ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului declarat de revizuenta A. împotriva Sentinței penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 62 din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de către numita A. împotriva Sentinței penale nr. 45 din 23.03.2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, definitivă prin Decizia penală nr. 183 din 22.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligată revizuenta A. să plătească în favoarea statului suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 25.02.2021 revizuenta A. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 45 din 23.03.2018 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin Decizia penală nr. 183 din 22.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv admiterea în principiu a cererii formulate, iar în rejudecare să se dispună anularea hotărârilor care fac obiectul prezentei revizuiri, cu consecința achitării revizuentei în temeiul art. 16 lit. b), în subsidiar art. 16 lit. c) din C. proc. pen. pentru comiterea infracțiunii de trafic de persoane.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin rechizitoriul întocmit de D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj având nr. x/P/2016, A. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (varianta republicată), aflate în concurs real conform art. 38 alin. (1) lit. a) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 45/2018 din 23 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani 8 luni închisoare, cu executare, pentru comiterea infracțiunilor de trafic de influență și de spălare de bani, iar prin Decizia penală nr. 183/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus o soluție de achitare pentru infracțiunea de spălare de bani, cu consecința micșorării duratei pedepsei și a schimbării regimului de executare, în sensul dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Soluția definitivă de condamnare pentru infracțiunea de trafic de influență s-a fundamentat pe următoarele considerente:la data de 13.05.2016, A., în calitate de viceprimar al municipiului Cluj-Napoca, a solicitat în mod direct omului de afaceri B. sprijinirea unui ONG de tineret din Cluj-Napoca, materializată prin încheierea unui contract de sponsorizare de 20.000 RON, din care s-au achiziționat 30 de abonamente la Festivalul C. și 30 de abonamente la Festivalul D. și E., concomitent promițându-i acestuia că își va exercita influența asupra funcționarilor publici din cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, cu atribuții în domeniul urbanismului și autorizării lucrărilor de construcții.

Presupusa traficare a influenței de către A. a avut loc cu ocazia întâlnirii dintre aceasta și B. din 13.05.2016. Această întâlnire a fost înregistrată ambiental în baza mandatului de siguranță națională nr. x/05.02.2016, la dosarul cauzei fiind depuse și alte înregistrări obținute în baza aceluiași mandat de siguranță națională.

S-a apreciat că proba esențială în fundamentarea soluției de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, atât în cursul judecății în fond, cât și în cursul judecății în apel, ar fi fost interceptarea ambientală din 13.05.2016, aceasta fiind analizată pe larg ca probă esențială în acuzare în considerentele celor două hotărâri. În subsidiar, cele două instanțe au invocat în motivarea soluției de condamnare și celelalte interceptări aflate la dosarul cauzei, obținute în baza mandatului de siguranță națională mai sus invocat.

Raportat la toate aceste interceptări, în cursul judecății în apel, la termenul din 20 februarie 2019, apărătorul ales al inculpatei A. a invocat în fața instanței de apel o excepție de neconstituționalitate cu privire (printre altele) și la art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. În susținerea excepției de neconstituționalitate s-a argumentat că articolul mai sus menționat este neconstituțional în măsura în care permite ca datele și informațiile obținute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională să devină automat, necondiționat și nerestricționat probe în procesul penal, indiferent de natura infracțiunilor obiect al procesului penal, și fără oferirea unor garanții efective privind controlul de legalitate și fiabilitate ce poate fi exercitat de către inculpat cu privire la acestea.

La data de 25 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, excepția invocată, argumentele invocate de către instanța de apel în motivarea soluției de respingere s-au referit în principal la faptul că nu ar fi respectată condiția de admisibilitate privitoare la legătura dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauză, cât timp prin Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017, s-a statuat că repunerea în discuție a legalității probatoriului administrat și eventual a forței probante, intră în competența funcțională a instanței judecătorești, nu a celei constituționale, iar evaluarea urmează să fie făcută la momentul soluționării apelului. Încheierea a fost atacată cu recurs, însă și acesta a fost respins ca nefondat (Decizia nr. 130/2019, din data de 20 mai 2019), instanța de recurs reținând în motivare că în ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat că acestea sunt îndeplinite, dar că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate. Or, pentru a proceda la sesizarea Curții Constituționale aceste chestiuni țin de interpretarea și aplicarea legii, respectiv interpretarea probelor administrate în cauză, aspecte ce nu sunt de competența Curții Constituționale, fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, în raport de situațiile de fapt deduse judecății.

În plus, s-a mai susținut că excepția privind art. 139 alin. (3) ar fi inadmisibilă, deoarece Curtea s-a mai pronunțat asupra acelui text, declarându-l constituțional. Cu privire la soluția de respingere a recursului s-a formulat însă și o opinie separată, prin care s-a subliniat că cererea ar fi trebuit admisă și, implicit, Curtea Constituțională ar fi trebuit sesizată, deoarece în cauza de față există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, iar tranșarea dezbaterii juridice nu trebuie și nu poate fi realizată de către instanțele comune, acest aspect ținând de competența exclusivă a Curții Constituționale.

Conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când (...) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

S-a apreciat că hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate, instanța de fond, cât și instanța de apel și-au fundamentat în mod determinant hotărârea de condamnare pe interceptarea din 13.05.2016 (și doar incidental pe celelalte interceptări de la dosarul cauzei), realizată de către Serviciul Român de Informații, ca urmare a punerii în executare a mandatului de siguranță națională nr. x/05.02.2016.

În ambele hotărâri, interceptarea din 13.05.2016 se regăsește ca element determinant în evaluarea vinovăției inculpatei, redat și analizat pe larg în considerentele celor două hotărâri. Tocmai de aceea, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel s-a procedat la traducerea în repetate rânduri a acestei interceptări, ea fiind proba principală în acuzare.

Aceste interceptări au primit valoare de probă în procesul penal în principal în baza art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. Consecutiv, legalitatea acestor interceptări a fost fundamentată în principal pe aceeași dispoziție procesual penală.

Or, art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 55/2020, Curtea Constituțională statuând în cuprinsul deciziei următoarele: conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element. Pe aceeași linie argumentativă s-a mai constatat că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil.

Pe scurt, instanța de contencios constituțional a negat prin decizia anterior menționată calitatea de probă în procesul penal a interceptărilor realizate în temeiul Legii nr. 51/1991, datorită cadrului legal inadecvat de verificare a legalității și fiabilității acestor probe.

În consecință, în condițiile în care "verdictul" de legalitate al interceptărilor pronunțat de către cele două instanțe s-a întemeiat pe art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., consecința imediată fiind aceea a folosirii acestor probe în fundamentarea soluției de condamnare, iar interceptarea din 13.05.2016 a reprezentat proba determinantă pentru pronunțarea soluției de condamnare, ea "cuprinzând", în viziunea instanțelor, în totalitate conduită tipică imputată revizuentei, rezultă că hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere nelegală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate.

Admiterea caracterului neconstituțional al prevederii legale pe care s-a întemeiat o hotărâre definitivă constituie motiv de revizuire în toate cauzele în care s-a invocat acest aspect, prin ridicarea în acea cauză a unei excepții de ne constituționalitate cu obiect identic, indiferent de admiterea sau respingerea cererii de sesizare a CCR de către instanța comună.

Raportat la rațiunea cazului de revizuire, precum și la situația de fapt descrisă mai sus, s-a apreciat că și această condiție este îndeplinită în prezenta cauză. Sensul sintagmei "ridicate în acea cauză" raportat la rațiunea cazului de revizuire în forma inițială a C. proc. pen. 2014, motivul de revizuire analizat era aplicabil în toate situațiile în care o hotărâre definitivă se întemeia pe o dispoziție legală declarată neconstituțională, indiferent de conduita procesuală a revirimentului, mai exact, indiferent dacă acesta a invocat sau nu în faza de judecată o excepție cu un astfel de obiect.

Soluția legislativă promovată inițial de legiuitor a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 126/2016. Urmare a acestei decizii, prin O.U.G. nr. 18/2016 cazul de revizuire a fost modificat la forma aplicabilă și în prezent.

Având în vedere că forma în vigoare a motivului de revizuire a fost "provocată" de Decizia Curții Constituționale nr. 126/2016, rezultă că aceasta din urmă este extrem de relevantă pentru înțelegerea sferei de incidență a art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în forma sa actuală. Decizia explică in extenso, inclusiv prin raportare la evoluția legislativă, rațiunea prezentului caz de revizuire, contribuind astfel într-un mod determinant la modul în care forma actuală a dispoziției legale aici analizate trebuie interpretată.

Astfel, în cuprinsul deciziei anterior menționate, instanța de contencios constituțional concluziona că "așadar, pe cale jurisprudențială, instanța de contencios constituțional a statuat în sensul că o decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, și autorilor aceleiași excepții (s.n.), invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv".

Așadar, din însăși jurisprudența Curții Constituționale reiese că acest temei de revizuire trebuie să fie incident nu doar raportat la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate care a dus la pronunțarea deciziei de admitere de către Curtea Constituțională, ci și în orice altă cauză în care o excepție cu obiect similar a fost invocată.

În concluzie, s-a menționat că și această condiție este îndeplinită având în vedere că în Dosarul penal cu nr. x/2016 s-a invocat o excepție de neconstituționalitate care are același obiect cu cel examinat în Decizia nr. 55/2020. Dat fiind faptul că A. a depus toate diligențele necesare invocând o excepție cu același obiect, conform jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta se situează în categoria autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, care au vocația de a beneficia de calea extraordinară de atac a revizuirii.

S-a arătat că dispoziția declarată neconstituțională continuă să producă efecte care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. O ultimă condiție specială stabilită prin textul de la art. 453 alin. (1). lit. f) din C. proc. pen. este aceea ca dispoziția constituțională să continue să producă efecte care să nu poată fi remediate în alt fel.

Având în vedere că este o hotărâre definitivă de condamnare care își produce în acest moment efectele, nu a mai fost invocată vreo altă cale extraordinară de atac și nici nu ar mai putea fi invocată, revizuirea este singurul remediu disponibil prin care A. ar putea "anihila" efectele dispozițiilor neconstituționale pe care cele două instanțe și-au întemeiat soluția de condamnare.

Conform art. 459 din C. proc. pen. instanța competentă este instanța care a judecat cauza în primă instanță, respectiv Curtea de Apel Cluj.

Cererea a fost întemeiată pe cazul de la art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., astfel că aceasta poate să fie invocată în termen de 1 an de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Hotărârea invocată, Decizia nr. 55/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 17 iunie 2020, cererea fiind admisibilă și sub acest aspect. În plus, s-a precizat și faptul că nu a mai fost înaintată vreo altă cerere de revizuire în prezenta cauză. Din toate acestea rezultă clar îndeplinirea condițiilor generale de admisibilitate a cererii de revizuire.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat cererea de revizuire formulată de către condamnata A. ca inadmisibilă în principiu, nefiind îndeplinită condiția înscrisă în dispozițiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., respectiv că faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea de revizuire, nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea și că, în fapt, se urmărește reevaluarea probatoriului și înlăturarea unor probe obținute în baza unor mandate de siguranță națională. S-a arătat că hotărârile de condamnare nu se întemeiază pe dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen., care a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 55/2020 a Curții Constituționale a României. În acest sens, s-a făcut trimitere la pagina 78 alin. (1) din Decizia penală nr. 183/22.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde se statuează că "instanța va folosi interceptările ca probatoriu pertinent, fără a fi determinant, numai în coroborare cu restul datelor furnizate de ansamblul mijloacelor de probă și în evaluarea aspectelor susținute în apărare", iar la pagina 77 alin. (4) al deciziei anterior menționate s-a făcut referire la faptul că "instanța mai constată și faptul că restul probelor invocate în acuzare ori administrate în cursul judecății nu pot fi considerate derivate din interceptare, ci au fost obținute distinct". Prin urmare, s-a arătat că nu se poate afirma faptul că soluția de condamnare s-a fundamentat pe interceptarea din data de 13 mai 2016. Mai mult, argumentele invocate în susținerea cererii de revizuire au fost expuse și cu ocazia soluționării apelului declarat de către inculpata A., aspect confirmat de considerentele deciziei pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, încercându-se, la fel ca la momentul de față, înlăturarea din probatoriu a interceptării din data de 13 mai 2016. Cererea de revizuire formulată de către condamnata A. este inadmisibilă, deoarece, în fapt, se urmărește reinterpretarea probatoriului, lucru nepermis în această procedură, iar hotărârea a cărei revizuire se solicită nu se întemeiază pe norma declarată neconstituțională prin Decizia nr. 55/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv pe dispozițiile art. 139 alin. (alin. (3) teza finală din C. proc. pen.

Instanța, analizând cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 45/2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosar nr. x/2016, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 183/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat următoarele:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Instanța a analizat cererea de revizuire ce face obiectul prezentei cauze prin raportare la dispozițiile art. 459 C. proc. pen., având în vedere împrejurarea că motivele ce pot fi invocate în susținerea căii de atac extraordinare a revizuirii sunt expres și limitativ prevăzute de art. 453 C. proc. pen.

Cu titlu prealabil, înainte de a proceda la analizarea motivului de revizuire invocat în cerere, instanța a procedat la verificarea calității persoanei care formulează cererea.

Astfel, potrivit art. 455 alin. (1) C. proc. pen. "Pot cere revizuirea: a) părțile din proces, în limitele calității lor procesuale; b) un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului."

Instanța a constatat îndeplinită această condiție raportat la faptul că prin Sentința penală nr. 45/2018 din 23 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani 8 luni închisoare, cu executare, pentru comiterea infracțiunilor de trafic de influență și de spălare de bani, iar prin Decizia penală nr. 183/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus o soluție de achitare pentru infracțiunea de spălare de bani, cu consecința micșorării duratei pedepsei și a schimbării regimului de executare, în sensul dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În continuare, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când:

"a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate."

Astfel, pentru promovarea căii de atac a revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o hotărâre a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală; excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de către revizuent; decizia Curții Constituționale să fi fost publicată în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluționată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională; consecințele încălcării dispoziției constituționale să continue să se producă și să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Din analiza dosarului de fond, instanța a constatat că la data de 19.02.2019 inculpata A. a formulat o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11, ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI, a art. 14 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind DNA, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) și (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) și art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziții cu privire la care susține (în esență) că ar permite ca datele și informațiile obținute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională să devină automat, necondiționat și nerestricționat probe în procesul penal, indiferent de natura infracțiunilor în care aceste date sau informații au fost comunicate.

Prin încheierea penală din data de 25.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din Dosarul penal nr. x/2016 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor anterior precizate, soluția fiind menținută prin Decizia nr. 130/20.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători.

Prin Decizia nr. 55/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 517/17.06.2020 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a observat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 126/2016 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016) s-a reținut în paragraful 33 că "deși intenția legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege. (...) În aceste condiții, (...) Curtea reține că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică".

Instanța a apreciat ca fiind îndeplinită și condiția "existenței unei excepții de neconstituționalitate ridicată în acea cauză", chiar dacă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost una de respingere a sesizării Curții Constituționale formulată de petenta A., având în vedere dispozițiile legale apreciate ca fiind neconstituționale și motivele invocate de către petentă. Astfel, revizuenta A. a invocat excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., în Dosarul penal nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, soluționat definitiv la data de 22.05.2019 - anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale, iar interpretarea corectă a paragrafului nr. 33 din Decizia nr. 126/2016 a Curții Constituționale nu impune pronunțarea unei soluții de admitere a cererii de sesizare a curții de contencios constituțional pentru dobândirea calității procesuale active în dosarul de revizuire.

Raportat la susținerile reprezentantei Ministerului Public - DNA - ST Cluj, instanța a constatat că verificările de probe prevăzute de dispozițiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen. apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză - fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanță și nici o readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) și d) ale aceluiași articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecți oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătorești - aspect subliniat și prin Deciziile nr. 506/2015, nr. 667/2018 și nr. 470/2020 ale Curții Constituționale.

A reținut prima instanță că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual și, implicit, soluționarea unei situații procesuale, deci o judecată în care instanța verifică existența unei concordanțe manifeste ("evidente") între cazul de revizuire invocat (dintre cele reglementate în art. 453 alin. (1) lit. a)-f) din C. proc. pen.), motivul pe care se sprijină și dovezile sau probele invocate - așa cum se precizează în paragraful nr. 22 din Decizia nr. 506/2015 a Curții Constituționale, în paragraful nr. 37 din Decizia nr. 667/2018 a Curții Constituționale și în paragraful nr. 14 din Decizia nr. 470/2020 a Curții Constituționale, constatând că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea și seriozitatea cererii de revizuire, pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire.

Așadar, în procedura admisibilității în principiu sunt analizate condițiile ce trebuie îndeplinite în scopul judecării chiar a fondului cauzei, selectându-se pe această cale cererile disfuncționale, inapte să genereze rejudecarea. În acest sens, admisibilitatea în principiu verifică îndeplinirea condițiilor de formă și fond ale cererii de revizuire privind hotărârea atacată, titularul cererii, respectarea termenului, întrunirea condițiilor de formă, invocarea cazurilor prevăzute limitativ de art. 453 din C. proc. pen., precum și inexistența unor cereri de revizuire anterioare, definitiv judecate.

Verificând condiția prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (4) teza finală din C. proc. pen., curtea a constatat că aceasta nu este îndeplinită în prezenta cauză având în vedere faptul că hotărârea de condamnare s-a bazat pe întregul material probator și nu doar pe informațiile obținute ca urmare a punerii în executare a mandatului de siguranță națională nr. x/05.02.2016. Vinovăția revizuentei nu a fost stabilită exclusiv în baza interceptărilor și înregistrărilor telefonice și în mediul ambiental efectuate în baza acestui mandat de siguranță națională, ci prin valorificarea întregului material probator administrat în cauza în care aceasta a fost condamnată.

Astfel, la fila x din Sentința penală nr. 45/2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, se precizează:

"Conchizând, coroborând și analizând toate probele administrate mai sus, văzând și modul în care s-au derulat evenimentele, apreciem că a fost dovedită dincolo de orice dubiu vinovăția celor doi inculpați în comiterea infracțiunilor reținute în sarcina acestora"

Acest aspect este subliniat încă de la filele x ale Deciziei nr. 183/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde s-a arătat că:

"La fundamentarea hotărârii instanța de apel va avea în vedere declarațiile date în fața sa, declarațiile din fața instanței de fond necontestate (nesolicitate a fi readministrate în apel), înscrisurile depuse în apel, ca și cele deja existente la dosar, expertiza vocii și vorbirii, sms-urile dintre părți, inclusiv cele depuse la dosar de inculpată în apel, necontestate de acestea, discuția ambientală de pe terasa restaurantului F., cu accent pe părțile evocate de inculpați în apărare, în declarații, motive de apel, concluzii scrise și orale.

În cursul judecări în apel, ambii inculpați au participat personal și au fost asistați de apărători aleși, și-au valorificat apărările prin formularea și administrarea de probe, respectiv audieri de martori, traducerea interceptării, inclusiv prin efectuarea expertizei vocii și vorbirii, au depus înscrisuri: memorii, concluzii scrise, contracte similare de sponsorizare.

În esență, inculpații au recunoscut existența întâlnirii din data de 13.05.2016, de pe terasa restaurantului F. și părți importante ale dialogului de la acel moment, interceptat. Părțile au negat numai legătura între pretinderea/promisiunea, ulterior primirea/remiterea folosului în scopul traficării influenței pentru rezolvarea problematicii imobiliare trenate, legătură ce nu rezultă exclusiv din interceptarea ambientală, ci din succesiunea acțiunilor ulterioare datei de 13.05.2016, astfel cum acestea sunt probate cu înscrisuri, martori, sms-uri reciproce ori alte dialoguri interceptate, recunoașteri ale conținutului acestor din urmă probatorii. Inculpații au recunoscut existența și conținutul altor discuții telefonice sau sms-uri reciproce, anterioare sau ulterioare întâlnirii din data de 13.05.2016, acestea fiind evocate în apărare, în cuprinsul notelor de concluzii sau în motivele de apel.

Deși parțial recunoscut de inculpați, atât în fond, cât și în apel, conținutului înregistrării ambientale din 13.05.2016 a putut fi contestat prin orice mijloc de probă. Acest cadru însă nu neagă organului judiciar posibilitatea evaluării pertinenței ori utilității solicitărilor în raport cu tezele probante afirmate.

În cauză a fost și posibilă și contestată înregistrarea din dublă perspectivă a legalității obținerii mijlocului de probă (admisibilitate demersului, proporționalitate și necesitatea probei, la momentul autorizării interceptării și în cursul judecății) și a conținutului mijlocului de probă (prin expertiza, verificarea transcrierilor și prin orice alt mijloc de probă care putea dovedi sau susține conținutul înregistrărilor), ambele aspecte făcând obiectul judecăților în fond și apel.

În legătură cu înregistrarea ambientală din 13.05.2016, părțile au cerut excluderea pe motive de nelegalitate.

Restul probelor invocate în acuzare nu pot fi considerate derivate din interceptare, ci au fost obținute distinct".

Astfel, la pagina 78 primul alineat din Decizia nr. 183/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se precizează:

"Instanța va folosi interceptările ca probatoriu pertinent, fără a fi determinant, numai în coroborare cu restul datelor furnizate de ansamblul mijloacelor de probă și în evaluarea aspectelor susținute de apărare".

În alin. (3) de la pagina 79 din aceeași hotărâre judecătorească se menționează:

"Părțile au negat numai legătura între pretinderea/promisiunea, ulterior primirea/remiterea folosului în scopul traficării influenței pentru rezolvarea problematicii imobiliare, legătură ce nu rezultă exclusiv din interceptarea ambientală, ci din succesiunea acțiunilor ulterioare datei de 13.05.2016, astfel cum acestea sunt probate cu înscrisuri, martori, sms-uri reciproce ori alte dialoguri interceptate, recunoașteri ale conținutului acestor din urmă probatorii."

Instanța de apel a precizat în alin. (5) de la pagina 84 că "Pentru stabilirea acestei situații de fapt, probatoriile determinante sunt înscrisurile, în special cele emanate sau înregistrate la primărie ori legate de contractul de sponsorizare, dar și declarațiile ori concluziile scrise ale celor doi inculpați sau declarațiile martorilor, funcționari ai primăriei ori reprezentanți ai G.".

Caracterul determinant sau nu al dispoziției legale declarate neconstituționale într-o anumită cauză trebuie verificat în prima etapă a revizuirii (a admisibilității în principiu), aspect subliniat și în considerentele Deciziei nr. 1.106/22.09.2010 a Curții Constituționale, care a statuat că "dispozițiile art. II și III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția. Soluția legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei Curții Constituționale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curții Constituționale, dacă dispoziția legală declarată neconstituțională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunțate în cauză. Reglementarea legislativă este firească și echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părțile, dând dovadă de diligență, au invocat excepția de neconstituționalitate, înțelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor și intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora."

Subliniind importanța respectării ordinii și stabilității juridice, instanța a reamintit cele statuate prin Deciziile nr. 1470/2011 și nr. 365/2014 ale Curții Constituționale, respectiv:

"rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat."

Având în vedere faptul că prin calea de atac extraordinară a revizuirii se poate aduce atingere autorității de lucru judecat - așadar, stabilității hotărârilor judecătorești definitive care este menită a da încredere în activitatea justiției -, cazurile și condițiile de exercitare a acesteia sunt strict reglementate de legiuitor, în limite constituționale, în vederea restabilirii ordinii de drept - aspect subliniat prin deciziile nr. 126/2016 și nr. 463/2020 ale Curții Constituționale. Aceste aspecte sunt surprinse și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 din Convenție, dreptul de acces la o instanță - ca parte esențială a dreptului la un proces echitabil - având două trăsături fundamentale: să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.

În hotărârea Golder c. Marii Britanii, CEDO a arătat că pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor. Limitările astfel aduse trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (cauza Guerin c. Franței). Liberul acces la justiție nu se opune existenței procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranței raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepțional, atât în ceea ce privește termenul în care pot fi promovate, cât și motivele de admisibilitate.

Curtea a constatat că prin limitarea cazurilor în care pot fi desființate hotărâri definitive și obligatorii ale instanțelor judecătorești se urmărește un scop legitim: necesitatea siguranței raporturilor juridice și dreptul de punere în executare a acestor hotărâri fără a fi afectată substanța însăși a dreptului (nu este interzis de principiu accesul la instanța, ci doar cu respectarea anumitor condiții) și se respecta raportul rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (cauzele Hornsby c. Greciei, Lunari c. Italiei, Ouzoumis c. Greciei).

Constatând că dispozițiile legale declarate neconstituționale prin Decizia nr. 55/2020 a Curții Constituționale nu au avut o înrâurire decisivă asupra hotărârilor pronunțate în cauza penală nr. 1448/33/2016 a Curții de Apel Cluj - astfel încât să aducă atingere legalității și temeiniciei acestora - și subliniind că dreptul de reformare trebuie folosit exclusiv pentru a corecta erorile de fapt/de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei, instanța a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (4) teza finală, ale art. 453 alin. (3) din C. proc. pen., motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către numita A. împotriva Sentinței penale nr. 45/23.03.2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, definitivă prin Decizia penală nr. 183/22.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva Sentinței penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2021, revizuenta A., prin apărător ales, a formulat prezentul apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2021, fixându-se prim termen de judecată aleatoriu la data de 8 iunie 2021, când revizuenta a înțeles să formuleze cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (4) teza finală și art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

În esență, revizuenta a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și, pe fond, admiterea cererii de revizuire, invocând dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., motivele fiind amplu dezvoltate în cerere formulată și aflată la dosarul cauzei, precum și practicaua deciziei.

Examinând apelul declarat de revizuenta A. împotriva Sentinței penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2021, în conformitate cu dispozițiile art. 463 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri, și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., în etapa admisibilității în principiu, instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Conform dispozițiilor art. 453 din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi solicitată când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Pentru a fi incident temeiul invocat prev de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., este necesară îndeplinirea următoarelor condiții cumulative, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții făcând inutilă analiza celor ulterioare, respectiv să existe o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală; decizia să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate; excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluționată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională; consecințele încălcării dispoziției constituționale să continue să se producă și să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 126/2016 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională. S-a reținut în paragraful 33 că "deși intenția legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege. (...) În aceste condiții, (...) Curtea reține că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică".

În Decizia nr. 126/03.03.3016 Curtea Constituțională a decis că în mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea Constituțională a reținut, în aceeași decizie, că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Curtea a reținut că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât, s-a constatat că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive.

Înalta Curte, analizând actele aflate la dosar, în raport de considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, constată că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală și temeinică, se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și legea civilă au fost aplicate corect.

În această ordine de idei, Înalta Curte, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, constată este îndeplinită și condiția "existenței unei excepții de neconstituționalitate ridicată în acea cauză", chiar dacă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost una de respingere a sesizării Curții Constituționale formulată de petenta A., respectiv excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., în