ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 142/2020

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.07.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Comisia de Selecție a Comandamentului Comunicațiilor și Informaticii, Direcția Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Apărării Naționale și pe Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să declare nul actul administrativ nr. x/08.06.2016 emis de Direcția Management Resurse Umane din Ministerul Apărării Naționale și să dispună echivalarea cursului postuniversitar de perfecționare a pregătirii/similar (PUC), în vederea avansării la gradul de locotenent-colonel și trecerea din arma comunicații și informatică în inginer în comunicații sau inginer de sistem de comandă-control și obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la echivalarea studiilor pe care le-a absolvit cu masterul în conducere interarme; reclamantul a mai solicitat declararea nulității actului administrativ nr. x/23.05.2016 și numirea sa pe una din funcțiile pentru care a făcut solicitarea, dar și obligarea pârâților la plata de daune materiale și morale în cuantum de 100.000 RON fiecare, precum și la soluționarea integrală, efectivă și punctuală, a cererii, potrivit cerințelor și nevoilor sale, cu cheltuieli de judecată.

Anterior termenului de judecată din 23.11.2016, reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a solicitat instanței să dispună acordarea de despăgubiri pentru discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, precum și sancționarea pentru discriminare a pârâților. În acest sens, a solicitat instanței să oblige pârâții la despăgubiri, astfel: pârâta Comisia de Selecție a Comandamentului Comunicațiilor la plata sumei de 200.000 RON, iar pârâții Direcția Management Resurse Umane și Ministerul Apărării Naționale la plata sumei de 1.000.000 RON fiecare.

A solicitat obligarea pârâților la soluționarea integrală, efectivă, punctuală pentru anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și eliminarea definitivă din legislația actuală a sintagmelor "filiera directă/filiera indirectă, ofițeri/subofițeri pe filiera directă/indirectă".

La termenul din 23.11.2016, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale de atribuțiune și, prin încheierea de la aceeași dată, a admis excepția și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a aceluiași tribunal.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a invocat la termenul de judecată din 30.01.2017 excepția necompetenței sale materiale de atribuțiune, pe care a admis-o și a declinat competența în favoarea secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București, pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 34/05.05.2017 Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin încheierea din 06.11.2017 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibile cererile de sesizare a Curții Constituționale, iar prin sentința civilă nr. 9719/19.12.2017 a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum aceasta a fost completată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 5618/10.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Împotriva acestei din urmă decizii, A. a formulat contestație în anulare, cale extraordinară de atac respinsă prin decizia nr. 2144/12.04.2019 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Recurentul A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 9719/19.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a deciziei civile nr. 5618/10.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și împotriva deciziei nr. 2144/12.04.2019 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, solicitând casarea lor, cu reținerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a arătat că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, întrucât, raportat la calitatea sa profesională, în cauză erau incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, astfel încât competența soluționării pe fond a cauzei aparținea secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

A susținut recurentul că, deși a depus la registratura instanței de apel o cerere de rejudecare a cauzei, prin care a invocat necompetența primei instanțe, aceasta nu a fost pusă în discuția părților, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 224 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, cauza a fost judecată de o instanță necompetentă în fond, în apel și în contestație în anulare, astfel că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 517 C. proc. civ. și a art. 124, corelat cu art. 126 din Constituția României, sens în care a redat extrase din jurisprudența instanței supreme și a C.J.U.E.

A subliniat că în cauză erau incidente și dispozițiile art. 95, 107 și 116 C. proc. civ., corelate cu cele ale art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și art. 1 și 46 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, raportat și la pct. 26 din decizia nr. 34/2016 a Curții Constituționale și la deciziile nr. 10/2016 și nr. 10/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispoziții care, în opinia recurentului, stabilesc competența Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

În susținerea aceleiași idei, a evocat și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/1999 și art. 109 din Legea nr. 80/1995 și a conchis că prima instanță, instanța de apel și cea care a analizat contestația în anulare s-au pronunțat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și au judecat cauza prin exces de putere, cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept, încălcând dispozițiile art. 21, 24 și 126 din Constituție.

În opinia recurentului, instanțele nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 22 C. proc. civ., încălcând astfel dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că prima instanță și cea de apel au nesocotit dispozițiile art. 1, art. 15-16, art. 21, art. 41, art. 51-52, art. 124, art. 126 și art. 129 din Constituție, art. 1, art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

A subliniat că instanța a reținut neîntemeiat, în ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a Direcției Generale Management Resurse Umane și a Comisiei de Selecție a Comandamentului Comunicațiilor și Informaticii, că aceste structuri ale Ministerului Apărării Naționale nu au personalitate juridică, în condițiile în care aceasta le este conferită de prevederile art. 15 din Legea nr. 346/2006, modificată și completată prin art. 1 pct. 17 din Legea nr. 167/2017.

Sub acest aspect, a apreciat că hotărârea încalcă prevederile art. 205-209 C. civ. și pe cele ale art. 15 din Constituție.

A arătat că prima instanță a comis exces de putere când nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și nu a impus angajatorului, conform prevederilor art. 272 din Codul muncii, să prezinte probele ce cădeau în sarcina acestuia, încălcându-i astfel dreptul statuat de art. 21 din Constituție, de art. 6 C. proc. civ., de art. 4 din Legea nr. 303/2004 modificată și completată prin Legea nr. 242/2018 și chiar de art. 10 din Legea nr. 304/2004, modificată prin Legea nr. 207/2018.

De asemenea, a susținut că, pe lângă încălcarea procedurii instituite de art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 republicată, atât prima instanță, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri fără citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și cu administrarea unor probe a căror încuviințare a fost solicitată cu depășirea termenului legal, cu nerespectarea art. art. 174 alin. (1), (18)5 și 208 C. proc. civ.

Alte aspecte pe care le-a relevat recurentul au vizat contradicția existentă între hotărârea de fond și cea din apel și nesancționarea de către instanțe a comportamentului discriminatoriu de care au dat dovadă intimații prin modul în care i-au soluționat cererile.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurentul a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut că acesta este incorect, incomplet și nefundamentat.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Înalta Curte notează că în cadrul demersului judiciar de față este dedus judecății un conflict de muncă, natura juridică a raporturilor dintre părți fiind definitiv tranșată prin sentința civilă nr. 34/05.05.2017, cu rol de regulator de competență, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Potrivit art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) conflictele de muncă și de asigurări sociale (…)".

Legiuitorul a suprimat, deci, calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care sunt incluse și conflictele de muncă.

Pe de altă parte, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011, hotărârile prin care au fost soluționate în prima instanță conflictele individuale de muncă sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziții legale, nici sentința civilă nr. 9719/19.12.2017 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin care s-a soluționat în primă instanță conflictul individual de muncă, nici decizia civilă nr. 5618/10.12.2018, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale s-a pronunțat asupra apelului declarat împotriva sentinței, nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

În ceea ce privește decizia nr. 2144/2019/12.04.2019, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 5618/10.12.2018, Înalta Curte reține că potrivit art. 508 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Cum, în speță, hotărârea împotriva căreia a fost declarată contestația în anulare nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, nici hotărârea pronunțată în calea de atac de retractare nu este supusă recursului.

Altfel spus, raportat la dispozițiile art. 508 alin. (4) C. proc. civ., decizia nr. 2144/2019/12.04.2019 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale nu este supusă recursului, întrucât nici hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare nu era supusă, la rândul său, acestei căi de atac.

Prin urmare, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 9719/19.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a deciziei civile nr. 5618/10.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și a deciziei nr. 2144/12.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2020.