ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1643/2020

Ședința publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată la data de 21 august 2019 pe rolul Judecătoriei Oradea, contestatorii A. și B. Gheorghe au solicitat, în contradictoriu cu intimatul Pachetul de pe lângă Tribunalul Bihor, obligarea acestuia la plata unor penalități în cuantum de 1000 RON/zi de la data depunerii cererii de chemare în judecată și până la executarea titlului executoriu ce constă în sentința civilă nr. 932/2019. În subsidiar, au solicitat obligarea intimatului la plata unei penalități de 1%/zi din valoarea obligației.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

2.1. Prin sentința nr. 217 din 17 ianuarie 2020, Judecătoria Oradea a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca.

În motivarea soluției s-a reținut că, potrivit art. 906 alin. (1) C. proc. civ., competența de a stabili penalități pe zi de întârziere până la executarea efectivă a obligației prevăzute în titlul executor revine instanței de executare.

Din prevederile sentinței civile nr. 10422/06.09.2019 a Judecătoriei Cluj, în legătură cu executarea silită pornită de BEJ D. în dosar execuțional nr. x, rezultă că există contestație la executare formulată de debitori.

Contestația la executare, conform art. 714 alin. (1) C. proc. civ. se introduce la instanța de executare, aceasta fiind competentă să soluționeze inclusiv cererile de suspendare a executării silite formulate în baza art. 719 C. proc. civ.. Cu privire la acestea din urmă, instanța Judecătoriei Oradea s-a declarat necompetentă teritorial în dosarul nr. x/2019, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca. Această instanță a păstrat cauza spre judecare, pronunțând sentința civilă nr. 10442/2019 mai sus-amintită, prin care s-a dispus suspendarea executării silite începute la cererea creditorilor.

Prin urmare, din cele arătate, s-a reținut că instanța de executare este Judecătoria Cluj Napoca, în favoarea căreia s-a declinat competența de soluționare a cauzei.

2.2. Prin sentința nr. 2950 din 07 iulie 2020, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, în privința cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța, este competentă să soluționeze cauza, din punct de vedere teritorial, instanța de executare, astfel cum rezultă din analiza art. 906 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește felul competenței, instanța a reținut că, din coroborarea art. 906 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 651 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a stabilit că aceasta are un caracter imperativ, de ordine publică, cererea urmând a fi adresată, în primul rând, judecătoriei în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Drept urmare, fiind vorba despre o competență teritorială de ordine publică, instanța putea invoca necompetența teritorială de ordine publică doar la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii, respectiv la data de 29.11.2019, însă excepția necompetenței nu a fost invocată la acel termen de judecată.

Pe de altă parte, s-a reținut că în cauză sunt incidente și prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. Însă, și în cazul sesizării instanței la care procurorul - parte în proces - își desfășoară activitatea, necompetența instanței este tot de ordine publică, prevăzută fiind printr-o normă imperativă, astfel încât excepția necompetenței poate fi invocată și din oficiu.

Dacă reclamantul procuror se adresează instanței la care își desfășoară activitatea, necompetența teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., excepție absolută fiind, trebuie invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) C. proc. civ.. Or, această excepție nu a fost invocată în cauză la primul termen de judecată din data de 29.11.2019 și nici la al doilea termen de judecată din data de 17.01.2020, la care s-au încuviințat probe și s-a reținut cauza în pronunțare.

În consecință, prin neinvocarea excepției de necompetență teritorială de ordine publică la primul termen de judecată, s-a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este Judecătoria Oradea.

II. Considerentele Înaltei Curți

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată dedusă judecății, care a generat conflictul negativ de competență, are ca obiect, în principal, obligarea pârâtului Pachetul de pe lângă Tribunalul Bihor la calcularea și plata penalităților în cuantum de 1000 RON pe zi, de la data depunerii cererii de chemare în judecată și până la executarea obligației din titlul executoriu, în conformitatea cu prevederile art. 906 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, în măsura în care instanța va considera că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a admite petitul principal, se solicită obligarea pârâtului la plata de penalități de neexecutare în cuantum de 1% pe zi din valoarea obiectului obligației, conform art. 906 alin. (3) C. proc. civ., de la data cererii de chemare în judecată și până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

Reclamanții au arătat, în motivarea cererii, că prin sentința civilă nr. 932/2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a dispus obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor să plătească reclamanților A. și B. drepturile bănești reprezentând diferența dintre diurna efectiv achitată și diurna cuvenită în baza O.U.G. nr. 27/2006, pe toată perioada delegării, sume actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală, calculată asupra debitului principal, de la scadența fiecărui drept și până la achitarea integrală a debitului. Cu toate acestea, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, astfel că a fost demarată executarea silită împotriva acestuia, însă acesta nu a achitat debitul în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite, fiind incidente prevederile art. 906 C. proc. civ.

Potrivit art. 906 C. proc. civ., "(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației."

Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că "(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

Rezultă, așadar, din dispozițiile legale citate că cererile formulate în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (1) C. proc. civ. sunt de competența instanței de executare, respectiv Judecătoria Oradea, instanță de la sediul debitorului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte reține că sunt incidente și prevederile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018, având în vedere că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.

Dispozițiile art. 127 C. proc. civ. reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

În ceea ce privește felul competenței statuate prin art. 906 alin. (1) C. proc. civ., cu raportare la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că norma de procedură stabilește o competență teritorială imperativă, de ordine publică, astfel că, în cazul încălcării acesteia, devin aplicabile dispozițiile procedurale care reglementează necompetența de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței".

Din interpretarea textului de lege citat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată de instanță din oficiu sau de parte, la primul termen de judecată la care procedura de citare este legal îndeplinită, soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta devine competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă cauza ar atrage competența teritorială a altei instanțe.

În același timp, dispozițiile art. 130 și art. 131 C. proc. civ. circumstanțiază termenul limită, până la care se poate invoca necompetența de ordine publică sau pentru verificarea din oficiu a competenței de către instanță, respectiv "primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", singura excepție reglementată de legiuitor de la această regulă, pentru depășirea acestui termen, este cea prevăzută la art. 131 alin. (2) C. proc. civ., "(…) în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

De asemenea, și în situația în care sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cum este cazul în speță, adică în situația sesizării instanței la care procurorul - parte în proces - își desfășoară activitatea, necompetența instanței este tot de ordine publică, prevăzută fiind printr-o normă imperativă, astfel încât excepția necompetenței poate fi invocată și din oficiu.

Prin urmare, norma de competența teritorială stabilită de legiuitor în cuprinsul art. 651 alin. (1) C. proc. civ., este o normă de competență teritorială imperativă, de ordine publică, iar în cauza de față instanța putea invoca necompetența teritorială de ordine publică doar la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii, respectiv la data de 29.11.2019, însă excepția necompetenței nu a fost invocată la acest termen de judecată.

Totodată, dacă reclamanții, care au calitatea de procurori, se adresează instanței pe lângă care este arondat parchetul în care își desfășoară activitatea, necompetența teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., fiind o excepție absolută, trebuie invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) C. proc. civ.. Această excepție nu a fost însă invocată în cauză la primul termen de judecată din data de 29.11.2019 și nici la al doilea termen de judecată - din data de 17.01.2020, la care s-au încuviințat probe și s-a reținut cauza în pronunțare.

În ceea ce privește necompetența de ordine publică, premisa raționamentului corect este că, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ori, în condițiile art. 131 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței, aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Prin urmare, efectul neinvocării excepției de necompetență teritorială de ordine publică cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza.

Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) C. proc. civ.

Din interpretarea prevederilor art. 130 și 131 C. proc. civ. rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis.

Trebuie amintit că prin decizia nr. 31/2019 privind examinarea recursului în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..".

Așadar, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei amintite, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din C. proc. civ., necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței procesuale.

Pe de altă parte, a mai arătat Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.

Dacă prima instanță sesizată invocă excepția necompetenței sale după momentul prevăzut expres în art. 131 C. proc. civ., instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material.

În ipoteza în care lipsește această încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, al cărei caracter este obligatoriu, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., neinvocarea în termen a excepției de necompetență constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.

În concluzie, prin neinvocarea excepției de necompetență teritorială de ordine publică la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii, se constată că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este Judecătoria Oradea.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Oradea este competentă să soluționeze cauza dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2020.