Decizia nr. 28 din 10 mai 2021

Prin Încheierea din 19 ianuarie 2021, dată în Dosarul nr. 482/111/C/2018*-A, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare:

Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare:

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

Prin Cererea înregistrată la 22 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Bihor – Secţia a II-a civilă cu nr. 482/111/2018, reclamantele A S.R.L. şi B (administrator şi asociat al societăţii) au solicitat instanţei să dispună excluderea pârâtului C (asociat) din societatea A S.R.L. şi să se pronunţe asupra redistribuirii părţilor sociale ale pârâtului.

În motivare au fost invocate neînţelegeri grave între asociaţi, de natură să împiedice desfăşurarea activităţii societăţii reclamante; cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi pe cele ale art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Pârâtul a formulat o cerere reconvenţională, prin care a solicitat excluderea din societate a reclamantei-pârâte B, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fraudă în dauna societăţii şi, în subsidiar, dizolvarea societăţii A S.R.L.

Prin Sentinţa nr. 115/LP/2020 din 27 iulie 2020, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei-pârâte B şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-reclamant C, a admis cererea principală, a dispus excluderea pârâtului-reclamant C din societatea A S.R.L. şi a atribuit părţile sociale deţinute de acesta către reclamanta-pârâtă B, a obligat-o pe A S.R.L. la plata contravalorii părţilor sociale aparţinând pârâtului-reclamant; cererea reconvenţională a fost respinsă.

În considerente, prima instanţă a reţinut, ca temei al respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-reclamant C, că deşi acesta nu are dubla calitate de asociat şi administrator al societăţii cu răspundere limitată, pretinsă de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de excludere a fost fundamentată în drept şi pe dispoziţiile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Pe fond, a constatat că între asociaţi sunt neînţelegeri grave, care au condus la perturbarea activităţii societăţii reclamante, aşa încât a admis cererea principală şi, în temeiul art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, a dispus excluderea pârâtului-reclamant C din A S.R.L., iar potrivit art. 223 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a pronunţat asupra redistribuirii părţilor sociale ale acestuia.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul-reclamant C, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii cererii principale şi al admiterii celei reconvenţionale.

În motivare a susţinut, printre alte critici, că dispoziţiile art. 1.928 din Codul civil, reprezentând norma generală, sunt înlăturate de la aplicare de norma specială cuprinsă în art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele au combătut teza afirmată de apelant, apreciind incidenţa în speţă a art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în considerarea art. 1.887 şi art. 1.888 lit. c) din acelaşi cod.

Instanţa de apel a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să lămurească dacă situaţiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Prin Încheierea din 19 ianuarie 2021, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Prin încheierea de sesizare, Curtea de Apel Oradea a constatat admisibilitatea demersului întreprins, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

C a apreciat că dispoziţiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Codul civil, deoarece acest din urmă articol are un conţinut general, în timp ce primele sunt norme speciale, aplicabile aşadar prioritar. În susţinerea punctului de vedere, a invocat şi prevederile art. 138 din Legea nr. 71/2011 conform cărora societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora.

A S.R.L. şi B au arătat că dispoziţiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil în condiţiile în care acestea din urmă sunt ulterioare şi au fost implementate tocmai în vederea transpunerii în practica instanţelor de judecată a opiniei doctrinare majoritare, chiar unitare, în ceea ce priveşte necesitatea posibilităţii salvgardării unei societăţi prin excluderea asociatului care, deşi nu se află în situaţiile prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin acţiunile/omisiunile sale generează motive temeinice pentru a fi exclus din societate. Astfel, soluţia legislativă a fost impusă de situaţiile din practică ce au generat sub egida limitărilor prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, au arătat că dispoziţiile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se completează cu prevederile Codului civil, conform art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de sesizare a arătat că art. 1.928 este inserat în Codul civil în secţiunea a 2-a, intitulată Societatea simplă, din cap. VII al titlului IX, fiind aplicabil excluderilor asociaţilor din societatea simplă. A mai arătat că, deşi potrivit art. 1.887 alin. (1) din Codul civil, cap. VII al titlului IX constituie dreptul comun în materia societăţilor, iar potrivit art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile acestei legi se completează cu cele ale Codului civil, dispoziţiile Codului civil se pot aplica în materia Legii nr. 31/1990 doar în măsura în care legea specială nu ar reglementa anumite aspecte şi, în aceste condiţii, ar fi aplicabile normele dreptului comun în materie. Or, dispoziţiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează cazurile de excludere a asociatului din societatea cu răspundere limitată şi, în concursul dintre norma generală şi cea specială, urmează a primi eficienţă norma specială, conform principiului „specialia generalibus derogant”. Împrejurarea că legea specială este anterioară Codului civil nu prezintă relevanţă, în opinia instanţei de trimitere, având în vedere dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora.

În concluzie, a apreciat că situaţiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Curţile de apel Cluj, Constanţa şi Galaţi au înaintat jurisprudenţă relevantă, iar curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov şi Craiova, fără să indice practică judiciară referitoare la problema de drept supusă dezlegării, au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor; analiza acestora relevă următoarele două orientări:

Ministerul Public, prin Adresa nr. 279/C/517/III-5/2021 din 11 martie 2021, a arătat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării vreunui recurs în interesul legii în problema de drept supusă dezlegării.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu a fost identificată practică relevantă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că ipotezele de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Analiza condiţiilor de admisibilitate instituite de legiuitor în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă conduce instanţa supremă spre concluzia că acestea sunt întrunite.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţiile de admisibilitate au fost identificate după cum urmează:

În examinarea primelor două condiţii de admisibilitate se constată că instanţa de trimitere (curtea de apel), învestită cu soluţionarea unui apel împotriva hotărârii asupra cererii de excludere, va pronunţa o decizie definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 223 alin. (3

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită. Desigur, noul cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, însă relevantă în evaluarea cerinţei noutăţii este dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat în mod constant necesitatea ca problema de drept supusă dezlegării să prezinte un grad de dificultate ridicat, care să îi facă utilă intervenţia, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate şi care pot fi dezlegate facil, printr-o analiză de conţinut şi corelată a normelor incidente.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală internă, modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept care formează obiect al sesizării, cerinţa legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau în cadrul unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; de asemenea, în considerarea dispoziţiilor art. 223 alin. (3

De asemenea, este întrunită şi cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, atât timp cât chiar autorul căii de atac a apelului care formează obiect al învestirii instanţei de trimitere este cel care critică incidenţa art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, reţinută de prima instanţă, pentru a justifica dispoziţia de excludere a sa dintr-o societate cu răspundere limitată, în care nu deţine şi calitatea de administrator.

Divergenţa manifestată între instanţele naţionale are ca punct de plecare, aşa cum s-a exprimat în punctele de vedere transmise de către curţile de apel, raportul dintre legea generală şi cea specială, în contextul intrării în vigoare a noului Cod civil.

Conform principiilor de drept, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare faţă de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, demonstrând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare.

În acest sens, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd următoarele:

Titlul IX (Diferite contracte speciale) al cărţii a V-a (Despre obligaţii) a Codului civil cuprinde şi cap. VII, intitulat Contractul de societate, capitol care, la rândul lui, îşi structurează reglementările în următoarele secţiuni: secţiunea 1 (Dispoziţii generale, art. 1.881-1.889), secţiunea a 2-a (Societatea simplă, art. 1.890-1.948) şi secţiunea a 3-a (Asocierea în participaţie, art. 1.949-1.954).

În cuprinsul art. 1.888, având denumirea marginală „Formele societare”, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că societăţile pot fi simple, în participaţie, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cooperative sau alt tip de societate anume reglementat de lege.

Dintre toate formele societare indicate mai sus, secţiunile 2 şi 3 din cap. VII, evocate anterior, le reglementează doar pe primele două: societatea simplă şi asocierea în participaţie.

Această abordare a legiuitorului este justificată de faptul că celelalte tipuri de societăţi sunt reglementate separat, în diverse legi speciale, cele mai multe în Legea nr. 31/1990.

Diversificarea, după anul 1989, a raporturilor comerciale a impus apariţia unor norme cu un caracter specific, care să răspundă particularităţilor lor. O astfel de normă specială o constituie şi Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care a reglementat modalităţile în care se constituie, se organizează şi funcţionează entităţile cu personalitate juridică în domeniul comercial.

Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a noului Cod civil relevă că specificitatea ramurii dreptului aplicabil în materie comercială nu a fost afectată în substanţă, întrucât modificările intervenite sunt mai degrabă terminologice: astfel, dacă fostul sistem utiliza, pentru a separa raporturile comerciale de cele civile, conceptele de comerciant şi de fapte de comerţ, actualul sistem realizează delimitarea folosind noţiunile de profesionist şi de întreprindere.

Noul Cod civil a produs unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale, însă materia în dezbatere, cea a dreptului comercial – pe care, ulterior intrării în vigoare a noului Cod o parte a doctrinei o recunoaşte, în vreme ce o altă parte o neagă -, cunoaşte o multitudine de reglementări specifice, aflate în vigoare, care îi configurează existenţa.

De aceea se apreciază că dispoziţiile art. 1.887 alin. (1), care proclamă caracterul de drept comun al cap. VII din titlul IX al Cărţii a V-a a Codului civil în materia societăţilor, interpretate coroborat cu cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd completarea dispoziţiilor legii speciale cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, trebuie înţelese în sensul că societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, li se aplică în mod direct dispoziţiile noului cod, care vizează obligaţiile şi pe cele privind persoana juridică, nu însă şi dispoziţiile generale, atunci când legea specială reglementează în mod derogatoriu o anumită situaţie.

Astfel, problema de drept supusă dezlegării, care impune verificarea măsurii în care Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede limitativ ori exemplificativ cazurile în care un asociat poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată, îşi găseşte rezolvarea în aplicarea principiilor specialia generalibus derogant, respectiv generalia specialibus non derogant, cărora analiza de faţă urmează să le acorde eficienţă.

Potrivit acestor reguli, norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, se aplică cu prioritate, chiar şi atunci când este anterioară normei generale, ori de câte ori o ipoteză intră sub incidenţa prevederilor ei, iar norma specială nu poate fi modificată sau abrogată de o normă generală ulterioară decât în mod expres.

Dispoziţiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:

Modalitatea de redactare a textului de lege evocat anterior conduce către concluzia că enumerarea pe care o cuprinde nu este exemplificativă, ceea ce implică, în lipsa oricărui alt indiciu contrar, imposibilitatea excluderii în alte situaţii decât cele reglementate ori imposibilitatea excluderii acţionarului într-o societate pe acţiuni.

Aşa fiind, nu există ipoteze lăsate în afara reglementării, în care legea să permită ca un asociat să fie exclus din societatea cu răspundere limitată; de aceea nu se poate aprecia că, într-o atare situaţie, norma specială s-ar completa cu cea generală.

Împrejurarea că legea specială este anterioară Codului civil nu prezintă relevanţă, având în vedere că, potrivit art. 138 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora.

Raţiunea lipsei incidenţei normei generale poate fi decelată şi din scopul pentru care legea specială a reglementat, în mod separat, excluderea asociaţilor.

Instituţia juridică a excluderii, în cazul supus analizei, îşi găseşte aplicarea în cazul societăţilor de persoane şi al celor mixte – nu şi în cazul societăţilor de capital -, aşadar în cazul acelora în care problema încrederii reciproce şi a conlucrării asociaţilor se pune mai accentuat decât în cazul celorlalte forme societare. Încrederea reciprocă, privită ca premisă a conlucrării pentru îndeplinirea obiectivelor sociale, trebuie să fie menţinută pe întreaga durată a existenţei societăţii.

Aceste considerente sunt pe deplin valabile şi în cazul societăţilor simple, însă în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie avut în vedere scopul pe care asociaţii îl urmăresc când decid să conlucreze: obţinerea unei cote predeterminate din beneficiul prezumabil.

Dimensiunea lui patrimonială impune, aşadar, ca părăsirea societăţii, ca efect al excluderii, să nu poată opera în orice condiţii, căci excluderea este în primul rând o sancţiune pentru refuzul de a conlucra, pentru o conduită ce nu respectă coordonatele interesului societar.

Dacă prima şi a treia ipoteză dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conturează excluderea din cauze contractuale, sancţionând astfel neexecutarea unor obligaţii asumate prin actul constitutiv ori încălcarea obligaţiei generice de fidelitate, celelalte două indică excludere din cauze extracontractuale.

Dintre toate aceste ipoteze, cea cuprinsă în art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formează obiect al disputei părţilor în faţa instanţei de trimitere şi face utile următoarele sublinieri: