ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3206/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 08.10.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Judecată - UM 02514 București - prin MAN - Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică și Șeful - UM 02514 București, anularea deciziei de aplicare a sancțiunii disciplinare nr. N1 - 3525 din data de 28.08.2015, emisă de Consiliul de Judecată și a actului administrativ nr. S.P. 458 din data de 30.09.2015, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin cererea depusă la dosarul cauzei la data de 09.12.2015, reclamantul a completat petitul acțiunii prin introducerea unui nou capăt de cerere, prin care a solicitat obligarea pârâților și la pata daunelor materiale și morale în cuantum de 50.000 RON. De asemenea, reclamantul a invocat aspecte suplimentare de nelegalitate a actelor administrative atacate, precum faptul că decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare nu a fost semnată de către angajator, retrogradarea a fost dispusă din funcție, nu în funcție, prin mutarea la unitatea militară 01144 Roman, Șeful - UM 02514 București a modificat unilateral contractul de muncă deși nu a fost parte la el, contractul individual de muncă nu a conținut clauze în baza cărora să poată fi sancționat, a fost judecat pentru alte fapte decât cea pentru care trebuia să fie judecat, a fost adusă un ca martor o persoană care nu avea nicio legătura cu fapta, hotărârea Consiliului de onoare nu a fost publicată. 1.

Prin sentința civilă nr. 4807 din data de 12.09.2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, unde cauza a fost înregistrată pe rolul secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.

La termenul de judecată din data de 17.01.2017, reclamantul a depus o cerere adițională și precizatoare, prin intermediul căreia a iterat două noi petite și a precizat capătul de cerere referitor la plata daunelor morale. 1.

La termenul de judecată din data de 28.02.2017, Curtea de Apel București a respins ca tardivă cererea adițională din data de 17.01.2017 din perspectiva petitelor nou introduse prin intermediul acesteia și excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtei. 1.

Prin sentința civilă nr. 885 din data de 14.03.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins cererea, ca inadmisibilă. 1.

Împotriva sentinței civile nr. 885 din 14.03.2017 a Curții de Apel București a formulat recurs reclamantul, care a fost admis prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Printr-o astfel de hotărâre instanța de recurs a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, respingând, totodată, recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 05.07.2016 a Tribunalului București. 1.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 08.03.2021 sub nr. x/2015**. 2. Hotărârea instanței de fond 2.1. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 266 din data de 21.09.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Judecată - U.M. 02514 București și Șeful U.M. 02514 București, ca neîntemeiată. 2.2. Prin cererea formulată la data de 24.09.2021, reclamantul a solicitat lămurirea și completarea hotărârii nr. 266 pronunțată la data de 21.09.2021, iar prin cererea formulată la data de 15.11.2021 a solicitat lămurirea și completarea încheierii de ședință pronunțată la data de 19.10.2021. 2.3. Prin sentința civilă nr. 319 din data de 16.11.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile de completare și lămurire formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Judecată - U.M. 02514 București și Șeful U.M. 02514 București, ca neîntemeiate. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 21 septembrie 2021 și a sentinței civile nr. 319 din data de 16 noiembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și modificată. Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a clamat, în esență, că nelegalitatea hotărârilor atacate derivă, dintr-o primă perspectivă, din faptul că acestea cuprind atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura cauzei. În opinia recurentului, în cauza pendinte, situația de fapt a fost greșit calificată, ceea ce a condus judecătorul fondului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății, în contextul în care prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 87 și art. 122 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 64/2013, ale art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. MS 23/2010 (M.R.U.1/2) abrogat în data de 13.04.2021, ale art. 7 și art. 22 din Legea nr. 346/2006 și ale art. 394 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul a mai arătat că argumentul primei instanțe, potrivit căruia unitatea militară emitentă a actelor administrative atacate este o unitate a forțelor terestre, este contrar prevederilor Ordinului ministrului apărării naționale nr. MS 23/2010 (M.R.U.1/2), ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999, ale art. 33, art. 35 și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, art. 248 alin. (1) lit. b) și art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 78 și art. 501 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât un astfel de argument este străin de natura cauzei. Totodată, recurentul a făcut trimitere la faptul că prevederile art. 34 și art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 71/2019 a Curții Constituționale. A mai susținut recurentul și că atâta vreme cât, prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că Ordinul șefului Statului Major General nr. SP 458/2015 este o sancțiune disciplinară, fără a stabili dacă această sancțiune disciplinară este sau nu aplicată legal, instanța de fond a nesocotit dezlegările date în prim ciclu procesual în recurs (în sensul că Ordinul SP 458/2015 este o sancțiune disciplinară), soluționând, astfel, în opinia recurentului, dosarul din perspectiva unor considerente străine de natura cauzei. Printr-un alt set de critici, evocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea autorității lucrului judecat atașată deciziei nr. 3132 din data de 02.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în prim ciclu procesual, judecătorul fondului nesocotind aspectele dezlegate prin decizia antereferită în sensul că hotărârea Consiliului de Judecată este doar o propunere de sancționare și Ordinul șefului Statului Major General nr. SP 458 din 30.09.2015 este o sancțiune disciplinară pe care recurentul nu a putut să o conteste, deoarece nu există nicio procedură legală de contestare, fiind legal demersul reclamantului de a se adresa instanței de judecată. A opinat recurentul și în sensul că instanța de fond a încălcat prevederile art. 501 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., câtă vreme a interpretat nejustificat de restrictiv aspectele dezlegate prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, limitând chestiunile tranșate prin decizia în discuție doar la cele aferente lipsei de necesitate a procedurii plângeri prealabile. Recurentul a invocat și incidența, în litigiul pendinte, a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material relevante din perspectiva petitului cererii de chemare în judecată, respectiv acela constând în constatarea nulității absolute a procedurii de retrogradare a recurentului în funcție și în solicitarea de a se dispune reintegrarea sa în funcția avută anterior, anume de ofițer 4, cu coeficientul de ierarhizare a gradului de locotenent-colonel, cu același calificativ de ierarhizare la o unitate militară cu personalitate juridică sau/și înființată legal. A mai solicitat recurentul să se constate că astfel de solicitări nu reprezintă decât o dezvoltare a cereri de anulare a actelor administrative contestate, fiind o consecință directă a cererii inițiale, în sensul că nu se poate dispune simpla anulare a actelor administrative, neurmată de repunerea în situația anterioară. În opinia recurentului, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 87 și art. 122 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 64/2013, declarat neconstituțional în baza Deciziei nr. 71/2019 a Curții Constituționale, ale art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. MS 23/2010 (M.R.U. 1/2), abrogat în data de 13.04.2021, ale art. 7 și art. 22 din Legea nr. 346/2006, ale art. 15 și art. 18 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. MS 23/2010 (M.R.U. 1/2), ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999, ale art. art. 33, art. 35 și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, ale art. 248 alin. (1) lit. b) și art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 26 din Legea nr. 346/2004 și ale art. 78, art. 394 alin. (3) și art. 501 alin. (4) C. proc. civ. Recurentul a învederat că judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și asupra probelor hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (concluziile scrise, actele existe la dosar și cele anexate concluziilor scrise) și a susținut eronat ca fiind legale texte ale Ordinelor Ministrului Apărării Naționale nr. M 64/2013 și nr. MS 23/2010, deși acestea au fost declarate neconstituționale, în contextul în care s-a constatat că sunt contrare prevederilor art. 248 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, recurentul a criticat modul în care prima instanță a aplicat art. 35 alin. (2) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, valabile, în opinia recurentului, până în data de 7 mai 2019 (dată la care a fost publicată decizia nr. 71/2019 a CCR în Monitorul Oficial), când ordinului ministrului apărării naționale nr. M 64/2013 a fost declarat neconstituțional cu privire la aplicarea de sancțiuni disciplinare prin ordin de ministru. Recurentul a argumentat și în sensul că prima instanță a susținut eronat și contrar prevederilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999, faptul că la aplicarea sancțiunilor disciplinare cadrele militare pot fi mutate pe o funcție inferioară cu acordarea drepturilor salariale pe funcția inferioară, fără posibilitatea reîntoarcerii pe funcția superioară ocupată prin concurs, deși chiar prevederile din ordinul ministrului apărării naționale nr. M 64/2013, declarat neconstituțional, dispun în sensul că, la aplicarea sancțiunii disciplinare, a stat chiar Ordinul șefului Statului Major General nr. SP 458/2015. A mai arătat recurentul că, în mod greșit, instanța de fond a susținut că un cadru militar poate fi judecat de un consiliu de onoare înființat la altă unitate și nu la unitatea unde își desfășura activitatea, contrar art. 35 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, valabil până în data de 7 mai 2019 (dată la care a fost publicată decizia nr. 71/2019 a CCR în Monitorul Oficial), când Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 64/2013 a fost declarat neconstituțional cu privire la aplicarea de sancțiuni disciplinare prin ordin de ministru. Nu în ultimul rând, recurentul a menționat că judecătorul fondului a aplicat greșit prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. în raport de prevederile art. 22 alin. (3) și art. 78 C. proc. civ., privind chemarea în judecată a altor persoane, câtă vreme nu a admis aceste cereri. 4. Apărările formulate în cauză Legal citați, intimații - pârâți Consiliul de Judecată - U.M 02514 București și Șeful - U.M. 02514 București nu au formulat întâmpinări. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 28 martie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin Hotărârea Consiliului de Onoare pentru Ofițeri al Statului Major General nr. CA1-8212/06.08.2015 s-a propus trimiterea reclamantului A. în fața Consiliului de Judecată . Prin Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 s-a constatat că fapta săvârșită de reclamant constituie abatere de la disciplina militară, prevăzută de art. 47 lit. h) din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 64/2013 și s-a propus sancționarea acestuia pentru lipsă de respect față de comandanți/șefi superiori, egali sau inferiori în grad, cu retrogradarea în funcție, în baza art. 51 alin. (1) lit. c) din același ordin. Prin Ordinul șefului Statului Major General nr. S.P. 458 din 30.09.2015, începând cu aceeași dată, reclamantul a fost eliberat din funcția deținută până la acel moment și a fost numit în funcție la Unitatea Militară nr. 01144 Roman, conform comunicării nr. CA1 10177/02.10.2015 (în acest sens dosarului format pe rolul Tribunalului București). În conținutul acestei adrese se arată că motivarea în drept este dată de prevederile art. 33, art. 75 și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, iar pentru motivarea în fapt sunt menționate: Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625 din 28.08.2015, raportul nr. x -1838 din 31.08.2015 și art. 51 alin. (1) lit. c), art. 145 lit. d) și art. 151 alin. (1) lit. c) din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.64/2013. Recurentul-reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii de aplicare a sancțiunii disciplinare nr. N1-3625 din data de 28.08.2015, emisă de Consiliul de Judecată al Statului Major General și anularea Ordinul șefului Statului Major General nr. S.P. 458 din data de 30.09.2015, cu obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale în cuantum de 50.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din data de 28.02.2017, Curtea de Apel București a respins ca tardivă cererea adițională formulată la data de 17.01.2017, prin care reclamantul a solicitat repunerea sa în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcția deținută anterior, anume de ofițer 4, cu coeficientul de ierarhizare a gradului de locotenent-colonel, cu același calificativ de ierarhizare la o unitate militară cu personalitate juridică sau/și înființată legal. Din analiza căii de atac exercitate în primul ciclu procesual al cauzei pendinte și a deciziei nr. 3132 din data de 02.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în același prim ciclu procesual, instanța de control judiciar reține că aspectele privind tardivitatea formulării cererii completatoare din data de 17.01.2017 (ce au fost dezlegate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin încheierea din 28.02.2017) nu au făcut obiectul căii de atac și au intrat în puterea lucrului judecat. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte nu poate da eficiență susținerilor recurentului - reclamant din cuprinsul memoriului de recurs, conform cărora cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte ar cuprinde și învestirea instanței cu o cerere privind repunerea sa în situația anterioară (drept consecință directă a cererii inițiale, în sensul că nu s-ar putea dispune simpla anulare a actelor administrative atacate, neurmată de reintegrarea în funcția deținută anterior), întrucât puterea de lucru judecat atașată soluției de respingere ca tardivă a cererii completatoare din data de 17.01.2017 (prin care reclamantul a învestit, în fapt, instanța cu un astfel de petit) nu poate fi înfrântă. În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare rejudecării, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate prin sentința civilă nr. 266 din data de 21 septembrie 2021 cererea de chemare în judecată, iar prin sentința civilă nr. 319 din data de 16.11.2021 și cererile de completare și lămurire formulate de reclamantul A., iar astfel de soluții au fost atacate cu recurs de către recurentul - reclamant. Răspunzând punctual criticilor aduse hotărârilor recurate, Înalta Curte le apreciază nefondate pe cele subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reține că motivarea dată de prima instanță cuprinde motive ce ar avea un caracter contradictoriu ori că hotărârea nu ar fi motivată sau că motivarea ar fi străină de natura cauzei. Înalta Curte reține că prima instanță și-a îndeplinit obligația de a motiva hotărârea atacată în conformitate cu art. 425 C. proc. civ.. Instanța de fond a stabilit, în considerentele hotărârii, situația de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar și încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părților și exprimat punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant al acestora, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată fiind unul clar, concis și concret, fără elemente de contradictorialitate și în deplină legătură cu natura cauzei. Instanța de control judiciar observă că recurentul nu a indicat nici în ce ar consta caracterul contradictoriu al motivelor expuse de judecătorul fondului, nici de ce toate motivele prezentate de prima instanță ar fi străine de natura cauzei și nici, în mod concret, care ar fi elementele care ar genera echivalarea motivării furnizate de prima instanță cu o nemotivare. Argumentele evocate în susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă, în realitate, critici subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care vor fi analizate în paragrafele ulterioare din perspectiva unui astfel de motiv de casare. Instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu, și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate și este în acord cu natura cauzei, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, nefondată este și invocarea, în cauză, a incidenței cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte reține că prevederile art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ. reglementează expres că: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect" și "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Din utilizarea de către legiuitor, în cuprinsul alin. (1) al art. 431 C. proc. civ., a sintagmei "chemat în judecată de două ori", dar mai ales, în din cuprinsul alin. (2) al aceluiași text normativ, a celei de: "lucrul anterior judecat într-un alt litigiu", rezultă că ipoteza autorității de lucru judecat, vizată de pct. 7 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., impune, pentru incidența unui astfel de motiv de casare, condiția existenței unor hotărârile pronunțate în dosare diferite, iar nu în aceeași cauză. Or, decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată în recurs în prim ciclu procesual al cauzei pendinte. O eventuală încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ. de către prima instanță în demersul de aplicare a normelor de drept material (ipoteza clamată, de fapt, de recurent) nu implică o analiză a hotărârii recurate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci din cea a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care criticile recurentului vor și fi analizate în paragrafele următoare. Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul atacă soluția primei instanțe ce vizează cererile reclamantului de chemare în judecată a altor persoane. Din piesele dosarului, Înalta Curte reține că, la data de 20.09.2021, după închiderea dezbaterilor ce a avut loc la data de 07.09.2021, reclamantul a solicitat, pentru opozabilitate, chemarea în judecată și a altor persoane, mai precis: - a unor cadre militare ce au activat în UM 02515 București și a consilierului juridic din cadrul Ministerului Apărării Naționale, dar și a șefului Direcției pentru relația cu Parlamentul și asistentă juridică (nominalizați în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare), - a unor cadre militare ce au activat în UM 01144 Roman (nominalizate în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare), - a Șefului Statului Major al Trupelor de Uscat, - a judecătorului din cadrul Curții de Apel București ce a soluționat cererea de abținere și de recuzare a judecătorului fondului, - a doamnei judecător din cadrul secției a XI-a a Curții de Apel București ce nu a suspendat dosarul (nominalizată în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare), - a magistratului din cadrul Tribunalului Militar Iași nominalizat în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare, - a procurorilor militari din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel București nominalizați în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare, - a cadrelor militare ce au activat în Divizia 2 Infanterie Getica Buzău nominalizate în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare, - a Ministerului Apărării prin ministrul apărării naționale, generalului - maior B. în calitate de șef al UM 02515, maiorului C., șefului Direcției generale juridice și locțiitorului șefului Direcției generale juridice (nominalizați în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare), - a procurorilor militari din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași nominalizați în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare, - a magistraților din cadrul Curții Militare de Apel București nominalizați în cererea de la filele x ale dosarului Curții de Apel București format în rejudecare. Din argumentele evocate în calea de atac se desprinde ideea că recurentul reproșează judecătorului fondului, pe de o parte, faptul că, date fiind prevederile art. 78 C. proc. civ., acesta nu a dispus, din oficiu, în virtutea prevederilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., introducerea în cauză a unor astfel de persoane, iar pe de altă parte faptul că nu a luat în considerare cererile formulate, aplicând prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reține că raportul juridic dedus judecății (ce vizează, în principal, legalitatea Hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ofițeri al Statului Major General nr. CA1-8212/06.08.2015 și a Ordinului șefului Statului Major General nr. S.P. 458 din 30.09.2015) nu impunea introducerea în cauză a persoanelor nominalizate de reclamant prin cererile formulate, astfel încât judecătorului fondului nu îi incumba, din oficiu, obligația de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a terților, în sensul art. 78 alin. (2) sau (4) C. proc. civ. (texte normative aplicabile cauzei în raport de data învestirii instanței cu litigiul pendinte). Pentru aceleași considerente, nu se poate reține nici încălcarea, de către prima instanță, a prevederilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ. Totodată, întrucât prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. stipulează expres că, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, în mod corect prima instanță a reținut că, în cazul cererilor depuse ulterior datei de 07.09.2021 (când au fost închise dezbaterile în fond, în cauza pendinte) este incidentă sancțiunea neluării în seamă. Pe cale de consecință, nu există argumente pentru reformarea soluției date de prima instanță cererilor de chemare în judecată a altor persoane formulate de reclamant la data de 20.09.2021. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care asta critică maniera în care instanța de fond a dezlegat chestiunea legalității modului în care a fost organizat și a funcționat Consiliul de Judecată al Statului Major General care a emis Hotărârea nr. N1-3625/28.08.2015. Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar apreciază ca fiind corecte susținerile recurentului conform cărora, prin decizia nr. 3132 din data de 02.07.2020, Înalta Curte a dezlegat chestiunea naturii juridice a Hotărârii nr. N1-3625/28.08.2015, în sensul că aceasta reprezintă un act premergător, întrucât în cuprinsul său doar se propune o sancțiune disciplinară, decizia aparținând comandantului/șefului unității militare în condițiile art. 148 din Regulamentul disciplinei militare. Pe de altă parte, se reține că la adoptarea Ordinului șefului Statului Major General nr. S.P. 458 din 30.09.2015 s-a avut în vedere dosarul abaterii disciplinare și propunerea de sancționare din Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 (cum, de altfel, s-a constatat tot prin decizia Înaltei Curți emise în primul ciclu procesual al cauzei). Din analiza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta completată prin cererea din data de 09.12.2015, rezultă că unul dintre argumentele evocate de recurent în susținerea solicitării de anulare a actelor atacate a fost cel al nelegalității procedurii de organizare a consiliului de onoare și a consiliului de judecată ce au cercetat și judecat abaterile imputate reclamantului. Din cuprinsul Hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ofițeri al Statului Major General nr. CA1-8212/06.08.2015 rezultă că cercetarea abaterilor imputate reclamantului a fost realizată în temeiul Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale M.64/10.06.2013, în temeiul aceluiași regulament fiind judecate abaterile antereferite, fiind emisă Hotărârea Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015. Înalta Curte constată, însă, că prin pct. 23 al deciziei Curții Constituționale nr. 71/2019, fiind declarate neconstituționale prevederile art. 34 și art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, s-a reținut expres că reglementarea unor aspecte cu privire la abateri de la disciplina militară, sancțiuni disciplinare, organizarea și funcționarea consiliilor de onoare, condițiile de constituire a consiliilor de onoare, funcționarea consiliilor de onoare, căi de atac ale hotărârilor consiliilor de onoare, organizarea și funcționarea consiliului de judecată, condiții de constituire a consiliilor de judecată, funcționarea consiliilor de judecată, căi de atac ale hotărârilor consiliilor de judecată, respectiv ale evaluării activității și a conduitei cadrelor militare ca parte a unor aspecte esențiale ce țin de raportul de serviciu și de statutul acestora prin acte juridice infralegale, respectiv prin regulamente care sunt aprobate prin ordine ale ministrului apărării naționale, reprezintă un demers neconstituțional, câtă vreme toate aceste elemente trebuie reglementate, potrivit art. 118 alin. (2) din Constituție, prin lege organică. În analiza efectuată asupra celor două texte de lege cu care a fost investită (art. 34 și art. 35 alin. (3) din Legea nr. 80/1995), Curtea Constituțională a reținut că: " la nivel de lege, ca act al Parlamentului sau al Guvernului pe calea delegării legislative, nu sunt reglementate criterii minime în funcție de care se acordă recompensele, se stabilesc sancțiunile, faptele care constituie abateri disciplinare și pentru care cadrele militare sunt trimise în fața consiliilor de judecată și nici modalitatea de constituire a comisiilor de disciplină și consiliilor de judecată sau căile de atac și procedura de contestare a hotărârilor consiliilor de onoare sau a consiliilor de judecată, fiind lăsată posibilitatea reglementării, prin acte infralegale, a unor aspecte esențiale ce țin de raportul de serviciu al cadrelor militare prin regulamente militare și ordine de ministru, în contextul în care atât recompensele, cât și sancțiunile au înrâurire asupra carierei cadrelor militare (retrogradare în funcție; amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani, trecerea în rezervă sau, dimpotrivă, înaintarea în gradul următor, acordarea de arme de apărare și pază cu înscrisuri gravate, în condițiile legii) … " În aceeași decizie Curtea constituțională a mai subliniat că "pentru a se respecta, în mod deosebit, dispozițiile art. 118 alin. (2) din Constituție ...aspectele esențiale mai sus menționate referitoare la evaluarea activității și a conduitei cadrelor militare ca parte a unor aspecte esențiale ce țin de raportul de serviciu și de statutul acestora, procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancțiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină și a consiliilor de onoare și de judecată, inclusiv în ceea privește regimul armelor (acordarea de arme de apărare și pază cu înscrisuri gravate), trebuie să fie reglementate prin lege organică, iar regulile specifice procedurii de evaluare să fie explicate și detaliate prin ordin al ministrului de resort." Așadar, s-a statuat că, modalitatea în care au fost organizate și au funcționat consiliile de onoare și consiliile de judecată, în baza textelor de lege declarate neconstituționale, care făceau trimitere, fără nicio altă precizare la regulamentele militare, este nelegală din perspectiva încălcării Constituției României. În cauză, întrucât procedura disciplinară ce l-a vizat pe recurentul reclamant s-a derulat în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare și ale Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M 64/2013 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare, actele contestate de recurentul reclamant au fost emise în temeiul unei proceduri disciplinare ce a fost constatată neconstituțională de CCR, conform deciziei citate mai sus. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publica în Monitorul Oficial al României, de la data publicării fiind general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești au obligația de a aplica aceste decizii în cauzele pendinte la momentul publicării acestora în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Într-o atare ipostază se găsește și cauza pendinte, din considerentele deciziei CCR nr. 71/2019 rezultând că cercetarea și sancționarea disciplinară a unui ofițer, doar în baza unor regulamente emise de ministrul de resort, fără ca procedura disciplinară prealabilă, modalitatea de aplicare a sancțiunii precum și faptul ca organizarea și funcționarea comisiilor de onoare și de judecată să fie reglementate prin lege organică, este contrară prevederilor constituționale. Din această perspectivă, este evident că întreaga cercetare disciplinară contestată în prezenta cauză s-a derulat în temeiul unor regulamente declarate neconstituționale, ceea ce conduce, în final, la nelegalitatea în ansamblu a cercetării și sancționării dispuse. Or, prin sentințele recurate prima instanță a soluționat cauza și cererile de completare și lămurire formulate de reclamantul A. fără a da eficiență aspectelor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 71/2019, motiv pentru care sunt fondate criticile recurentului prin care acesta a evocat nelegalitatea manierei în care Curtea de Apel București a aplicat prevederile art. 35 din Legea nr. 80/1995, coroborate cu cele ale Ordinului Ministrului Apărării Naționale M.64/10.06.2013, privite din perspectiva aspectelor dezlegate prin antereferita decizie a Curții Constituționale. Fiind considerat fondat motivul de casare analizat mai sus și care conduce la reformarea hotărârii recurate din perspectiva petitului prin care s-a solicitat anularea Hotărârii Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 și Ordinului nr. 458 S.P. din 30.09.2015 al Șefului Statului Major, Înalta Curte nu va mai cerceta celelalte motive de casare invocate de recurent. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON, Înalta Curte observă că, deși prin sentința nr. 266 din data de 21 septembrie 2021, prima instanță nu s-a pronunțat asupra unui astfel de capăt de cerere, recurentul - reclamant nu a formulat o cerere de completare care să vizeze și o astfel de chestiune. Prin cererea formulată la data de 24.09.2021, reclamantul a solicitat lămurirea și completarea hotărârii nr. 266 pronunțată la data de 21.09.2021, arătând că dispozitivul acesteia necesită completări și lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea, modalitatea de aplicare deoarece nu se poate respinge o acțiune deși există 3 legi, o decizie CCR și autoritatea lucrului judecat a ÎCCJ. Totodată, prin cererea formulată la data de 15.11.2021, reclamantul a solicitat lămurirea și completarea încheierii de ședință pronunțată la data de 19.10.2021, susținând că dispozitivul acesteia necesită lămuriri și completări cu privire la înțelesul, întinderea, modalitatea de aplicare, deoarece a fost fixat în data de 19.10.2021 termen de judecată pentru lămurirea hotărârii nr. 266/21.09.2021, fără a fi redactată această hotărâre, nu au fost soluționate cererile de chemare în judecată a altor persoane și nu au fost respectate prevederile legale. De asemenea, Înalta Curte reține și prevederile art. 445 C. proc. civ., conform cărora îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 C. proc. civ. Pe cale de consecință, date fiind limitele învestirii instanței de control judiciar generate de conduita procesuală a reclamantului, care nu a întreprins demersurile legale necesare descrise anterior, Înalta Curte reține că, în rejudecare nu poate dispune și asupra antereferitului capăt de cerere (privind daunele materiale și morale în cuantum de 50.000 RON), motiv pentru care cererea de chemare în judecată va fi admisă doar în parte. Raportat la toate considerentele expuse mai sus, reținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării sentinței atacate și, în rejudecare, va constata că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte, motiv pentru care va dispune anularea Hotărârii Consiliului de Judecată al Statului Major General nr. N1-3625/28.08.2015 și Ordinului nr. 458 S.P. din 30.09.2015 al Șefului Statului Major. Cât privește solicitarea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, față de neîndeplinirea condiției impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.