ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 2024 din 5 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva sentinței civile nr. 194 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin care: - a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul N.C.; - s-a anulat Ordinul nr. 6 din 04 ianuarie 2010, emis de către pârât; - s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția de director coordonator la Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor Cluj; - a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a unei despăgubiri în cuantum de 1.212 RON/lună, reprezentând diferența dintre drepturile salariale aferente funcției de director coordonator și cele corespunzător funcții de comisar principal, calculată de la 4 ianuarie 2010 și până la data reintegrării în funcție a reclamantului, suma urmând a fi indexată în raport cu indicele de inflație la momentul plății, precum și la plata sumei de 1.504,30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; - a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Exercitarea dreptului de apreciere al autorității pârâte în privința performanțelor manageriale ale reclamantului s-a produs cu „exces de putere”, astfel cum a fost definit în art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004. Astfel, s-a reținut că decizia de a i se acorda reclamantului calificativul „necorespunzător”este una arbitrară, în condițiile în care în pofida punctajului obținut la evaluare, superior celui pentru care se acorda „nesatisfăcător”, autoritatea publică pârâtă nu și-a motivat respectiva decizie, astfel încât să acorde posibilitatea celui evaluat să-și poată formula apărările, iar instanței de judecată să exercite în mod efectiv controlul judecătoresc al actului administrativ contestat.

S-a constatat de către instanța de recurs că, procedând în acest fel, autoritatea publică pârâtă a încălcat limitele dreptului de apreciere de care dispune în privința evaluării funcționarilor publici, drept pe care nu îl poate exercita discreționar absolut, fără a oferi o explicație de ce punctajul obținut era insuficient pentru menținerea în funcție a reclamantului. Înalta Curte a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că, fiind vorba de evaluarea performanțelor manageriale ale reclamantului, acestuia trebuia să i se aducă la cunoștință că o astfel de evaluare are loc, iar, în lipsa aducerii la cunoștință a acestui fapt, i s-a încălcat dreptul la apărare.

S-a mai reținut în considerentele deciziei atacate faptul că este irelevant care sunt temeiurile legale care au stat la baza încheierii contractului de management, pentru că nu acel contract este supus cenzurii instanței de judecată, ci Ordinul nr. 6 din 4 ianuarie 2010, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de conducere deținută. Împotriva deciziei nr. 2024 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., susținând că decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale . Prin motivele contestației în anulare se arată că prin decizia atacată Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut dispozițiile sentinței civile nr. 194 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj la data de 30 aprilie 2010, respectiv reintegrarea pe funcția deținută și plata despăgubirilor reprezentând diferența dintre drepturile salariale aferente funcției de director coordonator și cele corespunzătoare funcției de comisar I principal, instanța interpretând în mod greșit că intimatul-reclamant poate fi repus în funcție, deși, prin declararea ca neconstituționale a O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, practic s-a desființat această funcție.

Arată contestatorul că, procedând în acest mod, judecătorul a repus în vigoare, pe cale jurisprudențială, norme juridice declarate neconstituționale, care nu mai pot produce efecte juridice pentru viitor. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate invocată de către intimat, Înalta Curte apreciază că aceasta vizează în fapt neîndeplinirea condițiilor de temeinicie a contestației în anulare, fiind o apărare de fond ce tinde la respingerea contestației în anulare ca nefondată.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată. De asemenea, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de intimatul N.C., în baza dispozițiilor art. 274, privind obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în fața instanței de recurs, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața instanței de recurs, valorificarea pretențiilor derivate dintr-un ciclu procesual se poate face de regulă în cadrul procesului care a prilejuit manifestarea culpei procesuale, sau, în caz contrar, partea îndreptățită poate să solicite repararea prejudiciului suferit de ea în cadrul unui proces distinct, prin introducerea unei acțiuni separate, având ca obiect recuperarea cheltuielilor de judecată provocate de comportarea culpabilă a celeilalte părți. În ceea ce privește cheltuielile ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac extraordinare, Înalta Curte constată că intimatul nu a făcut dovada acestor cheltuieli prin înscrisul depus la dosar, motiv pentru care va respinge cererea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva Deciziei nr. 2024 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.