ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut, garantat cu ipotecă, autentificat sub nr. x la 23 aprilie 2008 de către notarul public D. din Arad, rectificat prin încheierea nr. 8795 din 24 aprilie 2008 de același notar public, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 1641/PI din 16 decembrie 2019, Tribunalul Timiș a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B.; a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. x din 23 aprilie 2008 de către notarul public D., rectificat prin încheierea nr. 8795 din 24 aprilie 2008 și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 51.429,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 143 din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 1641/PI din 16 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș; a obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs pârâtul C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., după o amplă și detaliată expunere a unor aspecte de ordin jurisprudențial european și național, recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar nu a analizat efectiv motivele de apel referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (2), (4) și 5 din C. proc. civ., în sensul că un act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea este mai mare de 250 RON, iar proba cu martori nu se admite în contra sau peste ceea ce este cuprins într-un înscris, respectiv, că starea de fapt a fost greșit reținută de prima instanță, că probele administrate au fost greșit apreciate, iar judecătorul nu a arătat motivul pentru care au fost înlăturate apărările pârâtului și nici motivul pentru care probele administrate de acesta nu au fost analizate, rezumându-se să rețină doar că proba cu martori era admisibilă, putând fi administrată pentru a se dovedi lipsa cauzei și că "starea de fapt (expusă prin raționamentul instanței de fond, care nu va fi reluat și pe care și-o însușește) este susținută de declarațiile martorilor și prin prezumțiile simple, respectiv că pârâtul nu a indicat momentul exact anterior încheierii contractului când a remis efectiv suma de bani, deși sarcina probei îi revenea în această situație, nu a prezentat extrase de cont, chitanțe privind proveniența sumei, nu există nici un martor direct, ci doar mediat, care să fie apt să confirme tradițiunea banilor." Or, aceasta nu reprezintă o motivare corespunzătoare și o analiză efectivă a motivelor de apel invocate; preluarea considerentelor instanței de fond, fără a face o analiză proprie și concretă a motivelor de apel invocate, nu răspunde exigențelor impuse de normele legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 309 C. proc. civ. atunci când a apreciat că pentru dovada contractului de împrumut, respectiv pentru a proba remiterea sumei de 800.000 euro, proba cu martori este admisibilă. Potrivit art. 309 alin. (5) C. proc. civ., proba cu martori nu este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi reținut anterior, în timpul sau în urma întocmirii acestuia, chiar dacă legea nu impune forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția situațiilor prevăzute de alin. (4) al aceluiași articol. În cauză, art. 5 din contractul de împrumut prevede că "înscrisul valorează și chitanță pentru plata sumei de bani de împrumutător, împrumutatului.", dispoziții care au efectele unei chitanțe liberatorii care face dovada că suma împrumutată a fost plătită împrumutatului și care nu poate fi probată prin alte dovezi, cum ar fi extrase de cont, ordine de plată, scopul chitanței liberatorii întocmită fiind acela de a atesta că suma respectivă a fost plătită. Constatarea nulității contractului pentru lipsa cauzei reprezentate de neremiterea sumei care a făcut obiectul contractului de împrumut a fost invocată abia după o perioadă de 10 ani de la momentul încheierii contractului, împrejurare în raport de care judecătorii erau îndrituiți să aplice prezumția simplă care decurge din formularea acțiunii după un interval atât de mare de timp de la încheierea actului și care confirmă că susținerea reclamanților nu este una reală, fiind doar o speculație juridică, așa cum de altfel chiar martorul E. arată în depoziția sa. În cauză, nu s-a susținut că suma de bani a fost remisă în fața notarului public, ci doar faptul că suma a fost predată, notarul public citind părților conținutul actului juridic. Cu toate că reclamanții au încheiat contractul de împrumut prin mandatar E., în cuprinsul procurilor notariale nr. 687 din 22 aprilie 2008, respectiv nr. 686 din 22 aprilie 2008, se face referire, în mod expres, la suma împrumutată, împrejurare ce atestă că aceasta fost primită. În speță, s-a invocat lipsa cauzei argumentată de neremiterea sumei de bani. Or, lipsa cauzei nu face parte din situațiile de excepție prevăzute de art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ. Sub un alt aspect criticat, recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 315 pct. 3 și art. 324 din C. proc. civ. În argumentarea acestei critici, a arătat că, deși potrivit art. 315 pct. 3 din C. proc. civ. nu pot fi ascultate ca martori persoanele aflate în legături de interese cu vreuna dintre părți, instanța a încuviințat audierea martorilor E. și F., fundamentându-și soluția pe depozițiile acestora. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 324 din C. proc. civ. din perspectiva în care a reținut depoziția martorului E., care, în calitate de mandatar, a semnat contractul de împrumut, și care a atestat că banii au fost predați, ulterior susținând în fața instanței că respectiva sumă nu ar fi fost predată. Declarațiile martorilor audiați sunt contradictorii în sensul că martorul E. a susținut că nu s-a implicat în negocierile dintre pârât și reclamanți referitoare la încheierea contractului de împrumut, iar martorul F. a menționat că a fost la notar cu martorul E. care era avocat, cu toate că, din cuprinsul contractului de împrumut, rezultă că acesta a fost redactat de avocat G., în baza împuternicirii avocațiale acordate de pârât. Așadar, în opinia recurentului au fost nesocotite dispozițiile art. 315 pct. 3 și art. 324 din C. proc. civ., fiind pronunțată o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, bazată exclusiv pe prezumții și pe depozițiile contradictorii a doi martori, care nu au fost utile soluționării cauzei. Concluzia instanței de apel conform căreia sarcina probei revine pârâtului care nu a produs nicio dovadă că a plătit suma împrumutată încalcă dispozițiile art. 249 C. proc. civ.. În plus, recurentul-pârât a remis suma de bani, conform art. 5 din contractul de împrumut. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 966 din C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile privind constatarea nulității contractului de împrumut pentru lipsa cauzei, atât timp cât suma de bani împrumutată a fost menționată în contract, iar părțile au declarat că această sumă a fost predată de împrumutător, împrumutaților. În speță a avut loc tradițiunea sumei împrumutate, aspect care rezultă în mod expres din cuprinsul art. 5 din contractul de împrumut cu ipotecă încheiat în formă autentică, care are valoarea unei chitanțe liberatorii, iar contractul a fost semnat de reclamanți prin mandatar avocat, persoană specializată și avizată cu privire la semnificația juridică a tuturor clauzelor contractuale. Prin contract, s-a constituit și o garanție imobiliară, respectiv ipotecă asupra terenului, înscrisă în cartea funciară, ceea ce demonstrează că suma împrumutată a fost anterior remisă împrumutaților.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat nulitatea parțială a recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului. În susținerea nulității parțiale a recursului, intimații au arătat că pretinsele aspecte de nelegalitate a deciziei curții de apel, circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva greșitei aprecieri a declarațiilor martorilor, cu nesocotirea, în opinia recurentului, a prevederilor art. 315 alin. (3) și art. 324 din C. proc. civ., nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate întrucât, în realitate, acestea vizează modalitatea în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză, care nu pot face obiect al controlului de legalitate. În opinia intimaților, recurentul face o confuzie între chestiunea admisibilității probelor, din perspectiva unei pretinse inadmisibilității a probei testimoniale, și chestiunea administrării probelor, din perspectiva modului în care instanța fondului a analizat materialul probator administrat în cauză. Or, criticile privitoare la utilitatea sau modalitatea de apreciere a probatoriilor de către instanțele de fond nu pot face obiect al controlului de legalitate, având în vedere că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind permis părților să repună în discuție aspecte care ar presupune o reanalizare probelor administrate, așa cum se pretinde prin prezentul recurs. În continuare, intimații au arătat, cu referire la criticile întemeiate pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., că aspectele invocate prin memoriul de recurs vizează o pretinsă netemeinicie a deciziei curții de apel, prin care se tinde la o reevaluare a elementelor situației de fapt. Astfel, în argumentarea criticii privind aplicarea greșită a prevederilor art. 966 din C. civ., s-a făcut trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză și la modalitatea în care acestea au fost interpretate și apreciate de către instanța de apel, invocarea prevederilor art. 966 din C. civ. fiind una pur formală. În atare context, cenzurarea modalității de apreciere a probelor administrate tinde la o devoluare a fondului pricinii, incompatibilă cu structura recursului, astfel cum a reținut în jurisprudența sa instanța supremă. Pe fondul recursului, intimații s-au apărat arătând că, din perspectiva pretinsei motivări necorespunzătoare, cu referire la motivul de apel vizând încălcarea art. 309 alin. (2), (4) și 5 din C. proc. civ., contrar susținerilor recurentului, raționamentul instanței de apel poate fi dedus cu ușurință din conținutul deciziei recurate. Astfel, în acord cu art. 26 din C. proc. civ., s-a stabilit că raportul juridic dedus judecății este guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, iar nu de cele ale noului C. civ., argumente care demonstrează caracterul riguros al raționamentului curții de apel care a înlăturat de la aplicare aceste dispoziții. Privitor la susținerea conform căreia instanța de apel nu a argumentat soluția pronunțată, preluând în tot motivarea primei instanțe, această critică este nefondată întrucât instanța de apel doar a făcut trimitere la raționamentul primei instanțe, fără a-și fundamenta soluția pe aspectele reținute de tribunal. Prin urmare, motivarea curții de apel nu este una lacunară, aceasta expunând într-o manieră convingătoare atât motivele pentru care au fost înlăturate apărările cât și motivul pentru care nu a dat relevanță probatorie depoziției martorului G.. Cu referire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., intimații au arătat că în mod judicios s-a reținut legea aplicabilă mijloacelor de probă în privința condițiilor de admisibilitate, în acord cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 De asemenea, în acord cu clauza inserată în art. 5 din contractul de împrumut, instanța de apel a constatat că aceasta are natura unei declarații a părților contractante, iar nu a unei constatări personale a notarului care a autentificat actul, fiind admisibilă proba cu martori. Așadar, în opinia intimaților, în mod legal instanțele de fond au apreciat că absența cauzei contractului de împrumut poate fi probată prin orice mijloc de probă, în acord cu normele de drept substanțial din C. civ. de la 1864, incidente cauzei. Pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 315 alin. (3) din C. proc. civ. a fost invocată omisso medio, astfel că aspectele legate de imposibilitatea martorului E. a de a fi audiat în calitate de martor sau pretinsa nesinceritate a depoziției martorului F. au intrat în puterea de lucru judecat și nu mai pot fi aduse în discuție în recurs. Nefondat este, în opinia intimaților, și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., deoarece cu respectarea prevederilor art. 966 din C. civ., instanța de apel a reținut că neremiterea sumei de bani care face obiectul contractului de împrumut care, prin natura sa, are un caracter real, echivalează cu lipsa scopului imediat al contractului și probează lipsa cauzei. Or, spre deosebire de soluția legislativă actuală, vechea reglementare civilă sancționa cu nulitatea absolută atât lipsa cauzei, cât și existența unei cauze ilicite sau imorale. Faptul neremiterii sumei împrumutate constituie o condiție de validitate a contractului de împrumut și poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare prin care, în combaterea excepției nulității recursului, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., a arătat că instanțele au considerat în mod nelegal, cu nesocotirea prevederilor art. 309 din C. proc. civ. și deci cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, că proba cu martori este admisibilă, în contextul în care contractul de împrumut are o valoare de peste 250 RON. De asemenea, art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. nu admite proba cu martori peste sau în contra mențiunilor din cuprinsul unui act autentic, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic. De asemenea, și argumentul privind nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 315 alin. (3) și art. 324 din C. proc. civ. poate fi circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5, având în vedere că potrivit acestor norme legale nu pot fi ascultate ca martori acele persoane aflate în legături de interese cu una dintre părți. Subsumată aceleiași critici, a invocat faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 249 din C. proc. civ., reținând că sarcina probei revine pârâtului care nu a probat remiterea sumei împrumutate, deși sarcina probei revenea reclamanților. În continuare, recurentul a susținut că este fondat și motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 966 din C. civ. raportat la art. 5 din contractul de împrumut dar și la împrejurarea că remiterea sumei este certă, așa cum reiese din cuprinsul chitanței liberatorii care are rolul de a confirma că suma de bani a fost predată.

Procedura de filtru Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 26 mai 2021, respectiv la data de 27 mai 2021, conform dovezilor aflate la filele x și 94. Nicio parte nu a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din data de 29 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul și a acordat termen în vederea soluționării pe fond a acestuia, pentru motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susținut, în esență: motivarea insuficientă care echivalează cu lipsa examinării efective a motivelor de apel; încălcarea regulilor restrictive privitoare la admisibilitatea probei cu martori prevăzute de art. 309 din C. proc. civ., concretizată în admiterea nelegală a probei testimoniale în contra chitanței liberatorii stipulate în art. 5 din contractul de împrumut, care dovedește remiterea (tradițiunea) sumei de bani împrumutate; nesocotirea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. referitoare la interdicția de a fi ascultate ca martori persoanele aflate în legături de interese cu reclamanții; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ. prin inversarea sarcinii probei; încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 966 din C. civ. din 1864, întrucât lipsa tradițiunii sumei împrumutate nu ține de lipsa cauzei contractului de împrumut și nu determină nulitatea absolută a acestuia. Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate, încadrabile în motivele de casare invocate, recurentul-pârât a cuprins în memoriul de recurs și critici din sfera controlului de temeinicie (reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt), incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este cazul aspectelor de netemeinicie consemnate la punctele IV. 2 b) și c) și V. 2 din memoriul de recurs, prin care s-a susținut, în esență, aprecierea greșită a forței probante a declarațiilor martorilor în raport de reperele stabilite de art. 324 din C. proc. civ. și reținerea greșită a unei situații de fapt ce contravine tradițiunii sumei împrumutate, aspect care rezultă expres din cuprinsul art. 5 al contractului de împrumut cu ipotecă încheiat în formă autentică, prin mandatar avocat. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de casare, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte purtat între, pe de o parte, reclamanții împrumutați și debitori ipotecari A. și B. și, pe de altă parte, pârâtul împrumutător și creditor ipotecar C., astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive, îl reprezintă nulitatea absolută pentru lipsa cauzei, ca efect al lipsei tradițiunii sumei de bani împrumutate în cuantum de 800.000 euro, a contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. x din 23 aprilie 2008 la Biroul Notarial H., îndreptat prin încheierea de rectificare nr. 8795 din 24 aprilie 2008. Validând raționamentul instanței de fond care a admis acțiunea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut, instanța de apel a reținut că, în raport de momentul încheierii contractului, sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864 atât în privința raporturilor juridice de drept substanțial, cât și în privința dreptului procesual care reglementează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și art. 26 din noul C. proc. civ. Ca atare, tranșând chestiunea litigioasă a tradițiunii sumei împrumutate, instanța de apel a reținut, pe bază de declarații de martori și prezumții simple, lipsa cauzei contractului de împrumut ca efect al lipsei remiterii sumei de bani, admisibilitatea probei cu martori în contra chitanței liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut fiind argumentată drept excepție de la interdicția prevăzută de art. 1191 alin. (2) din C. civ. din 1864, cu referire la doctrina și jurisprudența dezvoltate pe marginea vechii reglementări. Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, în raport de data încheierii contractului de împrumut (23 aprilie 2008), raporturile juridice de drept substanțial sunt guvernate de C. civ. din 1864, potrivit principiului tempus regit actum. Așadar, legea în vigoare la data încheierii actului juridic reglementează atât efectele trecute, produse sub imperiul ei (principiul neretroactivității), cât și efectele viitoare, care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi), în acord cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din noul C. civ. și art. 3 și 102 alin. (1) din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011. Din perspectiva legii de procedură civilă aplicabilă, în raport de data înregistrării cererii introductive (12 iunie 2018), procesul pendinte este supus noului C. proc. civ., potrivit principiului general consacrat de art. 24. Sunt însă de observat dispozițiile art. 26 din același cod, având denumirea marginală "Legea aplicabilă mijloacelor de probă", potrivit cu care "(1) Legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii. (2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor." Drept urmare, contractului de împrumut încheiat prin înscris autentic, inclus neîndoielnic în sfera probelor preconstituite, îi sunt aplicabile regulile de drept în materia admisibilității și puterii doveditoare a mijloacelor de probă consacrate de C. civ. din 1864, cu privire specială asupra dispozițiilor art. 1191 care reglementează cele două restricții în privința admisibilității probării actelor juridice prin declarații de martori. Luând în examinare principala critică de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. (și, în strânsă legătură cu acesta, motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, teza motivării insuficiente), prin care s-a susținut încălcarea regulilor restrictive privitoare la admisibilitatea probei cu martori în contra chitanței liberatorii stipulate în art. 5 din contractul de împrumut, Înalta Curte are a examina conformitatea raționamentului instanței de apel cu regulile restrictive consacrate în art. 1191 din C. civ. din 1864, la care s-a raportat de altfel și instanța de prim control judiciar, iar nu cu cele consacrate în art. 309 din noul C. proc. civ., la care face trimitere în mod eronat recurentul. Rațiunea se impune tocmai în considerarea legii aplicabile condițiilor de admisibilitate a probelor preconstituite, știut fiind că noua reglementare procesual civilă a preluat în conținutul art. 309, cu regim juridic asemănător, atenuările aduse principiului admisibilității universale a probei testimoniale, prin cele două binecunoscute reguli restrictive. Realizată fiind corecta calificare juridică a criticii de nelegalitate, Înalta Curte reține caracterul fondat al susținerii recurentului referitoare la admiterea nelegală a probei testimoniale pentru dovedirea pretinsei lipse a remiterii (tradițiunii) sumei de bani împrumutate, aspect ce formează obiectul probațiunii. Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1191 din C. civ. din 1864: "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătura privată. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 RON. (...)". Textul de lege reglementează cele două reguli restrictive în privința admisibilității probării actelor juridice prin declarațiile martorilor, respectiv interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege și interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. Astfel cum s-a statuat în doctrină și jurisprudență, prima regulă, enunțată de alin. (1), dă expresie, prin pragul valoric modic de doar 250 RON, intenției legiuitorului de a amplifica sfera de aplicare a probei prin înscrisuri, prin obligarea părților care încheie acte juridice să-și preconstituie probe care să asigure certitudine și stabilitate raporturilor juridice create. Cea de-a doua regulă, enunțată de alin. (2), care apare ca o convenție tacită a părților, prezumată de lege, pe care însă părțile o pot combate sau înlătura printr-o convenție contrară, apără conținutul înscrisului probator, în care se presupune că părțile au concretizat voința lor. De vreme ce părțile au avut grijă să întocmească un înscris, în care au consemnat actul juridic intervenit, este de presupus că au înțeles ca raportul juridic dintre ele să fie și să rămână cel ce rezultă din înscris, până când acesta nu va fi modificat tot prin înscris, fiind puțin probabil că părțile au înțeles să-și confere posibilitatea de a combate înscrisul prin martori ori să-l poată modifica verbal în fața martorilor, fără a mai redacta un nou înscris. În lumina acestor considerații cu valoare generală în materia restricțiilor privitoare la admisibilitatea probării cu martori a actelor juridice, Înalta Curte are în vedere atât natura și caracterele juridice ale contractului de împrumut litigios (care este un împrumut de consumație, mutuum), cât și regulile probatorii în privința remiterii (tradițiunii) bunului ce formează obiectul contractului. Se cuvine a aminti, în acest context, că împrumutul de consumație este contractul prin care o persoană, numită împrumutător, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate, potrivit art. 1576 din C. civ. din 1864. Împrumutul de consumație este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, astfel că pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului. Așadar, remiterea bunului reprezintă o condiție de validitate a contractului de împrumut, cunoscut fiind că, în materia contractelor reale, predarea bunului este necesară pentru însăși formarea contractului, nefiind nicidecum o obligație izvorâtă din contract, precum este cazul contractelor consensuale sau solemne. Este de principiu admis că faptul material al remiterii (tradițiunii) bunului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare. Regula anterior enunțată își găsește aplicabilitatea evident numai în situația obișnuită, comună, în care înscrisul constatator al actului juridic nu conține nicio mențiune cu privire la predarea efectivă a bunului. Aceasta întrucât, în situația particulară, în care respectivul înscris constatator conține o mențiune expresă cu privire la predarea efectivă a bunului, lipsa tradițiunii nu va putea fi probată decât cu respectarea regimului restrictiv impus de art. 1191, afară de cazurile în care sunt incidente excepțiile de la regulile restrictive consacrate de această normă. Înalta Curte reține că, în speță, instanțele de fond au ignorat, în mod nepermis, tocmai clauza contractuală stipulată la art. 5 din contractul de împrumut, încheiat prin înscris autentic, potrivit cu care "Prezentul înscris valorează și chitanță pentru plata sumei de bani de către Împrumutător, Împrumutatului". O atare clauză are, în plan probator, valoare juridică de chitanță liberatorie care atestă predarea de către împrumutător a sumei de bani, întrucât contractul este, pe de o parte, unul translativ de proprietate, de esența lui fiind posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, iar, pe de altă parte, unul unilateral, care creează obligații doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului). Or, în prezența unei asemenea mențiuni exprese inserate în cuprinsul înscrisului constatator prin care părțile au concretizat raportul juridic încheiat, apare evident că lipsa tradițiunii sumei de bani împrumutate - ca element esențial, de validitate a contractului de împrumut - este supusă regulilor probatorii generale. În consecință, nefiind vorba despre constatări personale ale agentului constatator, făcute în limita atribuțiilor sale, în legătură cu care este îndeobște cunoscut că fac dovada până la înscrierea în fals, ci despre o mențiune referitoare la remiterea sumei împrumutate, înscrisă pe baza declarațiilor părților, această clauză contractuală înscrisă în art. 5 din înscrisul autentic face dovada până la proba contrarie. Însă proba contrarie mențiunii referitoare la remiterea efectivă a sumei împrumutate este supusă, la rându-i, regulilor restrictive reglementate de art. 1191 din C. civ. din 1864, care interzic a se dovedi cu martori "în contra sau peste ceea ce cuprinde actul" (alin. (2), proba testimonială fiind admisibilă numai în cazurile expres și limitativ reglementate, în care legiuitorul a îngăduit o atare derogare (precum este cazul existenței unui început de dovadă scrisă, al imposibilității preconstituirii probei scrise etc.), nefiind incidentă în speță vreuna dintre excepțiile de la regulile restrictive în discuție. Apreciind contrariul și reținând admisibilitatea probei testimoniale pentru a se face dovada contrară chitanței liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut autentic, care atestă remiterea efectivă a sumei de bani împrumutate, în absența afirmării și probării incidenței vreuneia dintre excepțiile de la regulile restrictive prevăzute de art. 1191, instanța de apel (asemenea celei de fond) a încălcat regulile de procedură în materia admisibilității probei cu martori, anterior examinate, pronunțând o hotărâre nelegală, sancționată cu casarea în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind de prisos a examina și celelalte critici de nelegalitate. În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,