ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2024 din 5 aprilie 2011

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva sentinței civile nr. 194 din 30

aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, prin care:

- a fost admisă

acțiunea formulată de reclamantul N.C.;

- s-a anulat Ordinul

nr. 6 din 04 ianuarie 2010, emis de către pârât;

- s-a dispus

reintegrarea reclamantului în funcția de director coordonator la Comisariatului

Regional pentru Protecția Consumatorilor Cluj;

- a fost obligat

pârâtul la plata către reclamant a unei despăgubiri în cuantum de 1.212 RON/lună,

reprezentând diferența dintre drepturile salariale aferente funcției de

director coordonator și cele corespunzător funcții de comisar principal,

calculată de la 4 ianuarie 2010 și până la data reintegrării în funcție a

reclamantului, suma urmând a fi indexată în raport cu indicele de inflație la

momentul plății, precum și la plata sumei de 1.504,30 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată;

- a fost respinsă cererea

reclamantului privind acordarea de daune morale.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Exercitarea

dreptului de apreciere al autorității pârâte în privința performanțelor manageriale

ale reclamantului s-a produs cu „exces de putere”, astfel cum a fost definit în

art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, s-a reținut că

decizia de a i se acorda reclamantului calificativul „necorespunzător”este una arbitrară,

în condițiile în care în pofida punctajului obținut la evaluare, superior celui

pentru care se acorda „nesatisfăcător”, autoritatea publică pârâtă nu și-a motivat

respectiva decizie, astfel încât să acorde posibilitatea celui evaluat să-și poată

formula apărările, iar instanței de judecată să exercite în mod efectiv controlul

judecătoresc al actului administrativ contestat.

S-a constatat de către

instanța de recurs că, procedând în acest fel, autoritatea publică pârâtă a încălcat

limitele dreptului de apreciere de care dispune în privința evaluării funcționarilor

publici, drept pe care nu îl poate exercita discreționar absolut, fără a oferi o

explicație de ce punctajul obținut era insuficient pentru menținerea în funcție

a reclamantului.

Înalta Curte a apreciat

că în mod corect prima instanță a reținut că, fiind vorba de evaluarea performanțelor

manageriale ale reclamantului, acestuia trebuia să i se aducă la cunoștință că o

astfel de evaluare are loc, iar, în lipsa aducerii la cunoștință a acestui fapt,

i s-a încălcat dreptul la apărare.

S-a mai reținut în considerentele

deciziei atacate faptul că este irelevant care sunt temeiurile legale care au stat

la baza încheierii contractului de management, pentru că nu acel contract este supus

cenzurii instanței de judecată, ci Ordinul nr. 6 din 4 ianuarie 2010, prin care

reclamantul a fost eliberat din funcția de conducere deținută.

Împotriva deciziei

nr. 2024 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, recurentul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului

de Afaceri a formulat contestație în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 318

alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că decizia atacată este rezultatul unei

greșeli materiale

.

Prin motivele contestației

în anulare se arată că prin decizia atacată Înalta Curte de Casație și Justiție

a menținut dispozițiile sentinței civile nr. 194 pronunțată de către Curtea de Apel

Cluj la data de 30 aprilie 2010, respectiv reintegrarea pe funcția deținută și plata

despăgubirilor reprezentând diferența dintre drepturile salariale aferente funcției

de director coordonator și cele corespunzătoare funcției de comisar I principal,

instanța interpretând în mod greșit că intimatul-reclamant poate fi repus în funcție,

deși, prin declararea ca neconstituționale a O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009,

practic s-a desființat această funcție.

Arată contestatorul că,

procedând în acest mod, judecătorul a repus în vigoare, pe cale jurisprudențială,

norme juridice declarate neconstituționale, care nu mai pot produce efecte juridice

pentru viitor.

Înalta Curte, examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că

prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate invocată de către intimat, Înalta Curte apreciază că aceasta

vizează în fapt neîndeplinirea condițiilor de temeinicie a contestației în anulare,

fiind o apărare de fond ce tinde la respingerea contestației în anulare ca nefondată.

Astfel, în conformitate

cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile

pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru

ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii,

când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea

apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate,

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța

le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele

de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării

de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că:

„Hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul

care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului

vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la

pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau

date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea

unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita

respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care,

dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate,

deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele

reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect,

în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi

primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

De asemenea, Înalta Curte

va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de intimatul N.C., în baza dispozițiilor

art. 274, privind obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată,

inclusiv a celor efectuate în fața instanței de recurs, reprezentând onorariu de

avocat și cheltuieli de deplasare.

Astfel, Înalta Curte apreciază

că, în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața instanței de recurs, valorificarea

pretențiilor derivate dintr-un ciclu procesual se poate face de regulă în cadrul

procesului care a prilejuit manifestarea culpei procesuale, sau, în caz contrar,

partea îndreptățită poate să solicite repararea prejudiciului suferit de ea în cadrul

unui proces distinct, prin introducerea unei acțiuni separate, având ca obiect recuperarea

cheltuielilor de judecată provocate de comportarea culpabilă a celeilalte părți.

În ceea ce privește cheltuielile

ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac extraordinare, Înalta Curte constată

că intimatul nu a făcut dovada acestor cheltuieli prin înscrisul depus la dosar,

motiv pentru care va respinge cererea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva

Deciziei nr. 2024 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor

de judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie

2011.