Decizia nr. 55 din 21 septembrie 2020

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 20 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.666/111/C/2017**, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Art. 195 alin. (3) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 31/1990), prevede următoarele:

Prin acţiunea în anulare înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 11 decembrie 2018, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâta B anularea Hotărârii adunării generale a asociaţilor din 29 mai 2018, adoptată de asociaţii C şi D, pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990 şi ale actului constitutiv al B.

În motivarea acţiunii s-a susţinut că hotărârea adunării generale a asociaţilor este lovită de nulitate, printre altele, şi pentru că nu a fost respectat termenul de 10 zile pentru convocarea adunării generale a asociaţilor prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că nu a recepţionat efectiv în acest termen convocatorul ce i-a fost comunicat de intimaţi.

Tribunalul Bihor, prin Sentinţa nr. 257/LP/2019 din 25 septembrie 2019, a admis acţiunea formulată de reclamantul A şi a dispus anularea Hotărârii adunării generale a asociaţilor din 29 mai 2018, reţinând că lipsa convocării asociatului/neregularitatea convocării prin nerespectarea termenului de 10 zile la adunările generale, conform art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârilor adoptate, nulitate care decurge din încălcarea gravă şi iremediabilă a drepturilor asociatului la informare şi de a lua parte la deciziile privind activitatea societară, situaţie în care este incident art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care stabileşte termenul imprescriptibil de a formula o acţiune pentru motive de nulitate absolută.

Totodată, s-a arătat că hotărârea adunării generale a asociaţilor luată cu nelegala convocare este nulă absolut pentru lipsa de consimţământ a asociatului reclamant al cărui drept a fost încălcat prin lipsa de informare, iar nu lovită de nulitate relativă, cum susţine pârâta, nefiind respectate prevederile art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Concluzionând, faţă de textele legale menţionate, tribunalul a constatat că nu a fost îndeplinită procedura privind legalitatea convocării adunării generale a asociaţilor B, adoptată la 21 mai 2018, fiind încălcate dispoziţiile legale cu caracter imperativ prevăzute de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în lipsa unor clauze derogatorii în actul constitutiv.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul B, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul A, arătând că prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nu s-a făcut dovada încălcării efective a dreptului la informare şi, în mod greşit, s-a reţinut că, în speţă, ar fi incident un caz de nulitate absolută a hotărârii.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Potrivit normei de drept care se impune a fi dezlegată, anume art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, „Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi”.

În opinia completului de judecată, termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 curge de la recepţionarea efectivă a convocatorului de către asociaţi.

Astfel, s-a apreciat că la stabilirea acestui termen intenţia legiuitorului a fost aceea de a permite asociaţilor să fie informaţi/să se informeze în mod corespunzător despre problemele înscrise pe ordinea de zi şi de a putea vota în deplină cunoştinţă de cauză în adunarea generală pentru care au fost convocaţi, în caz contrar fiind afectată însăşi voinţa socială, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii astfel adoptate.

Într-o interpretare contrară, scopul reglementării ar putea fi golit de conţinut, de exemplu, în situaţia în care unul din asociaţii convocaţi ar domicilia în altă ţară, fiind evident că scrisoarea recomandată conţinând convocatorul nu are cum să şi ajungă efectiv la destinatar în termenul de 10 zile.

Într-adevăr, potrivit art. 291 din Legea nr. 31/1990, „Prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă”, iar conform art. 183 alin. (1) din acelaşi act normativ, „actul de procedură depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la serviciul de curierat ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail este socotit a fi făcut în termen”.

Cu toate acestea, s-a considerat că dispoziţiile înscrise în art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu edictează vreun termen procedural în sensul Codului de procedură civilă, ci termenul de convocare a asociaţilor pentru adunările generale este un termen stabilit în favoarea asociaţilor pentru ca aceştia să poată fi informaţi în mod real şi efectiv despre problemele înscrise pe ordinea de zi.

La nivelul Curţii de Apel Oradea nu s-a identificat practică judiciară cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, fiind identificate două decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la această problemă de drept, anume Decizia nr. 2.956 din 5 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă şi Decizia nr. 3.807 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia comercială, la care face trimitere şi apelantul în cererea de apel.

Raportat la aceste argumente, s-a apreciat că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 curge de la recepţionarea efectivă a convocatorului de către asociaţi, şi nu de la data expedierii/depunerii la oficiul poştal a convocării prin scrisoare recomandată.

Apelanta a considerat că este necesară demararea procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, opinia cu privire la dezlegarea chestiunii de drept fiind aceea că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin (3) din Legea nr. 31/1990 curge de la data expedierii convocării, şi nu de la data primirii acesteia.

Intimatul-reclamant, prin înscrisul depus la dosar la 18 mai 2020, a arătat că este necesară recurgerea la mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, menţionând că scrisoarea recomandată expediată trebuie să fie comunicată destinatarului asociat cu cel puţin 10 zile înainte de data adunării generale a asociaţilor.

La nivelul Curţii de Apel Bacău, Piteşti şi Ploieşti nu s-a identificat practică judiciară în materia de drept expusă.

În urma consultării colectivului Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov a fost adoptată, în unanimitate, opinia potrivit căreia termenul de 10 zile începe să curgă de la data expedierii la oficiul poştal a convocării prin scrisoare recomandată, cu următoarele argumente:

Punctul de vedere exprimat de către judecătorii Secţiei a VI-a civile a Curţii de Apel Bucureşti este în sensul că termenul curge de la data recepţionării efective, iar în susţinerea acestui punct de vedere s-a argumentat că asociaţii trebuie să aibă un timp rezonabil pentru a se documenta în legătură cu punctele înscrise pe ordinea de zi a adunării generale.

În ceea ce priveşte chestiunea de drept analizată, Curtea de Apel Cluj a considerat că exprimarea unui punct de vedere trebuie să pornească de la enunţarea textului legal: „Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi”.

Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa şi Tribunalului Constanţa este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data expedierii convocării prin scrisoare recomandată, respectiv a depunerii la oficiul poştal a acesteia.

Judecătorii Secţiei a II-a civile din cadrul Curţii de Apel Galaţi au opinat în sensul că termenul de 10 zile începe să curgă de la data recepţionării efective a acesteia de către asociaţi.

În opinie majoritară, judecătorii Secţiei civile din cadrul Curţii de Apel Iaşi susţin că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data recepţionării efective a convocării de către asociaţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a informa real şi efectiv asociaţii cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi.

Opinia unanimă, de principiu, a judecătorilor Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Suceava cu privire la problema de drept expusă este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data recepţionării efective a convocării de către asociaţi, şi nu de la data depunerii convocării la oficiul poştal, prin scrisoare recomandată.

Punctul de vedere al judecătorilor de la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor din raza sa de competenţă teritorială este în sensul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 începe să curgă de la data recepţionării efective de către asociaţi a convocării, prin scrisoare recomandată, având în vedere că în lege nu este prevăzută o dispoziţie derogatorie de la prevederile Codului de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

La nivelul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Timişoara, în unanimitate, s-a opinat în sensul că termenul de 10 zile ar trebui să curgă de la data recepţionării efective a convocatorului de către asociaţi.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.028/C/1.621/III-5/2020 din 18 iunie 2020, a arătat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La nivelul Curţii Constituţionale şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, termenul de 10 zile începe să curgă de la data la care convocarea adunării generale prin scrisoare recomandată a ajuns la destinatari, dacă în actul constitutiv sau în baza unei dispoziţii speciale a legii nu se prevede altfel.

Analiza circumstanţelor sesizării relevă împrejurarea că, în litigiul aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, instanţa este competentă să soluţioneze cauza în apel, iar potrivit prevederilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, hotărârea judecătoreasă pronunţată asupra unei acţiuni în anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor este supusă numai apelului.

De asemenea, de modul de interpretare a prevederilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 depinde soluţionarea pe fond a cauzei în legătură cu care s-a formulat sesizarea. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, iar prin apelul declarat se reiterează critica privind pretinsa interpretare greşită a dispoziţiilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de 10 zile prevăzut de norma legală indicată, mai exact de la depunerea la poştă a convocatorului, şi nu de la data recepţionării acestuia de către destinatar.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept, şi această condiţie este îndeplinită, întrucât, chiar dacă chestiunea de drept îşi are izvorul într-un act normativ având o vechime considerabilă, aceasta nu a făcut, până în prezent, obiect al cercetării în procedura prevăzută de lege privind asigurarea unei practici judiciare unitare, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a putut stabili existenţa unei practici judiciare consistente care să releve anumite orientări precise în legătură cu chestiunea în discuţie, de natură să releve că aceasta a fost rezolvată jurisprudenţial.

Nevoia de lămurire a chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată se impune cu atât mai mult cu cât, deşi nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în aplicarea art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanţele naţionale care au răspuns consultării prealabile exprimă puncte de vedere divergente, creând premisele dezvoltării unei practici neunitare. De altfel, în studiile de doctrină consultate – Legea societăţilor comerciale, comentariu pe articole, ediţia 3, editura C. H. Beck (St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea), Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Analize şi comentarii pe articole, ediţia a II-a, editura Hamangiu (I. Schiau, T. Prescure) – autorii exprimă opinia că termenul de 10 zile este un termen minim, care curge de la data expedierii convocării, nu de la data primirii acesteia, creând un veritabil vector de opinie asupra modului de aplicare a legii în situaţia specifică.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sunt întrunite condiţiile pentru formularea unei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

Se cuvine doar reamintit că societatea cu răspundere limitată este un subiect de drept constituit potrivit legii, în baza actelor constitutive, şi că personalitatea sa juridică deplină se manifestă de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Ca subiect de drept cu deplină capacitate civilă, atât normele dreptului general, art. 209 din Codul civil, cât şi cele speciale, art. 55 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, statuează că societatea, indiferent de forma de organizare, îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare. Ca expresie a acestei capacităţi, societatea are dreptul şi obligaţia de funcţionare, manifestate prin organele sale de conducere, în caz contrar fiind supusă dizolvării. În scopul funcţionării, societatea este obligată să organizeze şi să ţină adunarea generală, iar ducerea la îndeplinire a acestei obligaţii revine, de regulă, administratorului, acesta fiind şi domeniul reglementării cuprinse în art. 195 din Legea nr. 31/1990.

Trecând din sfera generală în cea particulară, administratorul societăţii cu răspundere limitată – identificat ca organ al societăţii – are, pe lângă prerogativa reprezentării acesteia, conform art. 70 din Legea nr. 31/1990, republicată, împuternicirea stabilită de lege de a întreprinde toate operaţiunile necesare funcţionării societăţii şi obligaţia de a lua parte la toate adunările acţionarilor societăţii, iar, ca organ societar, între altele, convoacă adunarea generală a asociaţilor.

Executiv al societăţii în spaţiul juridic în limita puterilor conferite acestuia de lege si de actele constitutive, administratorul este mandatarul societăţii cu răspundere limitată şi, printr-o ficţiune juridică, societatea însăşi. Altfel spus, ca regulă, actele administratorului societăţii comerciale sunt chiar actele societăţii înseşi.

Pentru administratori, convocarea adunării generale a asociaţilor în societatea cu răspundere limitată reprezintă o obligaţie al cărei conţinut este delimitat prin art. 195 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Convocarea adunării generale este, aşadar, expresia unei acţiuni sociale, ca primă manifestare de voinţă a subiectului de drept, exprimată în vederea organizării şi desfăşurării adunării generale a asociaţilor în societatea cu răspundere limitată. Aceasta este un prim resort al voinţei societăţii de a întruni adunarea generală, depozitara voinţei subiectului de drept şi are un efect bivalent, asigurând simultan premisa îndeplinirii obligaţiei de funcţionare şi exercitării dreptului de autodeterminare. Convocarea adunării generale reprezintă expresia voinţei societăţii care, acţionând ca subiect de drept, generează consecinţe în sarcina sa şi a altora.

Revenind la dispoziţiile Legii nr. 31/1900, prin art. 291 se instituie o trimitere cu caracter general la dispoziţiile dreptului comun. De aceea, sub acest aspect, convocatorul, ca manifestare de voinţă, este un act juridic unilateral al societăţii, exhibat prin organul de administrare al acesteia, în măsura în care dispoziţiile noului Cod civil, edictate prin art. 1.342, definind actul juridic unilateral, stabilesc că pentru această calificare este esenţială unicitatea voinţei şi aptitudinea sa de a genera efecte juridice, uneori chiar independent de manifestarea altor subiecte de drept.

Pentru societatea cu răspundere limitată, convocatorul, ca act juridic unilateral, produce efecte la data exhibării sale şi dispersării în spaţiul în care se adresează. Iar acest „spaţiu”, în societăţile cu răspundere limitată, se circumstanţiază la persoana tuturor asociaţilor.

Deşi, la nivel aparent, prin convocarea adunării generale nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului, deoarece drepturile asociaţilor îşi au izvorul în actele constitutive ale societăţii, şi din acest motiv este indiferentă comunicarea convocatorului, totuşi convocatorul se adresează asociaţilor care ar trebui să cunoască data adunării generale, deoarece ei sunt aceia care trebuie să fie informaţi cu privire la adunarea generală şi care trebuie să participe la aceasta în vederea exprimării votului.

Convocarea se adresează, aşadar, unor subiecte determinate în persoana asociaţilor societăţii cu răspundere limitată ca o condiţie natural necesară participării acestora la adunarea generală şi pentru deliberare. Este rezultatul firesc al convocării şi expresia logică a art. 191-193 din Legea nr. 31/1990, republicată, în care se arată că hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, că hotărârea adunării generale se ia cu votul unei anumite majorităţi circumstanţiate de lege a asociaţilor, în condiţiile în care fiecare parte socială dă dreptul la un vot.

Este, aşadar, necesar ca asociaţii, oricât de dispersaţi sunt în raport cu locul unde adunarea generală este desfăşurată, să cunoască şi, într-un mod concret şi util, să poată participa la această adunare pentru exprimarea votului. Comunicarea convocatorului este deci o condiţie naturală a exercitării dreptului de vot al fiecăruia dintre asociaţi, cu toate prerogativele pe care acest drept le conţine (dreptul de informare asupra ordinii de zi şi cu privire la date şi documente, dreptul de participare etc.).

Aceasta este raţiunea imprimată de art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, supus interpretării, în care se arată: „Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi”.

Dincolo, totuşi, de împrejurarea că este firesc ca actul convocării să ajungă la cunoştinţa destinatarilor săi, pentru modalitatea de calcul al termenului regresiv de „cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia”, trebuie determinat dacă societatea are obligaţia comunicării convocatorului destinatarilor săi, astfel încât termenul de 10 zile se calculează de la data acestei comunicări, pentru ca aceasta să fie considerată realizată în acord cu legea sau dacă termenul se calculează de la expediere.

Spre acest demers se impune a se reaminti că actul juridic unilateral, calificare atribuită convocării potrivit art. 1.324 din Codul civil, este supus comunicării destinatarilor săi, iar comunicarea este obligatorie pentru emitent, în conformitate cu art. 1.326 alin. (1) din Codul civil, „atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului”.

Dacă s-a justificat că este natural ca asociaţii, ca exponenţi individuali ai unei voinţe unice, să cunoască actul convocării, trebuie subliniat în continuare că, în raport cu delimitarea realizată prin art. 1.326 alin. (1) din Codul civil, după natura actului şi efectul pe care îl produce, comunicarea convocatorului adunării generale către destinatari este şi necesară.

Astfel, între drepturile determinate prin actele constitutive se regăseşte dreptul la vot al asociatului, alături de alte drepturi principale. Dreptul la vot preexistă adunării generale, întrucât se naşte de la data constituirii societăţii, iar nu pe parcursul funcţionării sale. Dreptul la vot asociat calităţii de asociat împreună cu prerogativele sale conferă titularului său o vocaţie generală şi, ca orice alt drept subiectiv, exerciţiul său este potestativ. Exercitat în limitele sale obiective şi subiective, dreptul la vot şi prerogativele sale (dreptul de a fi înştiinţat, informat, de participare etc.) reprezintă pentru titular o putere discreţionară, dar nu abuzivă, de a influenţa în mod unilateral o situaţie juridică preexistentă asupra unui alt subiect de drept, societatea.

Este însă ineficace teza abstractă potrivit căreia dreptul la vot preexistă atâta vreme cât exerciţiul său nu este posibil decât într-un anumit context relevant. Concret, dreptul la vot al asociatului se manifestă numai în contextul organizării adunării generale specifice, iar până la acest moment el reprezintă, cum s-a spus, doar o vocaţie abstractă. Numai la data la care asociatul cunoaşte data organizării adunării generale şi datele sale concrete dreptul la vot va putea fi exercitat.

În acest sens, informarea destinatarului, ca titular al dreptului, este necesară, altfel dreptul subiectiv la vot nefiind altceva decât o vocaţie, al cărei exerciţiu ar depinde în mod exclusiv şi exhaustiv de voinţa unei alte persoane, ceea ce ar însemna o negare a dreptului, din cauza potestativităţii sale absolute, lăsate la îndemâna unui terţ.

Nu poate fi acceptată ideea contrară, argumentată pe analogia interpretării, prin raportare la dispoziţiile art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 în care se arată că, în cazul societăţilor pe acţiuni, adunarea generală poate fi convocată şi numai prin scrisoare recomandată sau, dacă actul constitutiv o permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, ataşată sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 de zile înaintea ţinerii adunării, la adresa acţionarilor, înscrisă în registrul acţionarilor.

În societăţile pe acţiuni, dispersia acţiunilor este mult mai mare, acţiunile pot fi depersonalizate, iar termenul de 30 de zile prezumă o durată suficientă pentru recepţia corespondenţei de către acţionari, dincolo de împrejurarea că această modalitate de convocare a adunării generale rămâne totuşi subsecventă publicării convocatorului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi va fi apreciată cazual, în funcţie de numărul de acţionari şi de acţiunile deţinute de aceştia.

În măsura în care atât dispoziţiile art. 195 alin. (3), cât şi cele ale art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 au caracter special, analogia nu se poate aplica dacă raţiunile avute în vedere la edictarea normelor corespunzătoare au fost diferite. De aceea, dispoziţiile art. 195 alin. (3), care presupun convocarea acţionarilor în societatea cu răspundere limitată, caracterizată ca având o importantă componentă personală, nu pot avea ca fundament aceleaşi principii cu cele care guvernează o societate de capitaluri în care componenta personală este estompată. Aplicarea regulii de interpretare a fortiori în acest caz, prin referirea la art. 117 alin. (4) din lege, ar ajunge să reprezinte aplicarea acestei normei juridice la o situaţie nereglementată expres, ceea ce este, în realitate, nepermis prin chiar trimiterea pe care art. 291 din Legea nr. 31/1990 o impune, stabilind că „prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă”.

În corolar, deşi art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, nu distinge în ce constă obligaţia de a face convocarea adunării generale, actul juridic este supus comunicării sale către asociaţi, în mod necesar după natura actului şi pentru a putea produce efectele juridice antrenate prin lege şi prevederile actului constitutiv, după matricea art. 1.326 alin. (1) din Codul civil.

Aşadar, în interpretarea art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi, termen care se va calcula regresiv de la data comunicării sale asociaţilor, iar nu de la data expedierii.

Deşi aparent s-ar putea considera că această interpretare nu lasă posibilitatea unei aprecieri obiective şi instituie un arbitrar pentru destinatarii legii, în mod special pentru administraţia societăţii care nu ar putea controla data ajungerii corespondenţei la asociaţi ori data la care aceştia au luat cunoştinţă de conţinutul său, acest argument este contrazis prin prescrierea, în lege, a unei reguli precise prin care data comunicării poate fi determinată dincolo de acest aleatoriu.

Astfel, actul juridic unilateral supus comunicării produce efecte, în conformitate cu art. 1.326 alin. (3) din Codul civil, „din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”, instituind un reper legal obiectiv, care reprezintă o adecvare în drept a teoriei recepţiei, pentru a elimina imprecizia determinată de atitudinea destinatarului/receptorului comunicării.

Legea instituie în condiţiile legalei comunicări, de la data recepţiei, echivalentă ajungerii actului transmis la destinatar, o prezumţie absolută de încunoştinţare a destinatarului asupra conţinutului actului.

Aşadar, convocatorul adunării generale a acţionarilor societăţii cu răspundere limitată, potrivit analizei realizate, este un act juridic supus comunicării, ca o condiţie de efectivitate a acesteia, şi presupune aducerea sa la cunoştinţa destinatarilor, identificaţi în persoana asociaţilor. Forţa sa juridică nu poate astfel fi opusă până la data comunicării, prezumată de lege ca realizată la data la care comunicarea ajunge la destinatari.