ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1526/2020

Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 25 iulie 2017, reclamanta A., a chemat în judecată pe părâții B. și C. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că între părți, la data de 27 decembrie 2006, a intervenit o convenție de împrumut prin care reclamanta a împrumutat pârâții cu suma de 62000 euro, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 61.500 euro, nerestituite, precum și înscrierea unei ipoteci legale în favoarea reclamantei pentru suma rămasă nerestituită asupra imobilului situat în sat Giarmata, județul Timiș, evidențiat în CF nr. x Giarmata, nr. cad. x, până la restituirea împrumutului.

Judecata în primă instanță Ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 863 din data de 30 ianuarie 2018, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 08.02.2018. Prin sentința civilă 162 din 18.02.2019, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și a dispus obligarea acestuia la restituirea sumei de 61.500 euro, în echivalent RON la data plății cu titlu de restituire împrumut, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 198 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile formulate de către reclamanta A. și de către pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 162 din 18.02.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Judecata în recurs. Completul de filtru. Împotriva deciziei curții de apel a formulat recurs pârâtul B.. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 06 ianuarie 2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului de filtru nr.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac exercitate, schimbarea, în tot, a deciziei civile nr. 198 din 10.10.2019 a Curții de Apel Timișoara, și implicit, schimbarea, în parte, a încheierii din 25.06.2018 a Tribunalului Timiș, în ceea ce privește admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, C., precum și schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 162/PI/2019 a Tribunalului Timiș, cu consecința respingerii, ca neîntemeiate, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, C. și admiterii, astfel cum a fost formulată, a cererii de chemare în judecată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În argumentarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât, după o prezentare a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate de instanțele de fond, filele x, a susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în mod greșit, au soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., fără a administra probe din care să rezulte că aceasta a fost parte în contractul de împrumut (în sensul de negotium), instanța de apel respingând, în mod nelegal, probatoriul solicitat în acest sens de către recurentul-pârât, cât și către reclamantă. În continuare, în motivare, a invocat că probele administrate în cauză au dovedit împrejurarea că împrumutul a fost acordat ambilor pârâți, pârâta C. a fost parte în contractul de împrumut, cât și faptul că nevoia locativă este o nevoie obișnuită a familiei. În raport de prevederile art. 36 din C. proc. civ., a susținut că subiecții raportului juridic dedus judecății sunt reprezentați de reclamanta A., în calitate de creditor împrumutător, și de pârâții C. și B., în calitate de debitori împrumutați; suma de bani împrumutată de reclamanta A., la data de 27.12.2006, respectiv 62.000 Euro, a fost folosită de către ambii pârâți, soți la momentul respectiv, în vederea achizionării terenului înscris în CF nr. x Giarmata și edificării pe acest teren a construcției locuință, intabulată pe numele ambilor soți, suma de bani împrumutată fiind destinată susținerii nevoilor căsătoriei. De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 32 lit. c) din Codul familiei, având în vedere că ambii soți au beneficiat de pe urma împrumutului, chiar dacă înscrisul constatator a fost scris și semnat doar de către B., datoria este una comună, iar obligația de restituire incumbă amândurora. Din această perspectivă, a opinat că, potrivit legii, consimțământul unuia dintre soți este suficient pentru a se perfecta contractul de împrumut pentru susținerea nevoii locative a familiei, iar din această perspectivă suma de bani împrumutată de la reclamanta A. a fost destinată achiziționării imobilului locuință, care a fost intabulat pe numele ambilor soți. În opinia recurentului-pârât, obligația contractată în timpul căsătoriei este comună dacă sunt îndeplinite trei condiții, respectiv ca aceasta să izvorască dintr-un raport juridic, în speță fiind vorba despre un contract de împrumut, obligația să fie asumată de către cel puțin unul dintre soți, cu scopul îndeplinirii nevoilor obișnuite ale căsătoriei (în cauză, obligația a fost asumată de unul dintre soți pentru îndeplinirea nevoii locative a familiei). Chiar și în ipoteza lipsei consimțământului pârâtei C. la momentul perfectării contractului de împrumut, a opinat că nu se poate reține nulitatea absolută a contractului, atât timp cât consimțământul celuilalt soț nu era necesar la momentul perfectării contractului de împrumut, acesta fiind valabil doar în baza acordului celuilalt dintre soți, împrumutul, în sens de negotium, fiind asumat de către ambii soți, având în vedere că suma de bani împrumutată a fost destinată achiziționării și edificării unui imobil necesar satisfacerii nevoii locative a familie. În acest sens, a susținut că ambele instanțe au apreciat în mod greșit că nevoia locativă nu este o nevoie obișnuită, de bază a unei căsnicii, a unei familii 5. Apărările formulate în cauză. La data de 10 februarie 2020, intimata-pârâtă C., prin avocat D., conform împuternicirii aflate la fila x, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în raport de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului. La data de 24 februarie 2020, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului. La data de 02 martie 2020, respectiv la data de 03 martie 2020, intimata-reclamantă A. și recurentul-pârât B. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului invocată de intimata-pârâtă C.. 6..Considerentele instanței de recurs. Examinând, cu prioritate, admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a precizat că exercită recurs împotriva deciziei civile nr. 198 din 10.10.2019 a Curții de Apel Timișoara și, "implicit, împotriva încheierii din 25.06.2018 si a sentinței civile nr. 162/PI/2019 ale Tribunalului Timiș." Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că împotriva încheierii din 25.06.2018 si a sentinței civile nr. 162/PI/2019 ale Tribunalului Timiș, recurentul-pârât a exercitat apel, soluționat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, în sensul respingerii acestuia. Conform art. 460 alin. (1) din C. proc. civ., "O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.". De asemenea, conform art. 97 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Ca atare, în aplicarea prevederilor legale redate, Înalta Curte constată că obiectul recursului exercitat de recurentul-pârât B. este reprezentat de decizia curții de apel nr. 198 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, apreciind că trimiterea recurentului la sentința civilă nr. 162/PI/2019 și la încheierea din 25.06.2018, ambele pronunțate de Tribunalul Timiș, a urmărit doar reformarea hotărârii instanței de apel care le-a validat. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, a motiva recursul presupune, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În același timp, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează situația încălcării de către instanța de apel a normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. În cauza de față, se constată că prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că, în raport de probele administrate și cu legala aplicare a prevederilor art. 1576, art. 1191, art. 1197 și art. 1180 din C. civ. de la 1864, în mod întemeiat, tribunalul a statuat că pârâta C. nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză. Totodată, a reținut că, în cauză, părțile nu se prevalează de existența unui început de dovada scrisă provenită de la pârâta C., nefiind incidente prevederile art. 1197 alin. (2) din C. civ. de la 1864. De asemenea, a mai reținut că pentru dovedirea încheierii contractului de împrumut și de către pârâta C., în temeiul de art. 1191 alin. (1) C. civ. din 1864, se impune exhibarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, proba cu martori sau prezumții, nefiind admisibilă în această situație. Or, din cuprinsul înscrisului "Act de împrumut" încheiat la data de 27 decembrie 2006, rezultă că pârâta C. nu a semnat contractul de împrumut, aceasta nefiind parte la întocmirea lui. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia perfectarea contractului de împrumut de către unul dintre soți, obligă și pe celălalt soț la restituirea sumei împrumutate, curtea de apel a statuat că în raport de dispozițiile art. 32 lit. c) din Codul familiei, cheltuielile pentru nevoile locative, ca nevoi obișnuite ale familiei, nu poate viza achiziționarea unor bunuri de valoare, cum este aceea de cumpărare a unui teren și de edificare a unei locuințe. Înalta Curte constată că recurentul-pârât B. a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în motivarea incidenței acestuia nu a expus argumente apte a fi subsumate motivului de casare indicat și nici conținutul acestora nu permite încadrarea, de către instanță, în niciunul dintre celelalte motive de casare, reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, în esență, după prezentarea pe larg a situației de fapt ce a generat prezentul litigiu și a soluțiilor pronunțate de către instanțele de fond (filele x din memoriul de recurs), recurentul-pârât B. a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.. În argumentarea acestei critici, recurentul -pârât a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins cererea de probatorii formulată referitoare la calitatea de parte în contractul de împrumut a pârâtei C. și a respins cererea privind admisibilitatea interogatoriului acesteia. Or, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., aprecierea asupra necesității probelor este atributul exclusiv al instanței de apel. Tot astfel, deși solicită instanței de recurs să constate că în mod greșit s-a constatat că pârâta C. nu este parte în contractul de împrumut și deci nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte, că obligația asumată prin contractul de împrumut perfectat nu este una comună, recurentul-pârât B. nu invocă nicio dispoziție legală a cărei aplicare și interpretare greșită ar fi condus instanța de apel la pronunțarea soluției contestate, ci doar se rezumă în a susține că "este evident că pârâta-intimată C. susține în mod neîntemeiat și nelegal că nu are calitate procesuală pasivă atâta timp cât, urmare a împrumutului contractat, am dobândit în proprietate devălmașă o locuință (teren și construcție);" respectiv că, "potrivit legii, consimțământul unui soț este suficient pentru a se perfecta contractul de împrumut pentru susținerea nevoii locative a familiei; suma de bani împrumutată de la reclamanta A. a fost destinată achiziționării imobilului locuință, fiind intabulat pe numele ambilor soți, și ca atare, sunt incidente prevederile art. 32 lit. c) din Codul familiei". Or, simpla redare a propriilor considerente care ar justifica o altă situație de fapt decât cea reținută de către instanța de apel sau a invocării unor norme legale, fără formularea unor critici concrete cu privire la soluția pronunțată de curtea de apel, nu poate echivala cu o motivare a căii de atac, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. și care să permită exercitarea controlului de legalitate. În speță, recurentul-pârât a pretins că obligația asumată prin încheierea contractului de împrumut cu reclamanta A. este una comună, având ca în vedere calitatea de soți a celor doi pârâți, la momentul contractării împrumutului. În apel, pentru a reține că pârâta C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligația asumată prin contractul de împrumut nu este una comună, în sensul art. 32 lit. c) din Codul familiei, instanța devolutivă a concluzionat, în urma administrării de probatorii și a analizei acestora, și în raport de prevederile art. 1180, art. 1191 și art. 1197 din Codul de civil de la 1864, că din cuprinsul contractului de împrumut din data de 27 decembrie 2006, nu rezultă că aceasta a participat la încheierea acestuia și ca atare, nu poate fi obligată la restituirea împrumutului. Astfel, s-a reținut, în esență, că art. 32 lit. c) din Codul familiei are în vedere necesități curente ale familiei, precum procurarea folosinței locuinței, iar nu și cele de achiziționare unor bunuri de valoare. În acest sens, s-a reținut că încheierea de către recurentul-pârât B., în calitate de debitor, a unui contract de împrumut cu reclamanta A., în calitate de creditoare, în vederea achiziționării terenului înscris în CF nr. x Giramata și pentru edificarea locuinței situate în aceeași localitate, județul Timiș, nu reprezintă o nevoie obișnuită a familiei, aptă a crea obligații în sarcina ambilor soți, astfel cum impun dispozițiile art. 32 lit. c) din Codul familiei. Or, în contextul în care, potrivit doctrinei și jurispridenței, nevoile obișnuite la căsătoriei se apreciază și în funcție de nivelul de trai al soților, astfel încât dacă datoriile contractate au o valoare mai mare decât nevoile obișnuite ale căsătoriei, acestea sunt datorii proprii ale soțului debitor, rezultă că o atare apreciere excedează cenzurii instanței de recurs care nu poate viza modalitatea de apreciere a probelor, raportată la situația de fapt. Înalta Curte constată astfel că, deși au fost indicate ca temei juridic al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situațiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate, care nu aduc în discuție o ipoteză de aplicare greșită în cauză sau de încălcare a art. 1180, art. 1191 sau art. 1197 din C. civ. de la 1864 sau a art. 32 lit. c) din Codul familiei, în raport de care instanța de apel și-a argumentat silogismul juridic. În ceea ce privește susținerile potrivit cărora consimțământul expres al pârâtei C. la perfectarea contractului de împrumut nu era necesar, având în vedere calitatea acestora de soți, acestea rămân simple alegații în lipsa unor critici concrete care să vizeze argumentele reținute de către instanței de apel cu privire la aceste chestiuni. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aspectele dezvoltate de recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs referitoare la respingerea cererii de probatorii precum și susținerile conform cărora, în mod greșit, instanța nu a încuviințat cererea privind interogatoriul pârâtei C., vizează aprecierea probelor și situația de fapt a speței, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, astfel încât nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, Înalta Curte nu poate proceda la o reapreciere a probelor cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C., în contextul în care această chestiune ar presupune o reanalizare a situației de fapt, incompatibilă cu structura recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 198 din data de 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,