ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 870/2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 14.02.2020, petentul SCPEJ A. și B., în numele creditoarei C., a solicitat încuviințarea executării silite în dosarul execuțional nr. x/2020, împotriva debitoarei Curtea de Apel Cluj.

Prin încheierea nr. 849/18.02.2020, Judecătoria Oradea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, reținând că, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de încuviințare a executării silite, precum și din cererea depusă de creditor la biroul executorului judecătoresc, sediul debitoarei Curtea de Apel Cluj, se află în Cluj-Napoca, județul Cluj, respectiv în circumscripția teritorială a acestei instanțe, competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite potrivit art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 2454/12.03.2020, Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Oradea, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că în cauză creditoarea C. este grefier în cadrul Curții de Apel Cluj, iar prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2745/2019, pronunțată în dosar nr. x/2018, al Tribunalului Cluj, debitoarea Curtea de Apel Cluj, în calitate de ordonator de credite, a fost obligată să achite acesteia drepturi salariale conform dispozitivului acelei sentințe.

Față de această împrejurare, s-a apreciat că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. sunt incidente nu doar în faza de judecată propriu-zisă, ci și în faza de executare silită, parte a procesului civil potrivit jurisprudenței constante CEDO.

Or, în condițiile în care, titular al cererii de încuviințare a executării silite este un grefier care activează în cadrul Curții de Apel Cluj, s-ar aduce o atingere aparenței de imparțialitate obiectivă în soluționarea cererii deduse judecății, motiv pentru care executorul judecătoresc a ales să sesizeze Judecătoria Oradea în acest sens, făcând astfel aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca, pentru următoarele argumente:

Acțiunea ce face obiectul învestirii instanței este o cerere de încuviințare a executării silite, formulată de SCPEJ A. și B. la cererea creditoarei C. împotriva debitoarei Curtea de Apel Cluj.

Se observă că instanța competentă a soluționa cauza potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, și-a declinat competența în considerarea dispozițiilor art. 127 din cod și a calității debitoarei Curtea de Apel Cluj, de parte în dosar.

Dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, întrucât cererea de încuviințare a executării silite care a făcut obiectul învestirii instanței este una care aparține materiei necontencioase, așa cum rezultă din dispozițiile art. 665-666 C. proc. civ.. Acesta fiind sediul materiei, el se completează cu dispozițiile cuprinse în Cartea a III-a referitoare la Procedura necontencioasă judiciară.

Or, norma art. 127 C. proc. civ. reglementează o prorogare legală de competență, ipoteza acesteia fiind aceea a existenței, ca situație premisă, a unui conflict judiciar, care presupune stabilirea unui drept potrivnic, opus din poziția de reclamant unei alte părți, cu poziție procesuală de pârât.

În acest sens, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. face referire la judecătorul care "are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia", respectiv la cererea introdusă împotriva acestuia.

În schimb, art. 527 și urm. C. proc. civ. (care vin în completarea dispozițiilor din materia încuviințării executării) reglementează situația cererilor formulate în procedura necontencioasă, pentru care se cere doar autorizarea/încuviințarea instanței - fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană - făcând de aceea referire la petenți, respectiv, persoane indicate în cerere și nu la poziții procesuale antagonice (reclamant/pârât), câtă vreme disputa judiciară a fost tranșată, ajungându-se în faza executării silite.

Mai mult, dispozițiile art. 127 C. proc. civ. sunt plasate în Capitolul III. Dispoziții speciale din Titlul III referitor la competența instanțelor judecătorești în procedura contencioasă.

Aceasta înseamnă că norma art. 127 C. proc. civ. are caracter special și, ca orice normă de procedură având un astfel de caracter, ea nu poate fi aplicată prin extensie sau analogie altor situații (cum este aceea a încuviințării executării silite guvernate de procedura necontencioasă).

Pe de o parte, întrucât norma specială are aplicabilitate numai la situația particulară pe care o reglementează, pe de altă parte, întrucât analogia nu poate subzista câtă vreme o procedură contencioasă în care o parte (reclamantul) opune un drept potrivnic celeilalte părți (pârâtul) nu este similară aceleia în care intervenția instanței se limitează la verificări formale, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană (și neexistând identitate de situații nu este incident principiul ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet).

De aceea, rațiunile legiuitorului care au fost avute în vedere la edictarea normei art. 127 C. proc. civ. - asigurarea imparțialității obiective a instanței, dată fiind calitatea părților, atunci când într-o procedură contradictorie trebuie stabilit, în urma unei dezbateri judiciare, un drept potrivnic - nu subzistă atunci când intervenția instanței se limitează la o autorizare sau încuviințare, fără nicio analiză pe fond a pretențiilor.

O interpretare în sens contrar ar însemna transformarea unei norme de prorogare legală de competență (art. 127 C. proc. civ.) într-o normă de prorogare judiciară (aplicarea dispoziției legale, de către instanță, într-o altă ipoteză decât cea prevăzută de lege).

Or, o asemenea prorogare judiciară își găsește sediul în altă instituție de drept procesual, aceea a strămutării, atunci când partea justifică motive de bănuială legitimă.

De asemenea, dispozițiile art. 528 alin. (2) C. proc. civ. ("în celelalte cazuri, competența instanței și soluționarea incidentelor privind competența sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase") nu pot justifica aplicarea în această materie, a încuviințării executării silite, a normelor din procedura contencioasă, întrucât ipoteza textului este aceea în care nu există o normă care să determine expres competența, făcându-se de aceea, referire la norme din procedura contencioasă. În schimb, în materia ce face obiectul analizei, norma de competență teritorială este expres reglementată prin prevederile art. 651 C. proc. civ.

Nici dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la garantarea dreptului la un proces echitabil - cu motivarea că procesul conține deopotrivă faza cognitio, a procedurii judiciare, cât și executio, aceea a executării silite - nu poate justifica o asemenea prorogare de competență, în faza executării silite, pe temeiul art. 127 C. proc. civ., întrucât dispoziția convențională nu este creatoare de normă pozitivă în dreptul intern și, totodată, potrivit art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Pentru aceste motive, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2020.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, consider că Judecătoriei Oradea îi revine competența teritorială de soluționare a prezentei cereri de încuviințare a executării silite formulate de creditoare care are calitatea de grefier la entitatea debitoare, Curtea de Apel Cluj, în temeiul dispozițiilor art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 127 C. proc. civ.

Faptul că instanțele judecătorești sunt chemate să se pronunțe asupra cererii de încuviințare a executării silite într-o procedură necontencioasă, nu exclude aplicarea în legătură cu o atare cerere a dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. nici din punct de vedere al regulilor instituite prin dispozițiile art. 528 C. proc. civ. și nici din punct de vedere al rațiunilor care au fundamentat consacrarea - pentru prima oară în legislația procesuală civilă - a unui atare caz de prorogare legală de competență, rațiuni care se regăsesc în necesitatea ca imparțialitatea obiectivă a instanței să fie mai presus de îndoieli rezonabile.

Dimpotrivă, observarea atentă a acestor reguli justifică cu mai puternic cuvânt ca imparțialitatea obiectivă a instanței să fie asigurată prin reținerea incidenței art. 127 C. proc. civ. chiar și în cazul procedurilor necontencioase care, e adevărat, nu stabilesc drepturi potrivnice între părți cu interese contrare, dar care, spre deosebire de procedurile contencioase, nu se desfășoară sub privirile sau atenția unei "părți adverse" care să vegheze la respectarea regulilor aplicabile (în aceeași rațiune, deosebit de regulile aplicabile procedurilor contencioase, prin dispozițiile art. 529 alin. (1) C. proc. civ. s-a instituit obligația instanței ce judecă în procedura necontencioasă, de a-și verifica din oficiu competența chiar și atunci când este vorba despre cea de ordine privată).

Astfel, din punct de vedere al regulilor care guvernează competența instanței chemate să soluționeze o cerere necontencioasă, alin. (1) al art. 528 C. proc. civ. prevede că "Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluționare sau soluționată deja de o instanță ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanțe se vor îndrepta la acea instanță".

Această determinare a instanței competente în soluționarea cererii necontencioase (din punct de vedere general, material și teritorial) are loc prin recurgerea la regula "accesorium sequitur principale".

Pentru toate celelalte cazuri, alin. (2) al art. 528 C. proc. civ. stipulează că atât competența instanței, cât și soluționarea incidentelor privind competența sunt suspuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase (fără a distinge după cum e vorba de reguli de drept comun ori de reguli instituite prin dispoziții speciale).

Excluderea - "În celelalte cazuri, (….)" este totală și are în vedere orice altă situație în care instanța competentă nu poate fi determinată potrivit regulii "accesoriul urmează principalul" consacrat la alin. (1), observându-se că alin. (3) al aceluiași articol mai instituie doar reguli de determinare a competenței instanței pentru ipoteza în care competența sa teritorială nu ar putea fi stabilită potrivit regulilor de la alin. (2).

Așadar, "În celelalte cazuri" se cuprind atât situațiile ce nu se înscriu în ipoteza de reglementare a normei de la alin. (1), cât și situațiile în care instanța competentă se determină prin incidența unei norme speciale (ca în cazul art. 651 C. proc. civ.), în acest din urmă caz aplicarea alin. (2) al art. 628 C. proc. civ. fiind relevantă doar sub aspectul reținerii incidenței regulilor din procedura contencioasă în soluționarea incidentelor privind competența.

Or, neîndoielnic, art. 127 C. proc. civ. și situațiile premisă pe care le reglementează, creează un incident privind competența chiar și într-o cerere necontencioasă formulată de unul din subiecții calificați arătați în cuprinsul acestei norme sau care privește darea unei autorizații, cum ar fi încuviințarea executării silite asupra bunurilor unui atare subiect calificat.

Nu mai puțin, reținerea aplicabilității sale în procedurile necontencioase este încurajată și de dispozițiile art. 536 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Dispozițiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii".

Or, sub niciun aspect nu se poate reține că regulile instituite prin dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu ar fi compatibile cu natura necontencioasă a cererii ori că rațiunile reglementării lor nu s-ar regăsi (și) în cazul cererilor de încuviințare a executării silite, dată fiind natura necontencioasă a procedurii după care acestea sunt soluționate.

Art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ. determină instanța de executare (ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului) și atribuțiile acesteia care presupun deopotrivă soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite (proceduri necontencioase), a contestației la executare (proceduri contencioase), precum și a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

Principiul unicității instanței de executare (care presupune ca instanța care soluționează contestația la executare să fie, ca regulă, aceeași cu cea care a autorizat executarea silită) reclamă cu atât mai mult observarea regulilor de determinare a competenței teritoriale a instanței care încuviințează executarea, cu luarea în considerare a art. 127 C. proc. civ. încă din această fază tocmai pentru a se evita situațiile de scindare a "instanței de executare" între instanța care a încuviințat executarea silită (determinată prin omiterea/evitarea aplicării art. 127 C. proc. civ. sub pretextul neincidenței sale în procedura necontencioasă) și instanța care judecă, în procedură contencioasă, contestațiile la executarea astfel încuviințată (determinată, de această dată, cu aplicarea art. 127 C. proc. civ.).

Aceasta, mai ales, întrucât, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, în materia executării silite, procedura necontencioasă a încuviințării executării silite este urmată de una sau chiar mai multe proceduri contencioase de soluționare a contestațiilor la executare.

Odată arătate argumentele pentru care dispozițiile art. 127 C. proc. civ. trebuie observate și aplicate încă din această fază procesuală a încuviințării executării, apreciez că Judecătoria Oradea era instanța competentă să se pronunțe asupra cererii, ca instanță determinată prin aplicarea combinată a dispozițiilor art. 651 alin. (1) și (3) și a art. 127 C. proc. civ., în urma alegerii făcute de creditoare între instanțele de același grad (cu competență materială în soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite), aflate în circumscripțiile curților de apel învecinate celei la care aceasta își desfășoară activitatea în calitate de grefier, alegere asupra căreia instanța astfel determinată nu putea să intervină prin măsura declinării de competență.

Argumentul, în sensul că niciuna din procedurile legate de executarea silită ce se urmărește a fi realizată - nici cea necontencioasă a încuviințării executării silite, nici cea contencioasă a eventualelor contestații le executare - nu vor ajunge pe rolul instanței ce are calitatea de debitoare (Curtea de Apel Cluj) și a cărei angajată este creditoarea, este, desigur, unul care nesocotește cu totul rațiunile cazului de competență facultative reglementat prin dispozițiile art. 127 C. proc. civ., fiind lipsit de valoare juridică.