ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.472/1/2019 este constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov - Secția civilă, în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse puncte de vedere de către părți privind chestiunea de drept supusă judecății. La dosar au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești ce au fost identificate, precum și punctele de vedere teoretice. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. Prin Încheierea din 17 februarie 2020 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată în prezenta cauză de apelanta-contestatoare.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu mai există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Prin Încheierea din 29 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a admis cererea formulată de apelanta-contestatoare și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu următoarelor "chestiuni de fapt":

Dacă un act atestat de avocat în anul 2013 în condițiile lipsei unui contract de asistență juridică este valabil sau nu, în condițiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 - forma în vigoare în anul 2013 menționează că avocatul asistă părțile în baza unui contract încheiat în formă scrisă."

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare (forma în vigoare în anul 2013), denumită în continuare Legea nr. 51/1995:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 17 decembrie 2013 cu nr. 15.367/94/2013**, contestatoarea A în contradictoriu cu intimatul B a formulat contestație la executare prin care a solicitat anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, precum și anularea Dosarului de executare nr. xxx/2013 cu efectul încetării executării silite. La acest dosar au fost conexate și Dosarul nr. 15.347/94/2014 la data de 12 octombrie 2015, Dosarul nr. 7.953/94/2014 (prin Încheierea din data de 27 mai 2015) și Dosarul nr. 8.127/94/2014 (prin Încheierea de ședință din 16 martie 2015).

La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2015, instanța a dispus citarea în cauză a numitei C, care are calitatea de intimată în Dosarul nr. 7.953/94/2014, dosar conexat la prezenta cauză.

Prin Sentința civilă nr. 247 din 25 ianuarie 2017, prima instanță a respins excepția puterii de lucru judecat invocată de contestatoare, ca neîntemeiată, și a respins cererile conexate având ca obiect contestație la executare, ca neîntemeiate.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 1.627 pronunțată de Judecătoria Buftea la data de 20 martie 2017 în același dosar, instanța a admis cererea de completare a Sentinței civile nr. 247 din 25 ianuarie 2017, formulată de intimatul B în contradictoriu cu contestatoarea A și intimata C, și a obligat contestatoarea să plătească intimatului B suma de 2.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței civile nr. 247 din 25 ianuarie 2017 a formulat apel contestatoarea, solicitând instanței casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2017, apelanta-contestatoare a depus cerere privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celor două chestiuni invocate.

Prin Încheierea din 29 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a apreciat că cererea de sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este admisibilă, constatând totodată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a arătat că de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 39 și 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare în anul 2013) depinde soluționarea pe fond a cauzei, acestea fiind principalele motive de apel invocate de contestatoare; problema de drept este nouă și nu a mai fost analizată până la acest moment, iar aplicarea dispozițiilor art. 39 și 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare în anul 2013) comportă interpretări diferite, fiind necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție; această problemă de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data pronunțării încheierii.

S-a arătat că legătura cu cauza este evidentă, având în vedere că s-a formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 247 din 25 ianuarie 2017 și a încheierilor din 9 ianuarie 2017, 18 ianuarie 2017 și din 29 februarie 2016, pronunțate de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, care au stabilit că actul reprezentat de un contract de împrumut atestat de avocat din data de 7 mai 2013 reprezintă titlu executoriu, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia activitatea avocatului se realizează prin "redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare".

Referitor la a doua întrebare adresată instanței supreme, Tribunalul Ilfov a precizat că în apel s-a susținut și că respectivul contract de împrumut atestat de un avocat nu are la bază un contract de asistență juridică încheiat de părțile contractului, invocându-se chiar nulitatea actului pe acest considerent, întrucât, potrivit art. 29 din Legea nr. 51/1995, avocatul asistă părțile doar în baza unui contract încheiat în formă scrisă care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență.

În ceea ce privește contractul de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013, apelanta-contestatoare a considerat că acesta nu are caracterul unui titlu executoriu, întrucât în anul 2013 avocații care redactau acte juridice nu erau asimilați funcționarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare la acel moment.

Avocatul a devenit funcționar la 1 februarie 2014, când art. 39 din Legea nr. 51/1995 a fost modificat, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, potrivit prevederilor art. 51 pct. 2 din această lege.

Anterior acestei date, art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevedea că "În exercitarea profesiei avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarului public sau altui salariat", text de lege coroborat cu prevederile actualului Cod de procedură civilă, în vigoare din 15 februarie 2013, care prevede la art. 278 că cel care conferă dată certă trebuie să aibă calitatea de funcționar, avocatul nefiind considerat sau asimilat unui funcționar în anul 2013.

În același timp, art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă stabilește că cel care conferă dată certă trebuie să aibă calitatea de funcționar, enunțându-se categoriile care pot conferi data certă, respectiv notarul public, executorul judecătoresc sau un alt funcționar competent. În condițiile în care avocatul nu a fost considerat sau asimilat unui funcționar în anul 2013, aceste dispoziții legale nu pot fi corelate cu prevederile art. 2.157 din Codul civil, astfel cum a procedat prima instanță în cauza dedusă judecății, astfel că, în consecință, contractul de împrumut în discuție nu este titlu executoriu, nefiind uniformizată legislația între 15 februarie 2013 și 1 februarie 2014.

Prin urmare, apelanta-contestatoare a apreciat că nu era titlu executoriu contractul de împrumut emis de avocat anterior datei de 1 februarie 2014, în sensul art. 632 din Codul de procedură civilă, întrucât numai după autentificarea actului de către un notar acesta devine autentic.

Referitor la cea de-a doua problemă de dezlegat, a precizat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul asistă părțile în baza unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență. Întrucât data certă rezultă din contractul de asistență juridică, contract care nu a fost întocmit în cauza de față și care atrage nulitatea acelui document întocmit fără respectarea condițiilor de formă, actul astfel întocmit este un înscris sub semnătură privată, care nu poate constitui titlu executoriu.

Avocatul, spre deosebire de notar, este obligat să întocmească și un contract de asistență juridică cu părțile contractului, al cărui obiect să fie atestarea actului, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul asistă părțile în baza unui contract, iar organizarea profesiei de avocat permite încasarea unui onorariu numai în baza unui contract de asistență juridică prin care să fie stabilit un onorariu pentru munca prestată de avocat.

Cu titlu de practică judiciară, a invocat o decizie a Tribunalului București, prin care s-a stabilit că un act atestat de avocat nu poate constitui titlu executoriu în condițiile art. 638 din Codul de procedură civilă în vigoare în anul 2013, dar și faptul că avocatul nu avea calitatea de funcționar public anterior anului 2014, constatându-se faptul că actul nu are formă autentică, fapt ce vine în contradicție cu cele susținute de prima instanță în speța de față.

Intimații nu au formulat un punct de vedere asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus un punct de vedere, însoțit de o opinie juridică, prin care a apreciat că sesizarea este admisibilă, chestiunile ridicate în cauză fiind susceptibile de interpretări diferite, prezentând caracter de noutate și un grad de dificultate, precum și o legătură cu soluționarea în fond a cauzei, astfel că se impune pronunțarea unei hotărâri prealabile. Referitor la dezlegarea celor două probleme invocate, a reiterat susținerile formulate în fața instanței de trimitere.

Intimații nu au formulat puncte de vedere în termenul prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Intimata C a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea este că, pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2014, contractul de împrumut atestat de avocat nu are caracter de titlu executoriu, întrucât în acea perioadă avocații care redactau acte juridice nu erau asimilați funcționarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 în forma anterioară datei menționate, precum și că un act atestat de avocat în anul 2013 în lipsa unui contract de asistență juridică încheiat cu părțile este doar un înscris sub semnătură privată, în condițiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare în anul 2013) menționează că avocatul asistă părțile în baza unui contract încheiat în formă scrisă.

Curțile de Apel Târgu Mureș, Suceava, Ploiești, Pitești, Craiova și Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară.

Curtea de Apel Brașov a identificat Decizia nr. 322 din 22 septembrie 2016 a Secției civile, definitivă, pronunțată în Dosarul nr. 8.314/197/2011, prin care s-a menținut Decizia nr. 49 din 14 ianuarie 2016 a Tribunalului Brașov - Secția I civilă, instanța apreciind că un contract de împrumut întocmit, atestat de avocat, nu are caracterul unui act autentic, nu este titlu executoriu, având doar semnificația unui înscris sub semnătură privată.

Curtea de Apel București a înaintat următoarele hotărâri judecătorești relevante:

Curțile de apel Timișoara, Oradea, Iași, Galați, Constanța și Bacău nu au identificat hotărâri judecătorești relevante, dar au transmis puncte de vedere teoretice, după cum urmează:

Într-o opinie majoritară s-a apreciat că pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2014 contractul de împrumut atestat de avocat nu are caracter de titlu executoriu, întrucât în acea perioadă avocații care redactau acte juridice nu erau asimilați funcționarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 în forma anterioară datei menționate (Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, Judecătoria Măcin, Judecătoria Onești, opinia majoritară la Judecătoria Galați, opinia majoritară la Judecătoria Tecuci, Judecătoria Liești, opinia unanimă a judecătorilor din raza Curții de Apel Timișoara, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, parțial Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Brașov, secțiile III-V civile ale Tribunalului București și judecătoriile din circumscripția acestuia, Tribunalul Călărași - Secția civilă, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Oltenița, Tribunalul Ialomița și judecătoriile din circumscripția acestuia, Tribunalul Ilfov și judecătoriile din circumscripția acestuia, opinia majoritară a Secției civile a Judecătoriei Giurgiu, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede).

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, în baza art. 2.165 raportat la art. 2.157 alin. (1) din Codul civil, contractul de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu.

Prin urmare, pentru a avea caracter de titlu executoriu, contractul de împrumut care îmbracă forma unui înscris sub semnătură privată trebuie să fi dobândit dată certă.

În ceea ce privește data certă, aceasta se dobândește, conform art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin conferirea acesteia de către un notar public, un executor judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință.

Față de dispozițiile menționate ale Codului de procedură civilă, avocatul poate conferi dată certă unui contract de împrumut încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată doar dacă are calitatea de "funcționar competent în această privință".

La data de 7 mai 2013, dispozițiile art. 39 din Legea nr. 51/1995 stabileau că avocații nu pot fi asimilați funcționarilor publici sau altor salariați. Acest lucru nu înseamnă automat că avocatul nu poate fi considerat "funcționar competent în această privință", în sensul art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Aceasta deoarece art. 39 din Legea nr. 51/1995 se referă la funcționarii publici, iar art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă se referă la funcționari. Or, nu există identitate între funcționarul public și funcționar, funcționarul public fiind doar una dintre categoriile profesionale care intră în conceptul de funcționar.

Cu toate acestea, Codul penal în vigoare la 7 mai 2013 definea funcționarul ca fiind funcționarul public sau un salariat. Astfel, s-a reiterat că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 51/1995 stabileau la data de 7 mai 2013 că avocații nu pot fi asimilați funcționarilor publici sau altor salariați, ceea ce înseamnă că ei nu puteau conferi dată certă înscrisurilor.

Este adevărat că în baza art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 avocații puteau atesta data înscrisurilor, dar între atestarea datei unui înscris și conferirea de dată certă unui înscris nu există identitate. Atestarea actului de către avocat sub aspectul conținutului său, al identității părților și al datei actului se face doar pentru a putea fi prezentat actul notarului public pentru autentificare, aspect care reiese cu evidență din prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995. În schimb, data certă marchează momentul de la care existența înscrisului nu mai poate fi contestată de către terți, iar data certă a înscrisului este față de terți cea considerată adevărată.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că un contract de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013 are caracter de titlu executoriu, contractului de împrumut de folosință și de consumație fiindu-i aplicabile prevederile art. 2.157 alin. (1) din Codul civil. Contractul de împrumut redactat de avocat este un act sub semnătură privată cu dată certă, dat fiind că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 (în redactarea în vigoare la data încheierii actului, respectiv în anul 2013), se recunoaște avocatului posibilitatea de redactare și autentificare de acte, pe care să le țină într-un registru de evidență. Pentru a data cu dată certă un contract de împrumut avocatul nu trebuie să fie funcționar public și nici asimilat acestuia, sens în care sunt și dispozițiile art. 39 din Legea nr. 51/1995. Această opinie a fost împărtășită de Tribunalul Galați - Secția I civilă și Secția a II-a civilă, Judecătoria Galați, Judecătoria Brăila, parțial Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea.

Într-o opinie majoritară s-a apreciat că un act atestat de avocat în anul 2013 în lipsa unui contract de asistență juridică încheiat cu părțile este doar un înscris sub semnătură privată, în condițiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare în anul 2013, menționează că avocatul asistă părțile în baza unui contract încheiat în formă scrisă (Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, Judecătoria Măcin, Judecătoria Onești, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Liești, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, Judecătoria Hârlău, secțiile III-V civile ale Tribunalului București și judecătoriile din circumscripția acestuia, Tribunalul Călărași - Secția civilă, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Oltenița, Tribunalul Ialomița și judecătoriile din circumscripția acestuia, Tribunalul Ilfov și judecătoriile din circumscripția acestuia, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele).

Pentru exercitarea acestei forme speciale de mandat nu este suficientă înțelegerea părților în scopul asistării sau reprezentării într-un litigiu, ci este esențială forma scrisă a mandatului, concretizată în contractul de asistență juridică. Explicația rezidă în aceea că obiectul contractului - întinderea drepturilor și obligațiilor mandatarului avocat - trebuie descris exact, cel puțin pentru verificarea condițiilor generale ale obiectului contractului de a fi licit, posibil, determinat și, față de specificul contractului de mandat acordat unui mandatar avocat, să prezinte fără echivoc drepturile acordate de client, întrucât pentru actele de dispoziție este necesar un mandat special.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că un act atestat de avocat în anul 2013 în condițiile lipsei unui contract de asistență juridică este valabil, deoarece un contract de asistență juridică este necesar doar pentru asistența și reprezentarea clienților în fața instanței ori altor autorități, potrivit art. 29 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. g), h), i) și art. 6 alin. (7) din Legea nr. 51/1995. S-a arătat și că actul este valabil dacă nu se solicită formă autentică pentru valabilitatea acestuia. Această opinie a fost împărtășită de Tribunalul Galați - Secția I civilă și Secția a II-a civilă, Judecătoria Brăila, opinia majoritară a judecătorilor din raza Curții de Apel Timișoara, Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Brașov, opinia majoritară a judecătorilor de la Judecătoria Cornetu, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea.

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București, în unanimitate, a apreciat că problema ce face obiectul sesizării este de resortul instanței învestite cu soluționarea cauzei și privește, în concret, modul de aplicare în timp a dispozițiilor Legii nr. 51/1995 prin raportare la prevederile art. 632 din Codul de procedură civilă.

Secția a IV-a civilă a Curții de Apel București a considerat că, față de modificările suferite în timp, sunt aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data redactării de către avocat a contractului de împrumut.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.450/C/3383/III-5/2019 din 21 octombrie 2019, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

În urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate decizii relevante ale Curții Constituționale.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul textului de lege citat rezultă condițiile cumulative de admisibilitate instituite de legiuitor pentru declanșarea acestei proceduri, și anume: existența unei cauze în curs de judecată; judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție; ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ. În doctrină, în afara condițiilor enunțate anterior, s-a mai apreciat și că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele menționate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile vizează o cauză având ca obiect o contestație la executare aflată în apel pe rolul unui complet de judecată al Tribunalului Ilfov - Secția civilă, în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin contestația la executare s-a solicitat anularea încheierii prin care s-a încuviințat executarea silită în temeiul unui contract de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013, cu motivarea că acest înscris nu este un act autentic în sensul dispozițiilor art. 638 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă și nu reprezintă titlu executoriu.

Prima instanță, respingând contestația la executare, a considerat că actul invocat reprezintă un înscris sub semnătură privată cu dată certă și constituie titlu executoriu deoarece, conform prevederilor art. 2.157 și 2.165 din Codul civil, contractul de împrumut de consumație reprezintă titlu executoriu dacă este un înscris sub semnătură privată având dată certă, iar, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare.

Titularul sesizării, Tribunalul Ilfov - Secția civilă, învestit cu soluționarea apelului, la solicitarea apelantei-contestatoare a înaintat prezenta sesizare, considerând că soluționarea cauzei pe fond depinde de interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și art. 39 din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare în anul 2013, acestea făcând obiectul criticilor formulate prin motivele de apel.

Referitor la cerința noutății chestiunii de drept, este necesar a se observa scopul legiferării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanțelor judecătorești (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are mai degrabă un potențial de a conține probleme noi de drept care ar fi susceptibile de a genera practică neunitară decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare mai recente ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare. Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor în urma unei interpretări aplicate, în timp ce opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Din această perspectivă, în speță, este îndeplinită condiția noutății, având în vedere numărul foarte restrâns de hotărâri judecătorești pronunțate în materie, așa cum rezultă din datele prezentate la capitolul VII "Jurisprudența instanțelor naționale în materie" din prezenta decizie.

Din punctele de vedere teoretice exprimate de instanțe rezultă formarea unor opinii majoritare cu privire la cele două chestiuni de drept, iar riscul apariției unei practici judiciare neunitare pe viitor este redus, dat fiind că normele legale a căror interpretare se solicită sunt cele în vigoare anterior anului 2014, când au suferit modificări. În acest sens se observă că data la care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea contestația la executare în cadrul căreia s-a formulat sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este 17 decembrie 2013, ceea ce conduce la concluzia că este limitată posibilitatea ca problemele de drept semnalate să devină de interes general prin apariția a numeroase cauze având acest obiect.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant, în jurisprudența dezvoltată, că în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019).

Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal.

Așa cum s-a reținut prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1068 din 18 decembrie 2018, la paragraful 77, "Problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o problemă juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni elementare de interpretare a unor dispoziții legale". În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a mai statuat și prin Decizia nr. 48 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 27 septembrie 2018, Decizia nr. 5 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018, și Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017.

Raportat la exigențele anterior menționate, problema de drept identificată de titularul sesizării în conținutul primei întrebări nu se circumscrie noțiunii de chestiune de drept care să comporte o reală dificultate și să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Din modalitatea de formulare a întrebării prin care se solicită a se stabili "dacă un contract de împrumut atestat de avocat la 7 mai 2013 are sau nu caracter de titlu executoriu, în condițiile în care, la nivelul anului 2013, avocații care redactau acte juridice nu erau asimilați funcționarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare - forma în vigoare în anul 2013", rezultă că, în realitate, este vorba despre relaționarea unor prevederi legale și realizarea unui raționament judiciar, prin aplicarea dispozițiilor legale în raport cu o anumită situație de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Astfel conturată, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu relevă o reală, serioasă și veritabilă problemă de drept, deoarece nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilități multiple de interpretare, privind evaluarea caracterului de titlu executoriu al unui contract de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013, anterior modificării art. 39 din Legea nr. 51/1995.

De altfel, instanța de trimitere nu are nicio dificultate în a identifica norma legală aplicabilă situației de fapt, aspect ce rezultă și din formularea punctului său de vedere expus în actul de sesizare.

Față de cele arătate, se constată că prima întrebare din sesizare nu constituie o problemă de drept reală, serioasă și dificilă, iar textul art. 39 din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare în anul 2013, este clar, fiind atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu care a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

Referitor la cea de-a doua întrebare din sesizare, respectiv "dacă un act atestat de avocat în anul 2013 în condițiile lipsei unui contract de asistență juridică este valabil sau nu, în condițiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 - forma în vigoare în anul 2013 menționează că avocatul asistă părțile în baza unui contract încheiat în formă scrisă", se constată că aceasta este neclară și nu rezultă în ce măsură are legătură cu soluționarea contestației la executare cu care a fost învestită instanța de judecată.

Prin această întrebare, titularul sesizării, invocând dispozițiile legale menționate, solicită a se lămuri dacă un act atestat de avocat în absența unui contract de asistență juridică este sau nu valabil. Rezultă că, în realitate, se pune în discuție valabilitatea actului atestat de avocat, și nu caracterul de titlu executoriu al unui astfel de înscris, în sensul dispozițiilor art. 632 și 638 din Codul de procedură civilă.

Însă problema valabilității unui astfel de înscris, ridicată de instanța de sesizare, este distinctă de aceea a caracterului de titlu executoriu al actului și din acest motiv nu prezintă relevanță în soluționarea unei contestații la executare, astfel că nu este utilă cauzei formularea unei astfel de întrebări.

Instanța de trimitere a preluat întrebările, așa cum au fost formulate de către apelanta-contestatoare prin cererea de sesizare a instanței supreme, fără a face o evaluare proprie. Or, acest instrument procedural a fost pus la dispoziția instanțelor de judecată, și nu a părților, titularii sesizărilor având obligația de a analiza susținerile părților și a formula propriile întrebări. Determinarea textului aplicabil unui raport juridic concret este un atribut propriu judecătorului cauzei, acesta fiind cel care trebuie să facă raționamentul judiciar care să îl conducă la aplicarea prin relaționare a textului în care își află corespondent situația de fapt dată.

Pentru considerentele arătate, nefiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a sesizării, în temeiul art. 519 raportat la art. 521 din Codul de procedură civilă,

Dacă un act atestat de avocat în anul 2013 în condițiile lipsei unui contract de asistență juridică este valabil sau nu, în condițiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 - forma în vigoare în anul 2013 menționează că avocatul asistă părțile în baza unui contract încheiat în formă scrisă."