr-un raport de drept fiscal se înscrie în categoria creanțelor bugetare, și nu a creanțelor care beneficiază de o cauză de preferință.

La întocmirea tabelului de creanțe, potrivit art. 110 din Legea nr. 85/2014, la creanțele care beneficiază de o cauză de preferință se vor arăta titlul din care izvorăște dreptul de preferință și rangul acestora; or, în cazul unei creanțe bugetare, este evident că nu se poate stabili rangul acesteia cât timp nu există vreun titlu din care izvorăște dreptul de preferință, pentru a se putea verifica caracterul anterior sau ulterior al acestuia față de alte eventuale titluri care să confere altor creditori un drept de preferință.

De remarcat este faptul că, deși marea majoritate a dispozițiilor din Legea nr. 85/2014 face referire la existența unei cauze de preferință [precum art. 5 alin. (1) pct. 15, art. 110, art. 103], există și prevederi legale (art. 70) ce uzează de noțiunea de "drept de preferință", având însă același sens ca și noțiunea de "cauză de preferință".

Potrivit art. 70 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, un creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței va preciza în cuprinsul cererii existența unui drept de preferință, constituit de către debitor sau instituit potrivit legii.

Prin urmare, pentru a putea fi considerată o creanță care are un drept de preferință în sensul dispozițiilor art. 1.596 lit. a) din Codul civil (cu care legea insolvenței se completează, potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014), orice creanță, indiferent de natura sa juridică, trebuie să beneficieze de un drept real accesoriu care să îi confere o astfel de preferință, fie constituit de către debitor, fie instituit potrivit legii.

Faptul că dispozițiile art. 161 din Legea nr. 85/2014 instituie o anumită ordine de prioritate la plată a creanțelor nu îi conferă automat creanței bugetare un drept de preferință; într-o astfel de interpretare s-ar ajunge la concluzia că și o creanță chirografară (precum cea prevăzută de art. 161 pct. 9 din Legea nr. 85/2014) ar avea un drept de preferință față de creanțele subordonate (cum sunt cele enumerate de art. 161 pct. 10 din actul normativ menționat).

Cu referire la cea de-a doua întrebare, în opinia instanței de sesizare, dispozițiile art. 1.593 alin. (1) și art. 1.597 din Codul civil se interpretează în sensul că efectul subrogației constă inclusiv în dobândirea de către un creditor privat a ordinii de prioritate la plată de care beneficiază creditorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014.

Practic, chestiunea de drept care se impune a fi dezlegată privește efectele subrogației, mai precis dacă, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea acestei instituții juridice, un creditor privat (o persoană fizică sau juridică de drept privat) poate dobândi o creanță având aceeași natură juridică ca și cea deținută de creditorul în drepturile căruia se subrogă sau ar avea loc o schimbare a naturii juridice a creanței.

Într-o primă interpretare s-a apreciat că, în lipsa unei prevederi legale exprese (în Legea nr. 85/2014 sau în Legea nr. 207/2015), un creditor privat nu poate dobândi o creanță bugetară, raportul juridic de drept fiscal existând doar între stat (unități administrativ-teritoriale, structuri de specialitate din cadrul acestora) și debitor, interesul urmărit de creditorul bugetar autoritate publică nefiind unul privat, individual, ci unul în mod evident general.

În opinia instanței de sesizare, dispozițiile art. 1.593 alin. (1) și art. 1.597 din Codul civil prevăd că efectul subrogației constă în transmiterea creanței către subrogat astfel cum aceasta se afla în patrimoniul creditorului și, prin urmare, în lipsa unei dispoziții exprese, nu poate avea loc o schimbare a naturii juridice a creanței din una bugetară în una chirografară. Creanța rămâne aceeași, doar titularul acesteia se modifică.

Se mai remarcă faptul că în cuprinsul Legii nr. 207/2015 nu există nicio dispoziție care să prevadă în mod expres că s-ar produce o schimbare a naturii juridice a creanței în această ipoteză; în măsura în care o astfel de creanță ar fi fost însoțită de garanții sau alte accesorii, și acestea sunt dobândite de către subrogat.

În cuprinsul art. 3 din Legea nr. 207/2015, ce reglementează raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative, s-a prevăzut că, unde acest cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.

În consecință, nu există nicio dispoziție legală din care să rezulte că un creditor privat nu s-ar putea subroga în drepturile creditorului bugetar dobândind o creanță de aceeași natură juridică, deși este adevărat că, spre exemplu, un creditor privat nu poate uza de toate mijloacele procesuale puse la dispoziție statului (unităților administrativ-teritoriale, structurilor de specialitate din cadrul acestora), precum cea referitoare la executarea silită a creanței fiscale prin intermediul organelor fiscale, însă această împrejurare nu are semnificația schimbării naturii juridice a creanței în cazul în care operează subrogația.

În acest sens s-a reținut că natura juridică a creanței este determinată de raportul juridic existent între părțile sale; în cauza de față, natura juridică a creanței este una bugetară, întrucât derivă dintr-un raport juridic de drept fiscal și nu poate avea loc o schimbare a naturii juridice a creanței din una bugetară în una chirografară deoarece între creditorul inițial și debitor nu există un astfel de raport juridic de drept privat. De asemenea, între creditorul subrogat și debitor nu există un raport juridic din care să rezulte că s-ar fi născut o creanță chirografară.

În final, se impune a se menționa că în cuprinsul Legii nr. 85/2014 nu există nicio dispoziție legală care să deroge de la efectul general al subrogației, astfel cum acesta este prevăzut de art. 1.593 alin. (1) și art. 1.597 din Codul civil, după cum nu există vreo prevedere generală sau specială care să reglementeze expres o situație precum cea din cauză.

Constatând astfel că ambele chestiuni de drept invocate permit interpretări diferite, existând argumente sustenabile în sensul ambelor interpretări, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

A, în calitate de contestatoare, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, învederând că obiectul acesteia este reprezentat de o chestiune de drept ce îndeplinește condițiile enumerate la art. 519 din Codul de procedură civilă.

F a considerat, de asemenea, că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând, în esență, că, în lipsa unor dispoziții clare ale legii, instanțele de judecată au interpretat diferit situații precum cea din cauză, fiind înscriși în categoria creanțelor bugetare și/sau salariale persoane juridice de drept privat, creditori chirografari, care au plătit direct creditorului. S-a mai învederat că au fost pronunțate și soluții de respingere a operării subrogării, precum și soluții de admitere în parte; astfel, creditorul chirografar care a plătit o creanță bugetară/salarială nu se subrogă în toate drepturile creditorului plătit și doar își mărește creanța pe care o deține față de debitor la categoria creanțelor chirografare.

Curțile de apel Oradea, Pitești, Ploiești și Timișoara nu au identificat jurisprudență și nu au înaintat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Cu privire la prima întrebare, într-o opinie teoretică, s-a arătat că dispozițiile art. 1.596 lit. a) din Codul civil se interpretează în sensul că în noțiunea de "creditor care are un drept de preferință" nu poate fi inclus un creditor bugetar, care nu beneficiază de o cauză de preferință în sensul dispozițiilor art. 2.327 din Codul civil, respectiv art. 5 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 85/2014, așa cum rezultă din adresele înaintate de Tribunalul Bacău, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Iași - Secția civilă și Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă; în sens contrar, au înaintat puncte de vedere teoretice Tribunalul Bacău, Tribunalul Neamț, Tribunalul Covasna, Tribunalul București - Secția a VII-a civilă, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă.

Referitor la cea de-a doua întrebare, transmițând opinii teoretice, o parte dintre instanțe (Curtea de Apel București, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Neamț, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal) a apreciat că efectul subrogației constă inclusiv în dobândirea de către creditorul privat a ordinii de prioritate la plată de care beneficiază creditorul bugetar, conform art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014, iar Tribunalul Covasna, Tribunalul București - Secția a VII-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă au opinat în sens contrar.

La nivelul Curții Constituționale și al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele trei condiții enumerate sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluționarea unui apel în materie de insolvență, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Referitor la condiția ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudența sa că "Articolul 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de «chestiune de drept». În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare". (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Obiectul procedurii îl reprezintă, așadar, fără excepție, o normă de drept, un text de lege care, drept urmare a interpretării printr-o argumentație juridică consistentă și divergentă, poate primi o aplicare diferită în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.

Contrar, nu poate constitui obiect al procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile o mulțime de texte legale din acte normative care reglementează într-o anumită materie, în scopul identificării normei care se aplică la un caz concret.

Aceasta pentru că, așa cum s-a arătat, "chestiunea de drept" a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică și să pună în dezbatere o normă de drept punctuală, o anumită dispoziție legală, iar nu o serie de articole din mai multe acte normative.

De asemenea, problema de drept trebuie să fie una calificată, adică să necesite cu pregnanță lămurirea înțelesului și efectului juridic al respectivei dispoziții.

Consecvent acestei idei, nu reprezintă chestiune de drept, de natură să facă obiectul procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, identificarea normei de drept care se aplică într-o anumită cauză prin lămurirea noțiunii de "creditor care are un drept de preferință" și stabilirea efectului subrogației. Problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, în același sens fiind și Decizia nr. 78 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1.488/1/2017 și publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 197 din 5 martie 2018.

În acest context, verificând premisele sesizării, determinate de circumstanțele litigiului, se observă că prin modalitatea de formulare a întrebărilor instanța de trimitere nu pune în discuție interpretarea unei norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept aplicabile, problemă asupra căreia completul nu s-a putut clarifica.

În esență, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a civilă, contestatoarea A a solicitat rectificarea tabelului definitiv actualizat al creanțelor, în sensul înscrierii creditorului B în categoria creanțelor salariale cu suma de 2.035 lei și în categoria creanțelor bugetare cu suma de 6.102,60 lei.

Pentru a verifica temeinicia unei asemenea pretenții, demersul esențial al instanței de fond trebuie să fie acela de a stabili dreptul incident, adică actul normativ incident care stabilește natura juridică a dreptului pretins.

Instanța de trimitere nu epuizează această obligație, ci doar identifică prevederile legale incidente în cauză.

Sunt, astfel, enumerate ca "norme de drept supuse dezlegării":

Autorul sesizării consideră, prin întrebările adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, că, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată, se impune lămurirea interpretării coroborate a tuturor dispozițiilor arătate, în sensul de a se stabili dacă în noțiunea de "creditor care are un drept de preferință" se include și creditorul bugetar ce beneficiază de ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014 și, respectiv, dacă efectul subrogației constă inclusiv în dobândirea de către un creditor privat a ordinii de prioritate la plată de care beneficiază creditorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014.

Or, stabilirea naturii acestui drept reclamă din partea instanței care judecă litigiul efortul de a realiza un raționament judiciar, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative, care, de altfel, sunt în atributul său exclusiv. În procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților de stabilire a rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.

O asemenea clarificare nu poate fi cerută instanței supreme, deoarece identificarea actului normativ incident în litigiu este necesar legată de limitele învestirii și este rolul exclusiv al judecătorului care soluționează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care este obligat să stabilească legea aplicabilă unui raport juridic litigios, iar această problemă nu este o veritabilă chestiune de drept și nu se poate susține că prin această întrebare se poate ajunge la înlăturarea neclarității sau ambiguității textelor legale a căror lămurire se solicită, deoarece un eventual răspuns nu are, oricum, valențe interpretative.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept determinate, lacunare sau neclare, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși determinarea normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Toate aspectele sesizate conduc spre concluzia că cele două întrebări adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează interpretarea unor dispoziții legale, ci doar realizarea unui raționament judiciar care este atributul instanței învestite cu judecarea litigiului și care reprezintă cea mai importantă componentă a activității de judecată, a cărei delegare este nepermisă.

Circumstanțele particulare ale cauzei relevă faptul că problema de drept ce face obiectul sesizării nu are un grad de dificultate sporit, atât timp cât prevederile a căror interpretare se solicită a se realiza nu sunt lacunare, incomplete sau neclare. Din punctul de vedere exprimat clar de completul de judecată asupra chestiunii de drept antamate rezultă cu evidență că erau suficiente identificarea normelor incidente și aplicarea lor în concret, demersuri ce sunt în competența exclusivă a instanțelor de judecată învestite cu soluționarea unor litigii.

În consecință, nu se pot reține gradul de dificultate al chestiunii de drept și nici existența unui risc real de apariție a unei jurisprudențe neunitare atât timp cât din actele dosarului nu rezultă că ar fi fost pronunțate hotărâri definitive prin care chestiunea de drept în discuție să fi fost soluționată în mod diferit.