Decizia nr. 34 din 27 aprilie 2020

Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.665/100/2017/a4, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate.

Prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, a fost modificată sub mai multe aspecte, cele care au legătură cu prezenta cauză fiind incluse la pct. 8 al art. I din ordonanţă.

Art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 (înainte de modificare)

După modificările aduse prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, alin. (3) şi (4) ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 au următorul conţinut:

De asemenea, în cuprinsul art. IX alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 se prevede că:

Prin Cererea înregistrată la 29 mai 2018, A a solicitat intrarea în faliment a debitoarei B, întrucât desfăşurarea activităţii sale aduce pierderi şi acumulează noi datorii în cadrul procedurii, debitoarea înregistrând de la data intrării în insolvenţă, 14.11.2017, debite curente de 635.323 lei, iar conform art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 şi Codului de procedură fiscală, titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile al cărei cuantum depăşeşte valoarea-prag poate solicita deschiderea procedurii de faliment.

Administratorul judiciar a întocmit Raportul nr. 258 din 23 aprilie 2019 prin care a menţionat faptul că suma care face obiectul cererii de intrare în faliment nu este recunoscută, deoarece cuprinde atât sume care se regăsesc în tabelul preliminar, cât şi sume care fac obiectul unei contestaţii administrativ jurisdicţionale, iar cererea este prematur formulată raportat la stadiul procedurii şi la condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel de cereri.

Prin Sentinţa civilă nr. 931 din 27 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3.665/100/2017, s-a respins cererea creditoarei A având ca obiect intrarea în faliment, reţinându-se că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 74 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 pentru a se dispune intrarea în faliment a debitoarei, creanţa nefiind recunoscută nici de către administratorul judiciar, aşa cum rezultă din Raportul nr. 258 din 23 aprilie 2019, şi nici de către judecătorul-sindic, neexistând la dosar vreo hotărâre judecătorească în acest sens în condiţiile art. 75 alin. (3) din actul normativ anterior menţionat.

Totodată, s-a arătat că, la momentul formulării cererii creditoarei de intrare în faliment, nu era prevăzută în conţinutul legal al art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 omiterea pronunţării de către administratorul judiciar asupra cererii de plată, care nu a fost formulată până în prezent de către creditoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea A, solicitând admiterea apelului, cu consecinţa modificării Sentinţei civile nr. 931 din 27 iunie 2019, în sensul admiterii cererii de trecere în faliment.

În susţinerea motivelor de apel s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât este vorba de creanţe certe, lichide şi exigibile, având în vedere că obligaţiile fiscale au fost stabilite în baza unor declaraţii fiscale depuse de către debitoare după data intrării în procedura generală de insolvenţă, 14 noiembrie 2017, şi până în luna aprilie 2018, deci aceste creanţe nu mai trebuiau recunoscute de către administratorul judiciar, având în vedere că rezultă din propriile declaraţii ale debitoarei.

Mai mult, la data formulării cererii de faliment, condiţiile de admisibilitate ale acesteia erau îndeplinite conform art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, neexistând motive de respingere a acesteia, întrucât modificările legislative au intervenit abia în octombrie 2018, la 4 luni după promovarea cererii de faliment, şi în consecinţă în mod netemeinic prima instanţă a reţinut că acea creanţă a creditorului A, care a stat la baza formulării cererii de faliment, nu este recunoscută de administratorul judiciar, în fapt aceasta rezultând din propriile declaraţii ale debitoarei; aşadar, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă şi nu a fost achitată în termen de 60 de zile de la data primirii notificării.

Curtea de Apel Cluj a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, dacă în cursul judecăţii un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă.

Textul legal evocat a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Condiţiile enunţate sunt îndeplinite în prezenta cauză, după cum urmează:

Titulara cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, debitoarea B, prin administratorul special C, a justificat demersul întreprins prin necesitatea determinării împrejurării dacă termenele prevăzute la art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, stabilite prin modificările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, sunt aplicabile sau nu cererii formulate de apelantă.

Textul care determină sfera litigiilor în care urmează a fi incidentă norma nouă trimite la cererile pendinte, iar în privinţa litigiilor în materia insolvenţei, referirea la „procese începute” sau „procese aflate pe rol” înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 include atât dosarul de insolvenţă al debitorului supus procedurii, cât şi dosarele asociate acestuia, astfel că determinarea normei legale incidente nu este facil de realizat, având în vedere formularea echivocă din textul menţionat, pe de o parte, iar pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că toate cererile formulate în legătură cu derularea procedurii insolvenţei şi aferente acestei proceduri trebuie supuse aceleiaşi legi care a guvernat deschiderea procedurii insolvenţei.

Dosarul de fond în procedurile privind insolvenţa este constituit din dosarul de bază şi, dacă este cazul, din dosare asociate. În dosarul de bază se înregistrează cererile şi se pronunţă hotărârile privind următoarele momente ale procedurii insolvenţei: a) deschiderea procedurii; b) opoziţia la deschiderea procedurii; c) intrarea în faliment; d) confirmarea planului de reorganizare; e) confirmarea numirii administratorului/lichidatorului judiciar; f) închiderea procedurii, potrivit art. 142 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Interpretarea textului confirmă că dosarele asociate sunt parte componentă a dosarului de bază, astfel că acestea sunt deopotrivă dosare aflate pe rol la momentul intervenirii modificării textului legal invocat ca fiind incident de titularul cererii, iar, în speţă, dosarul asociat a fost creat la momentul formulării căii de atac, cererea de trecere în faliment fiind înregistrată conform art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară în dosarul de bază.

Aşadar, dosarul de fond este constituit, în litigiul pendinte, prin efectul înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, anterior intrării în vigoare a modificărilor introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, care instituie norma de excepţie, însă nu poate fi ignorat faptul că prin derogare de la principiile cunoscute privind neretroactivitatea legii s-a dispus aplicarea prevederilor art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, astfel cum au fost modificate, şi pentru cererile formulate în cadrul proceselor începute înainte de data intrării în vigoare a acesteia, inclusiv celor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, astfel că în ceea ce priveşte cererea de trecere în faliment formulată de creditoarea A împotriva debitoarei B devin incidente textele în vigoare la momentul pronunţării, texte intrate în vigoare cât timp litigiul era pendinte.

Aplicarea textelor enunţate anterior impune determinarea sferei de aplicare a textului art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor din textul modificat pentru a justifica legitimarea în declanşarea demersului privind trecerea în faliment a debitorului supus procedurii.

Titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunţe în termen de 10 zile de la depunerea cererii de plată sau recunoscută de judecătorul- sindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanţei depăşeşte valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observaţie deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanţe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau a omiterii pronunţării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanţei de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) şi (3) se vor aplica în mod corespunzător.

Verificarea îndeplinirii exigenţelor necesare declanşării demersului de către unul din titularii unei creanţe a fost raportată de către legiuitorul secundar la diferitele modalităţi de stabilire a existenţei şi întinderii unei creanţe născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, fiind identificată ipoteza recunoaşterii acesteia de către practicianul în insolventă, a stabilirii acesteia potrivit paragrafului precedent, însă în mod inedit şi prin omisiunea verificării acesteia de către practicianul în insolvenţă într-un interval de timp determinat, dar care începe de la un moment necunoscut participanţilor Ia procedură.

Acţiunea judiciară pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii formulate pe parcursul perioadei de observaţie şi de reorganizare, este echivalată cu o cerere de plată ce va fi analizată de către administratorul judiciar într-un termen de 10 zile de la data depunerii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător.

Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Pentru formularea cererilor de admitere a creanţelor născute anterior deschiderii procedurii a fost instituită o procedură riguroasă şi un termen până la care pot fi formulate, fiind stabilit de asemenea un termen pentru verificarea acestora şi o procedură de contestare de către persoanele interesate a rezultatelor verificării, însă prin textul analizat nu au fost instituite astfel de exigenţe pentru înregistrarea unei cereri, care, deşi calificată ca fiind acţiune judiciară, nu beneficiază din perspectiva termenelor procedurale de aceleaşi exigenţe şi nici nu sunt instituite exigenţe cu privire la modul de înregistrare.

Termenul de 10 zile de la data depunerii cererii din cuprinsul alin. (3) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, şi termenul de 10 zile de la data depunerii cererii de plată din cuprinsul alin. (4) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, încep să curgă de la momentul înregistrării, fără ca titularul dreptului de verificare să cunoască acest moment sau modul de înregistrare, deşi efectul omisiunii verificării conferit prin norma nouă este recunoaşterea creanţei, cât timp se consideră că acest creditor este îndreptăţit după epuizarea acestui termen să formuleze cerere de trecere în faliment.

Pentru a analiza legalitatea procedurii urmate de creditoare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor procedurale pentru analiza cererii de trecere la faliment, în cauză se impune a se stabili dacă mecanismul depunerii cererii de plată presupune obligaţia creditorului de a depune cererea de plată ori notificarea, cum este cazul în speţă, la dosarul de insolvenţă al debitorului sau în dosar asociat, nefiind una din acţiunile enumerate de art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Considerentele evidenţiate au relevat îndeplinirea condiţiilor necesare pentru admiterea cererii de sesizare, astfel că în baza art. 519 din Codul de procedură civilă s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri care să dea rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept şi suspendarea soluţionării Dosarului nr. 3.665/100/2017/a4 până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Debitoarea B, prin administratorul special C, titulara cererii de sesizare a instanţei supreme, a susţinut necesitatea sesizării, întrucât chestiunea aplicării retroactive a termenelor prevăzute la art. 75 alin. (3), precum şi a prevederilor art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, numai cu privire la cererile formulate în cadrul proceselor începute înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 sau la cererile nesoluţionate din cadrul proceselor aflate pe rol la momentul intrării în vigoare a ordonanţei, este o chestiune nouă de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Totodată, pentru soluţionarea în faza apelului a cererii de faliment formulate de creditoare înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, ar trebui să se stabilească dacă termenele prevăzute la art. 75 alin. (3) şi prevederile art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile sau nu cererii formulate de apelantă.

Întrucât sintagmele „procese începute” sau „procese aflate pe rol” înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pot avea în vedere atât dosarul de insolvenţă al debitorului supus procedurii, cât şi dosarul asociat acestuia în care se analizează cererea creditorului de trecere la faliment, se impune lămurirea acestei chestiuni pentru a afla dacă în prezenta cauză sunt incidente sau nu prevederile art. IX alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018.

După lămurirea acestei chestiuni de drept, în măsura în care se va stabili că prevederile art. IX alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 sunt aplicabile cauzei, ar trebui lămurită o altă chestiune de drept pentru a se stabili dacă termenul de 10 zile din cuprinsul alin. (3) şi (4) ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, curge de la data depunerii cererii la dosarul de insolvenţă al debitorului aflat în procedură sau de la data comunicării acestei cereri administratorului judiciar.

Sintagma „de la data depunerii” din cuprinsul alin. (3) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, şi sintagma „de la data depunerii cererii de plată” din cuprinsul alin. (4) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, pot fi interpretate atât în sensul depunerii la administratorul judiciar, cât şi în sensul depunerii la dosarul de insolvenţă al debitorului supus procedurii.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a apelului dedus judecăţii, deoarece în speţă notificarea a fost depusă sau mai exact comunicată administratorului judiciar, fără a fi înregistrată de către creditoare la dosarul de insolvenţă al debitorului supus procedurii.

Or, pentru a analiza legalitatea procedurii urmate de creditoare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor procedurale pentru analiza cererii de trecere la faliment ar trebui stabilit dacă mecanismul depunerii cererii de plată presupune obligaţia creditorului de a depune cererea de plată ori notificarea, cum este cazul în speţă, la dosarul de insolvenţă al debitorului.

La nivelul curţilor de apel consultate, cu privire la prima problemă, s-a considerat că termenul de 10 zile prevăzut de dispoziţiile art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, în maniera modificată prin art. I pct. 8 şi art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, începe să curgă de la data înregistrării cererii de plată la dosarul de insolvenţă/de la data comunicării acestei cereri administratorului judiciar/de la data depunerii cererii la dosarul de insolvenţă al debitorului aflat în procedură/de la data luării la cunoştinţă de către administratorul judiciar.

Ministerul Public a arătat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prezintă relevanţă Decizia nr. 72 din 15 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.370/1/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 4 februarie 2019, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.168/88/2016/a1 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 102 alin. (1) teza I şi a II-a din Legea nr. 85/2014, cererile de admitere a creanţelor, formulate de creditorii cu creanţe anterioare datei de deschidere a procedurii, alţii decât salariaţii, trebuie să fie depuse la tribunal în termenul fixat prin hotărârea de deschidere a procedurii şi înregistrate într-un registru care se va păstra la grefa tribunalului.

Prin raportul întocmit în cauză conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că, în interpretarea art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 şi art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, termenul de 10 zile pentru soluţionarea cererii de plată începe să curgă de la data depunerii cererii de plată la administratorul judiciar şi, în interpretarea art. IX alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, sintagmele „procese începute” şi „procese aflate pe rol” se referă la dosarul de insolvenţă al debitorului supus procedurii, iar nu la dosarul asociat acestuia, care are ca obiect cererea de trecere la faliment formulată de un creditor.

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluţionarea unui apel în materie de insolvenţă, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cea de-a treia condiţie, referitoare la existenţa unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită, sub două aspecte.

Astfel, în primul rând, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată nu este determinantă în soluţionarea pe fond a cauzei, faţă de limitele apelului declarat de creditoare, iar, în al doilea rând, nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, instanţa de judecată care soluţionează litigiul în ultimă instanţă, trebuie să verifice din oficiu admisibilitatea sesizării, prezentând argumentele pentru care apreciază, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Pe lângă punerea în dezbatere a posibilităţii sau necesităţii formulării unei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul acesteia va trebui să prezinte în actul de sesizare toate detaliile cauzei, de drept sau chiar de fapt, care să justifice aptitudinea chestiunii de drept evocate de a duce la rezolvarea fondului acelui litigiu.

Aceasta pentru că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept pentru valorificarea deciziei într-un litigiu în care situaţia de fapt sau cauza acţiunii cu care instanţa este învestită nu sunt deplin lămurite prin sesizare.

În acest sens, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are a se pronunţa într-o interpretare de principiu a unei norme de drept dacă circumstanţele cauzei pentru care trebuie să dea acea interpretare nu sunt deplin clarificate.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparenţelor, de natură a atenua funcţia hotărârii prealabile de a determina soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi disociată de contextul care a generat-o, ce trebuie să fie întotdeauna unul cazual şi să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei.

Or, aşa cum s-a arătat şi în expunerea succintă a procesului, prin Sentinţa civilă nr. 931 din 27 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3.665/100/2017, s-a respins cererea creditoarei A având ca obiect intrarea în faliment, reţinându-se că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 74 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 pentru a se dispune intrarea în faliment a debitoarei, creanţa nefiind recunoscută nici de către administratorul judiciar, aşa cum rezultă din Raportul nr. 258 din 23 aprilie 2019, şi nici de către judecătorul-sindic, neexistând la dosar vreo hotărâre judecătorească în acest sens în condiţiile alin. (3) al art. 75 din actul normativ anterior menţionat.

Totodată, s-a arătat că, la momentul formulării cererii creditoarei de intrare în faliment, nu era prevăzută în conţinutul legal al art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 omiterea pronunţării de către administratorul judiciar asupra cererii de plată, cerere de plată care nu a fost formulată până în prezent de către creditoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea A, solicitând admiterea apelului, cu consecinţa modificării Sentinţei civile nr. 931 din 27 iunie 2019 în sensul admiterii cererii de trecere în faliment.

În susţinerea motivelor de apel s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât este vorba de creanţe certe, lichide şi exigibile, având în vedere că obligaţiile fiscale au fost stabilite în baza unor declaraţii fiscale depuse de către debitoare după data intrării în procedura generală de insolvenţă, 14 noiembrie 2017, şi până în luna aprilie 2018, deci aceste creanţe nu mai trebuiau recunoscute de către administratorul judiciar, având în vedere că rezultă din propriile declaraţii ale debitoarei. Referitor la această susţinere, din sesizarea instanţei de trimitere nu rezultă dacă în cauză a fost formulată o cerere de plată de către creditoarea bugetară, pentru ca acest lucru să presupună dezlegarea modului de aplicare a art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, sub aspectul omisiunii soluţionării unei atari cereri. Dimpotrivă, din susţinerile apelantei rezultă că aceasta nu supune judecăţii în apelul său aspectul privind locul unde s-ar fi depus eventuala cerere de plată de către creditoarea bugetară – la administratorul judiciar ori la tribunal, pentru a fi soluţionat aspectul referitor la existenţa sau inexistenţa unei omisiuni de soluţionare a acesteia, drept condiţie pentru legitimarea sa procesuală de a formula cererea de intrare în faliment.

În limitele efectului devolutiv al apelului, stabilite de creditoare, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum apellatum prevăzute de art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi raportat la Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 334/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 10 iunie 2016, instanţa de trimitere nu poate pune în discuţie aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, cu atât mai mult cu cât creanţele fiscale au o procedură specială de contestare.

Ansamblul întrebărilor prealabile nu permite identificarea unei chestiuni de drept susceptibile de a primi o dezlegare de principiu în cadrul acestei proceduri, care să fie utilă instanţei în soluţionarea cauzei, în sensul ca de aceasta să depindă soluţionarea cauzei pe fond, ci reprezintă o delegare către instanţa supremă a competenţei legale a curţii de apel de a soluţiona apelul cu care este învestită, prin aplicarea în concret a normelor incidente la circumstanţele particulare ale speţei, în limitele criticilor formulate de către creditoare prin motivele de apel.

În aceste condiţii se observă că instanţa de trimitere propune ca fundament al chestiunii de drept interpretarea art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, or problema de drept enunţată de instanţa de trimitere nu este concordantă cu temeiul de drept propus spre analiză şi, de aceea, soluţionarea apelului nu depinde de lămurirea chestiunii de drept sesizate.

Trebuie observat că art. 519 din Codul de procedură civilă stabileşte în mod explicit faptul că instanţa supremă, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de dezlegarea unor chestiuni de drept, urmează „să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Prin raportare la această exigenţă a legii şi la caracterul de excepţie al procedurii prezente, se constată că excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept darea unei dezlegări cu privire la modalitatea de aplicare a reglementărilor legale şi a principiilor de drept relevate în litigiile aflate pe rolul instanţei de trimitere.

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în această procedură să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării pe fond a litigiului, condiţie determinantă care nu este îndeplinită cu referire la interpretarea dispoziţiilor art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 şi art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018.

În consecinţă, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va proceda la respingerea, pe acest temei, a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă.