ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3521/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5145 din 19 noiembrie 2010

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiției

împotriva sentinței civile nr. 44 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta SC V. SRL Suceava și a fost obligat

pârâtul Ministerul Justiției să răspundă la petiția înregistrată din 8 iunie 2009.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Instanța de contencios

administrativ a fost învestită de către SC V. SRL Suceava cu o cerere de chemare

în judecată a Ministerului Justiției, având ca obiect obligarea autorității publice

de a-i răspunde la petiția înregistrată din data de 8 iunie 2009, invocându-se nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea

nr. 554/2004.

S-a apreciat că prima

instanță a stabilit în mod legal că Ministerul Justiției nu a răspuns în termen

legal la petiția ce i-a fost adresată de intimată, în raport de dispozițiile

art. 8 alin. (1) și art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității

de soluționare a petițiilor.

Instanța de recurs a mai reținut că susținerea recurentului, în sensul

că acțiunea a rămas fără obiect în raport de actul din 16 noiembrie 2009, nu poate

fi primită, pentru că nu a demonstrat că răspunsul a fost trimis înainte de pronunțarea

sentinței, 8 februarie 2010, precum și faptul că în cuprinsul concluziilor scrise

formulate la judecata în primă instanță, la data de 1 februarie 2010, Ministerul

Justiției nu a făcut nicio mențiune referitoare la rezolvarea petiției, ci a insistat

asupra competențelor sale și asupra interpretării dispozițiilor art. 37 alin. (3)

din Legea nr. 188/2000.

S-a apreciat

ca fiind lipsită de fundament juridic și pretenția intimatei de a obține, în recursul

părții adverse, sancționarea unei terțe persoane, precum și faptul că, în raport

de limitările impuse de intimata-reclamantă prin obiectul acțiunii sale, Înalta

Curte nu poate face aprecieri în legătură cu conținutul efectiv al răspunsului trimis

de Ministerul Justiției, cel mai probabil după pronunțarea sentinței.

Împotriva deciziei

nr. 5145 din 19 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat

contestație în anulare,

întemeiată

pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată în

dosar de către instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale

.

Prin motivele contestației

în anulare se arată că prin decizia atacată Înalta Curte de Casație și Justiție

a menținut soluția pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 6324/86/2009,

respectiv obligarea pârâtului-recurent Ministerul Justiției de a răspunde SC V.

SRL Suceava la petiția înregistrată din 8 iunie 2009, cu motivarea că „Înalta Curte

nu poate face aprecieri în legătură cu conținutul efectiv al răspunsului trimis

de Ministerul Justiției, cel mai probabil, după pronunțarea sentinței".

Arată contestatorul că

Ministerul Justiției a răspuns petiționarei la data de 16 noiembrie 2009, astfel

cum s-a precizat prin cererea de recurs formulată și cum se poate observa din adresa

anexată acesteia din 16 noiembrie 2009, ce reprezintă răspunsul comunicat de către

Corpul de Control al Ministrului petentei SC V. SRL, astfel că ministerul a ajuns,

ca urmare a pronunțării deciziei atacate, în situația de a trebui să formuleze un

nou răspuns, cu același obiect.

Înalta Curte, examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că

prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea

a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate,

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța

le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele

de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării

de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că:

„Hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul

care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului

vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la

pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau

date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea

unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita

respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care,

dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate,

deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele

reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect,

în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi

primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Ministerul

Justiției împotriva deciziei nr. 5145 din 19 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie

2011.