ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 55/2020

Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 20 mai 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.666/111/C/2017**, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Art. 195 alin. (3) din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 31/1990), prevede următoarele:

Prin acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 11 decembrie 2018, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâta B anularea Hotărârii adunării generale a asociaților din 29 mai 2018, adoptată de asociații C și D, pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990 și ale actului constitutiv al B.

În motivarea acțiunii s-a susținut că hotărârea adunării generale a asociaților este lovită de nulitate, printre altele, și pentru că nu a fost respectat termenul de 10 zile pentru convocarea adunării generale a asociaților prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că nu a recepționat efectiv în acest termen convocatorul ce i-a fost comunicat de intimați.

Tribunalul Bihor, prin Sentința nr. 257/LP/2019 din 25 septembrie 2019, a admis acțiunea formulată de reclamantul A și a dispus anularea Hotărârii adunării generale a asociaților din 29 mai 2018, reținând că lipsa convocării asociatului/neregularitatea convocării prin nerespectarea termenului de 10 zile la adunările generale, conform art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârilor adoptate, nulitate care decurge din încălcarea gravă și iremediabilă a drepturilor asociatului la informare și de a lua parte la deciziile privind activitatea societară, situație în care este incident art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care stabilește termenul imprescriptibil de a formula o acțiune pentru motive de nulitate absolută.

Totodată, s-a arătat că hotărârea adunării generale a asociaților luată cu nelegala convocare este nulă absolut pentru lipsa de consimțământ a asociatului reclamant al cărui drept a fost încălcat prin lipsa de informare, iar nu lovită de nulitate relativă, cum susține pârâta, nefiind respectate prevederile art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Concluzionând, față de textele legale menționate, tribunalul a constatat că nu a fost îndeplinită procedura privind legalitatea convocării adunării generale a asociaților B, adoptată la 21 mai 2018, fiind încălcate dispozițiile legale cu caracter imperativ prevăzute de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în lipsa unor clauze derogatorii în actul constitutiv.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul B, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul A, arătând că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nu s-a făcut dovada încălcării efective a dreptului la informare și, în mod greșit, s-a reținut că, în speță, ar fi incident un caz de nulitate absolută a hotărârii.

Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Potrivit normei de drept care se impune a fi dezlegată, anume art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, "Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziții speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, arătându-se ordinea de zi".

În opinia completului de judecată, termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 curge de la recepționarea efectivă a convocatorului de către asociați.

Astfel, s-a apreciat că la stabilirea acestui termen intenția legiuitorului a fost aceea de a permite asociaților să fie informați/să se informeze în mod corespunzător despre problemele înscrise pe ordinea de zi și de a putea vota în deplină cunoștință de cauză în adunarea generală pentru care au fost convocați, în caz contrar fiind afectată însăși voința socială, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii astfel adoptate.

Într-o interpretare contrară, scopul reglementării ar putea fi golit de conținut, de exemplu, în situația în care unul din asociații convocați ar domicilia în altă țară, fiind evident că scrisoarea recomandată conținând convocatorul nu are cum să și ajungă efectiv la destinatar în termenul de 10 zile.

Într-adevăr, potrivit art. 291 din Legea nr. 31/1990, "Prevederile din prezenta lege se completează cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă", iar conform art. 183 alin. (1) din același act normativ, "actul de procedură depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la serviciul de curierat ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail este socotit a fi făcut în termen".

Cu toate acestea, s-a considerat că dispozițiile înscrise în art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu edictează vreun termen procedural în sensul Codului de procedură civilă, ci termenul de convocare a asociaților pentru adunările generale este un termen stabilit în favoarea asociaților pentru ca aceștia să poată fi informați în mod real și efectiv despre problemele înscrise pe ordinea de zi.

La nivelul Curții de Apel Oradea nu s-a identificat practică judiciară cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, fiind identificate două decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la această problemă de drept, anume Decizia nr. 2.956 din 5 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și Decizia nr. 3.807 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția comercială, la care face trimitere și apelantul în cererea de apel.

Raportat la aceste argumente, s-a apreciat că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 curge de la recepționarea efectivă a convocatorului de către asociați, și nu de la data expedierii/depunerii la oficiul poștal a convocării prin scrisoare recomandată.

Apelanta a considerat că este necesară demararea procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, opinia cu privire la dezlegarea chestiunii de drept fiind aceea că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin (3) din Legea nr. 31/1990 curge de la data expedierii convocării, și nu de la data primirii acesteia.

Intimatul-reclamant, prin înscrisul depus la dosar la 18 mai 2020, a arătat că este necesară recurgerea la mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, menționând că scrisoarea recomandată expediată trebuie să fie comunicată destinatarului asociat cu cel puțin 10 zile înainte de data adunării generale a asociaților.

La nivelul Curții de Apel Bacău, Pitești și Ploiești nu s-a identificat practică judiciară în materia de drept expusă.

În urma consultării colectivului Secției civile a Curții de Apel Brașov a fost adoptată, în unanimitate, opinia potrivit căreia termenul de 10 zile începe să curgă de la data expedierii la oficiul poștal a convocării prin scrisoare recomandată, cu următoarele argumente:

Punctul de vedere exprimat de către judecătorii Secției a VI-a civile a Curții de Apel București este în sensul că termenul curge de la data recepționării efective, iar în susținerea acestui punct de vedere s-a argumentat că asociații trebuie să aibă un timp rezonabil pentru a se documenta în legătură cu punctele înscrise pe ordinea de zi a adunării generale.

În ceea ce privește chestiunea de drept analizată, Curtea de Apel Cluj a considerat că exprimarea unui punct de vedere trebuie să pornească de la enunțarea textului legal: "Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziții speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, arătându-se ordinea de zi".

Opinia judecătorilor Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța și Tribunalului Constanța este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data expedierii convocării prin scrisoare recomandată, respectiv a depunerii la oficiul poștal a acesteia.

Judecătorii Secției a II-a civile din cadrul Curții de Apel Galați au opinat în sensul că termenul de 10 zile începe să curgă de la data recepționării efective a acesteia de către asociați.

În opinie majoritară, judecătorii Secției civile din cadrul Curții de Apel Iași susțin că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data recepționării efective a convocării de către asociați, intenția legiuitorului fiind aceea de a informa real și efectiv asociații cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi.

Opinia unanimă, de principiu, a judecătorilor Secției a II-a civile a Curții de Apel Suceava cu privire la problema de drept expusă este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data recepționării efective a convocării de către asociați, și nu de la data depunerii convocării la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.

Punctul de vedere al judecătorilor de la nivelul Curții de Apel Târgu Mureș și al instanțelor din raza sa de competență teritorială este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data recepționării efective de către asociați a convocării, prin scrisoare recomandată, având în vedere că în lege nu este prevăzută o dispoziție derogatorie de la prevederile Codului de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

La nivelul Secției a II-a civile a Curții de Apel Timișoara, în unanimitate, s-a opinat în sensul că termenul de 10 zile ar trebui să curgă de la data recepționării efective a convocatorului de către asociați.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.028/C/1.621/III-5/2020 din 18 iunie 2020, a arătat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La nivelul Curții Constituționale și al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, termenul de 10 zile începe să curgă de la data la care convocarea adunării generale prin scrisoare recomandată a ajuns la destinatari, dacă în actul constitutiv sau în baza unei dispoziții speciale a legii nu se prevede altfel.

Analiza circumstanțelor sesizării relevă împrejurarea că, în litigiul aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, instanța este competentă să soluționeze cauza în apel, iar potrivit prevederilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, hotărârea judecătoreasă pronunțată asupra unei acțiuni în anularea hotărârii adunării generale a asociaților este supusă numai apelului.

De asemenea, de modul de interpretare a prevederilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 depinde soluționarea pe fond a cauzei în legătură cu care s-a formulat sesizarea. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaților, iar prin apelul declarat se reiterează critica privind pretinsa interpretare greșită a dispozițiilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în ceea ce privește momentul de la care curge termenul de 10 zile prevăzut de norma legală indicată, mai exact de la depunerea la poștă a convocatorului, și nu de la data recepționării acestuia de către destinatar.

În ceea ce privește noutatea chestiunii de drept, și această condiție este îndeplinită, întrucât, chiar dacă chestiunea de drept își are izvorul într-un act normativ având o vechime considerabilă, aceasta nu a făcut, până în prezent, obiect al cercetării în procedura prevăzută de lege privind asigurarea unei practici judiciare unitare, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a putut stabili existența unei practici judiciare consistente care să releve anumite orientări precise în legătură cu chestiunea în discuție, de natură să releve că aceasta a fost rezolvată jurisprudențial.

Nevoia de lămurire a chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată se impune cu atât mai mult cu cât, deși nu s-a cristalizat o jurisprudență în aplicarea art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanțele naționale care au răspuns consultării prealabile exprimă puncte de vedere divergente, creând premisele dezvoltării unei practici neunitare. De altfel, în studiile de doctrină consultate - Legea societăților comerciale, comentariu pe articole, ediția 3, editura C. H. Beck (St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea), Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Analize și comentarii pe articole, ediția a II-a, editura Hamangiu (I. Schiau, T. Prescure) - autorii exprimă opinia că termenul de 10 zile este un termen minim, care curge de la data expedierii convocării, nu de la data primirii acesteia, creând un veritabil vector de opinie asupra modului de aplicare a legii în situația specifică.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sunt întrunite condițiile pentru formularea unei sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

Se cuvine doar reamintit că societatea cu răspundere limitată este un subiect de drept constituit potrivit legii, în baza actelor constitutive, și că personalitatea sa juridică deplină se manifestă de la data înregistrării sale în registrul comerțului. Ca subiect de drept cu deplină capacitate civilă, atât normele dreptului general, art. 209 din Codul civil, cât și cele speciale, art. 55 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, statuează că societatea, indiferent de forma de organizare, își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare. Ca expresie a acestei capacități, societatea are dreptul și obligația de funcționare, manifestate prin organele sale de conducere, în caz contrar fiind supusă dizolvării. În scopul funcționării, societatea este obligată să organizeze și să țină adunarea generală, iar ducerea la îndeplinire a acestei obligații revine, de regulă, administratorului, acesta fiind și domeniul reglementării cuprinse în art. 195 din Legea nr. 31/1990.

Trecând din sfera generală în cea particulară, administratorul societății cu răspundere limitată - identificat ca organ al societății - are, pe lângă prerogativa reprezentării acesteia, conform art. 70 din Legea nr. 31/1990, republicată, împuternicirea stabilită de lege de a întreprinde toate operațiunile necesare funcționării societății și obligația de a lua parte la toate adunările acționarilor societății, iar, ca organ societar, între altele, convoacă adunarea generală a asociaților.

Executiv al societății în spațiul juridic în limita puterilor conferite acestuia de lege si de actele constitutive, administratorul este mandatarul societății cu răspundere limitată și, printr-o ficțiune juridică, societatea însăși. Altfel spus, ca regulă, actele administratorului societății comerciale sunt chiar actele societății înseși.

Pentru administratori, convocarea adunării generale a asociaților în societatea cu răspundere limitată reprezintă o obligație al cărei conținut este delimitat prin art. 195 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Convocarea adunării generale este, așadar, expresia unei acțiuni sociale, ca primă manifestare de voință a subiectului de drept, exprimată în vederea organizării și desfășurării adunării generale a asociaților în societatea cu răspundere limitată. Aceasta este un prim resort al voinței societății de a întruni adunarea generală, depozitara voinței subiectului de drept și are un efect bivalent, asigurând simultan premisa îndeplinirii obligației de funcționare și exercitării dreptului de autodeterminare. Convocarea adunării generale reprezintă expresia voinței societății care, acționând ca subiect de drept, generează consecințe în sarcina sa și a altora.

Revenind la dispozițiile Legii nr. 31/1900, prin art. 291 se instituie o trimitere cu caracter general la dispozițiile dreptului comun. De aceea, sub acest aspect, convocatorul, ca manifestare de voință, este un act juridic unilateral al societății, exhibat prin organul de administrare al acesteia, în măsura în care dispozițiile noului Cod civil, edictate prin art. 1.342, definind actul juridic unilateral, stabilesc că pentru această calificare este esențială unicitatea voinței și aptitudinea sa de a genera efecte juridice, uneori chiar independent de manifestarea altor subiecte de drept.

Pentru societatea cu răspundere limitată, convocatorul, ca act juridic unilateral, produce efecte la data exhibării sale și dispersării în spațiul în care se adresează. Iar acest "spațiu", în societățile cu răspundere limitată, se circumstanțiază la persoana tuturor asociaților.

Deși, la nivel aparent, prin convocarea adunării generale nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului, deoarece drepturile asociaților își au izvorul în actele constitutive ale societății, și din acest motiv este indiferentă comunicarea convocatorului, totuși convocatorul se adresează asociaților care ar trebui să cunoască data adunării generale, deoarece ei sunt aceia care trebuie să fie informați cu privire la adunarea generală și care trebuie să participe la aceasta în vederea exprimării votului.

Convocarea se adresează, așadar, unor subiecte determinate în persoana asociaților societății cu răspundere limitată ca o condiție natural necesară participării acestora la adunarea generală și pentru deliberare. Este rezultatul firesc al convocării și expresia logică a art. 191-193 din Legea nr. 31/1990, republicată, în care se arată că hotărârile asociaților se iau în adunarea generală, că hotărârea adunării generale se ia cu votul unei anumite majorități circumstanțiate de lege a asociaților, în condițiile în care fiecare parte socială dă dreptul la un vot.

Este, așadar, necesar ca asociații, oricât de dispersați sunt în raport cu locul unde adunarea generală este desfășurată, să cunoască și, într-un mod concret și util, să poată participa la această adunare pentru exprimarea votului. Comunicarea convocatorului este deci o condiție naturală a exercitării dreptului de vot al fiecăruia dintre asociați, cu toate prerogativele pe care acest drept le conține (dreptul de informare asupra ordinii de zi și cu privire la date și documente, dreptul de participare etc.).

Aceasta este rațiunea imprimată de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, supus interpretării, în care se arată: "Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziții speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, arătându-se ordinea de zi".

Dincolo, totuși, de împrejurarea că este firesc ca actul convocării să ajungă la cunoștința destinatarilor săi, pentru modalitatea de calcul al termenului regresiv de "cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia", trebuie determinat dacă societatea are obligația comunicării convocatorului destinatarilor săi, astfel încât termenul de 10 zile se calculează de la data acestei comunicări, pentru ca aceasta să fie considerată realizată în acord cu legea sau dacă termenul se calculează de la expediere.

Spre acest demers se impune a se reaminti că actul juridic unilateral, calificare atribuită convocării potrivit art. 1.324 din Codul civil, este supus comunicării destinatarilor săi, iar comunicarea este obligatorie pentru emitent, în conformitate cu art. 1.326 alin. (1) din Codul civil, "atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului".

Dacă s-a justificat că este natural ca asociații, ca exponenți individuali ai unei voințe unice, să cunoască actul convocării, trebuie subliniat în continuare că, în raport cu delimitarea realizată prin art. 1.326 alin. (1) din Codul civil, după natura actului și efectul pe care îl produce, comunicarea convocatorului adunării generale către destinatari este și necesară.

Astfel, între drepturile determinate prin actele constitutive se regăsește dreptul la vot al asociatului, alături de alte drepturi principale. Dreptul la vot preexistă adunării generale, întrucât se naște de la data constituirii societății, iar nu pe parcursul funcționării sale. Dreptul la vot asociat calității de asociat împreună cu prerogativele sale conferă titularului său o vocație generală și, ca orice alt drept subiectiv, exercițiul său este potestativ. Exercitat în limitele sale obiective și subiective, dreptul la vot și prerogativele sale (dreptul de a fi înștiințat, informat, de participare etc.) reprezintă pentru titular o putere discreționară, dar nu abuzivă, de a influența în mod unilateral o situație juridică preexistentă asupra unui alt subiect de drept, societatea.

Este însă ineficace teza abstractă potrivit căreia dreptul la vot preexistă atâta vreme cât exercițiul său nu este posibil decât într-un anumit context relevant. Concret, dreptul la vot al asociatului se manifestă numai în contextul organizării adunării generale specifice, iar până la acest moment el reprezintă, cum s-a spus, doar o vocație abstractă. Numai la data la care asociatul cunoaște data organizării adunării generale și datele sale concrete dreptul la vot va putea fi exercitat.

În acest sens, informarea destinatarului, ca titular al dreptului, este necesară, altfel dreptul subiectiv la vot nefiind altceva decât o vocație, al cărei exercițiu ar depinde în mod exclusiv și exhaustiv de voința unei alte persoane, ceea ce ar însemna o negare a dreptului, din cauza potestativității sale absolute, lăsate la îndemâna unui terț.

Nu poate fi acceptată ideea contrară, argumentată pe analogia interpretării, prin raportare la dispozițiile art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 în care se arată că, în cazul societăților pe acțiuni, adunarea generală poate fi convocată și numai prin scrisoare recomandată sau, dacă actul constitutiv o permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puțin 30 de zile înaintea ținerii adunării, la adresa acționarilor, înscrisă în registrul acționarilor.

În societățile pe acțiuni, dispersia acțiunilor este mult mai mare, acțiunile pot fi depersonalizate, iar termenul de 30 de zile prezumă o durată suficientă pentru recepția corespondenței de către acționari, dincolo de împrejurarea că această modalitate de convocare a adunării generale rămâne totuși subsecventă publicării convocatorului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și va fi apreciată cazual, în funcție de numărul de acționari și de acțiunile deținute de aceștia.

În măsura în care atât dispozițiile art. 195 alin. (3), cât și cele ale art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 au caracter special, analogia nu se poate aplica dacă rațiunile avute în vedere la edictarea normelor corespunzătoare au fost diferite. De aceea, dispozițiile art. 195 alin. (3), care presupun convocarea acționarilor în societatea cu răspundere limitată, caracterizată ca având o importantă componentă personală, nu pot avea ca fundament aceleași principii cu cele care guvernează o societate de capitaluri în care componenta personală este estompată. Aplicarea regulii de interpretare a fortiori în acest caz, prin referirea la art. 117 alin. (4) din lege, ar ajunge să reprezinte aplicarea acestei normei juridice la o situație nereglementată expres, ceea ce este, în realitate, nepermis prin chiar trimiterea pe care art. 291 din Legea nr. 31/1990 o impune, stabilind că "prevederile din prezenta lege se completează cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă".

În corolar, deși art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, nu distinge în ce constă obligația de a face convocarea adunării generale, actul juridic este supus comunicării sale către asociați, în mod necesar după natura actului și pentru a putea produce efectele juridice antrenate prin lege și prevederile actului constitutiv, după matricea art. 1.326 alin. (1) din Codul civil.

Așadar, în interpretarea art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziții speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, arătându-se ordinea de zi, termen care se va calcula regresiv de la data comunicării sale asociaților, iar nu de la data expedierii.

Deși aparent s-ar putea considera că această interpretare nu lasă posibilitatea unei aprecieri obiective și instituie un arbitrar pentru destinatarii legii, în mod special pentru administrația societății care nu ar putea controla data ajungerii corespondenței la asociați ori data la care aceștia au luat cunoștință de conținutul său, acest argument este contrazis prin prescrierea, în lege, a unei reguli precise prin care data comunicării poate fi determinată dincolo de acest aleatoriu.

Astfel, actul juridic unilateral supus comunicării produce efecte, în conformitate cu art. 1.326 alin. (3) din Codul civil, "din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile", instituind un reper legal obiectiv, care reprezintă o adecvare în drept a teoriei recepției, pentru a elimina imprecizia determinată de atitudinea destinatarului/receptorului comunicării.

Legea instituie în condițiile legalei comunicări, de la data recepției, echivalentă ajungerii actului transmis la destinatar, o prezumție absolută de încunoștințare a destinatarului asupra conținutului actului.

Așadar, convocatorul adunării generale a acționarilor societății cu răspundere limitată, potrivit analizei realizate, este un act juridic supus comunicării, ca o condiție de efectivitate a acesteia, și presupune aducerea sa la cunoștința destinatarilor, identificați în persoana asociaților. Forța sa juridică nu poate astfel fi opusă până la data comunicării, prezumată de lege ca realizată la data la care comunicarea ajunge la destinatari.