ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 720/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data de 23 octombrie 2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General și Sectorul 2 prin Primar, solicitând ca în temeiul art. 1837 și 1890, art. 489 C. civ. să se constate că au devenit proprietari prin uzucapiune și joncțiunea posesiilor asupra terenului în suprafață de 800 mp, situat în str. x A sector 2 București; de asemenea, au solicitat să se constate că au devenit proprietari prin accesiune imobiliară asupra platformei de beton cu destinația de fundație edificată pe terenul de la aceeași adresă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în anul 1959, mama reclamantei C. căsătorită cu D. a cumpărat prin chitanță de mână de la E. un teren în suprafață de 800 mp situat pe str. x, că în anul 1995 prin sentința civilă nr. 3599/9.05.1995 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București mama reclamantei C. a dobândit prin uzucapiune și accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 276,75 mp situat în str. x precum și asupra construcției aflate pe acel teren. Cum terenul în suprafață de 276,75 mp dobândit prin uzucapiune este lipit de parcela de teren în suprafață de 800 mp aflată la nr. 45 A, reclamanții au arătat că aceste imobile constituie, în prezent, un tot unitar cu o singură împrejmuire, că în anul 2000 mama reclamantei a vândut reclamanților imobilul situat în București str. x, sector 2 compus din teren în suprafață de 276,86 mp și locuința situată pe teren, ocazie cu care au preluat și suprafața de teren de 800 mp, dată de la care au început și posesia asupra acestuia, motiv pentru care a fost invocată joncțiunea posesiilor, în condițiile în care, începând cu anul 1959, părinții reclamantei și ulterior reclamanții au stăpânit neîntrerupt în calitate de proprietari aceste imobile în mod public.

În susținerea acțiunii, reclamanții au mai arătat că au mai formulat o acțiune în anul 2003, în contradictoriu cu Municipiul București, însă acesta, cu rea credință, a susținut că acest teren nu se află în patrimoniul său și ca îi lipsește legitimarea procesuală pasivă, motiv pentru care Tribunalul București a respins acțiunea, însă, ulterior, pârâta Municipiul București i-a somat să demoleze gardul împrejmuitor.

Hotărârea de declinare

Prin sentința civilă nr. 2626 din 29.02.2016 Judecătoria Sector 2 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București

Prin sentința civilă nr. 238 din 14.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 150A din data de 8 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanții au susținut că este greșită motivarea instanței de apel cu privire la viciul posesiei, întrucât această chestiune a fost invocată de pârâți direct în apel, cu încălcarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Au susținut și că instanțele de fond au aplicat greșit art. 1862 alin. (2) și art. 1854 alin. (1) C. civ., pentru că a fost depășit cadrul procesual stabilit prin acțiune și s-au pronunțat asupra viciilor relative ale posesiei.

Au mai arătat că prezumția legală prevăzută de art. 1854 alin. (1) C. civ. nu a fost nici contestată, nici răsturnată de pârâți, așa încât reținerile instanțelor sunt nefondate.

În plus, reținerea instanței de apel în sensul că intabularea proprietății pârâtului în anul 2005 constituie un viciu al posesiei reclamanților este, de asemenea, nelegală.

Reclamanții nu au contestat proprietatea pârâtului, ci au susținut că este un proprietar nediligent.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 150 A din 8 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 12 martie 2020.

Intimatul pârât Sectorului 2 București a depus note scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 488 alin .1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de reclamanți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, față de obiectul dedus judecații ce vizează dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor în condițiile art. 1890 C. civ. vechi (incident în cauză, față de momentul anului 1959 de care reclamanții leagă începutul termenului uzucapiunii de 30 de ani), în condițiile în care instanța de apel a analizat, în raport de starea de fapt conturată în cauză, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de textul enunțat.

Astfel, pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani reglementată de art. 1890 C. civ. vechi, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții și anume: posesia să fie utilă, adică propriu-zisă și neviciată, și respectiv, posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani.

Or, din această perspectivă, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele uzucapiunii de 30 de ani, în condițiile în care terenul solicitat prin uzucapiune, dovedit a fi amplasat, dimpotrivă, pe str. x, nr. 55A și nr. 57, București și, nu în str. x A la nivelul anului 1986, apare în evidențele cadastrale vechi ca aparținând Municipiului București și în posesia Consiliului Local al Sectorului 2 București, terenul fiind intabulat în baza documentației întocmită în anul 2009 în proprietatea privată a Municipiului București încă din anul 2010, potrivit încheierilor și extraselor de Carte Funciară existente la dosar.

În acest context, Înalta Curte constată că, în raport de relațiile depuse la dosar de către Direcția de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, din care rezultă că terenul din str. x, la nivelul anului 1986, era proprietate de stat și avea ca posesor Consiliul Popular Sector 2 București, instanța de apel a reținut în mod legal și corect că nu este îndeplinită cerința posesiei neviciate spre a constata dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui bun - conform art. 1847 și următoarele C. civ., nefiind îndeplinite cerințele prescripției achizitive ce vizează o posesie timp de 30 de ani, publică, continuă, netulburată, sub nume de proprietar și neechivocă, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a avut în vedere și actul privind concesionarea terenului din litigiu încă din anul 2005 - prin Hotărârea C.G.M.B./209/29.09.2005, care conturează lipsa elementelor privind posesia reclamanților.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a instituției uzucapiunii de 30 de ani, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate și din perspectiva neîndeplinirii condițiilor privind joncțiunea posesiilor, în condițiile în care, așa cum bine a reținut instanța de apel, o posesie exercitată de antecesoarea C. anterioară anului 2000 este exclusă, atât față de evidențele cadastrale vechi, cât și de faptul că, dacă ar fi existat o posesie din anul 1959 și pentru imobilul din str. x, București, exercitată de către autoarea C., aceasta și-ar fi afirmat drepturile și pentru terenul din str. x printr-o acțiune distinctă, anterior pronunțării sentinței civile nr. 3599/9.05.1995 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile neincidenței dispozițiilor art. 1890 C. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile reclamanților în ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1862 alin. (2) și art. 1854 alin. (1) C. civ.

Din perspectiva acelorași considerente, Înalta Curte reține că, în condițiile în care obiectul dedus judecății vizează uzucapiunea prin joncțiunea posesiilor ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, sunt nefondate și susținerile reclamanților în sensul că instanța de apel a depășit cadrul procesual stabilit prin acțiune, întrucât analiza incidenței uzucapiunii de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor impune verificarea condiției sine qua non a posesiei neviciate.

Nefondate sunt și criticile ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de reclamanți din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează limitele efectului devolutiv al apelului, în condițiile în care chiar în temeiul acestor dispoziții legale instanța de apel poate încuviința administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, din perspectiva cărora instanța de apel a și dispus suplimentarea probatoriului.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din critici nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 150 A din 8 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Față de soluțiile de respingere a acțiunii, Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Sectorul 2 București prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 150 A din 8 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2020.