ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3521/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5145 din 19 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 44 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC V. SRL Suceava și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să răspundă la petiția înregistrată din 8 iunie 2009. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele: Instanța de contencios administrativ a fost învestită de către SC V. SRL Suceava cu o cerere de chemare în judecată a Ministerului Justiției, având ca obiect obligarea autorității publice de a-i răspunde la petiția înregistrată din data de 8 iunie 2009, invocându-se nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

S-a apreciat că prima instanță a stabilit în mod legal că Ministerul Justiției nu a răspuns în termen legal la petiția ce i-a fost adresată de intimată, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Instanța de recurs a mai reținut că susținerea recurentului, în sensul că acțiunea a rămas fără obiect în raport de actul din 16 noiembrie 2009, nu poate fi primită, pentru că nu a demonstrat că răspunsul a fost trimis înainte de pronunțarea sentinței, 8 februarie 2010, precum și faptul că în cuprinsul concluziilor scrise formulate la judecata în primă instanță, la data de 1 februarie 2010, Ministerul Justiției nu a făcut nicio mențiune referitoare la rezolvarea petiției, ci a insistat asupra competențelor sale și asupra interpretării dispozițiilor art. 37 alin. (3) din Legea nr. 188/2000.

S-a apreciat ca fiind lipsită de fundament juridic și pretenția intimatei de a obține, în recursul părții adverse, sancționarea unei terțe persoane, precum și faptul că, în raport de limitările impuse de intimata-reclamantă prin obiectul acțiunii sale, Înalta Curte nu poate face aprecieri în legătură cu conținutul efectiv al răspunsului trimis de Ministerul Justiției, cel mai probabil după pronunțarea sentinței. Împotriva deciziei nr. 5145 din 19 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., susținând că dezlegarea dată în dosar de către instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale . Prin motivele contestației în anulare se arată că prin decizia atacată Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 6324/86/2009, respectiv obligarea pârâtului-recurent Ministerul Justiției de a răspunde SC V. SRL Suceava la petiția înregistrată din 8 iunie 2009, cu motivarea că „Înalta Curte nu poate face aprecieri în legătură cu conținutul efectiv al răspunsului trimis de Ministerul Justiției, cel mai probabil, după pronunțarea sentinței". Arată contestatorul că Ministerul Justiției a răspuns petiționarei la data de 16 noiembrie 2009, astfel cum s-a precizat prin cererea de recurs formulată și cum se poate observa din adresa anexată acesteia din 16 noiembrie 2009, ce reprezintă răspunsul comunicat de către Corpul de Control al Ministrului petentei SC V. SRL, astfel că ministerul a ajuns, ca urmare a pronunțării deciziei atacate, în situația de a trebui să formuleze un nou răspuns, cu același obiect.

Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”. Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de Ministerul Justiției împotriva deciziei nr. 5145 din 19 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.