Decizia nr. 2252/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 12.06.2019 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2018, reclamanții A., B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., constatarea nulității absolute a contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. x/23.04.2008 de către notarul public D. din Arad, rectificat prin încheierea nr. 8795/24.04.2008, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 966 C. civ.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 1641/PI/16.12.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis acțiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. x/23.04.2008 de către notarul public D. din Arad, rectificat prin încheierea nr. 8795/24.04.2008; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 51.429,8 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 143/01.10.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul pârâtului împotriva sentinței; a obligat pârâtul să plătească intimatului A. suma de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 2680/08.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtului împotriva deciziei nr. 143/01.10.2020 a Curții de Apel Timișoara, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 12.07.2022, sub nr. x/2018*.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 223/13.09.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul pârâtului C. împotriva sentinței civile nr. 1641/PI/16.12.2019 a Tribunalului Timiș; a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanții A., B.. Recurenții au arătat că principalul argument al instanței de apel pentru soluția pronunțată a fost lipsa unui înscris prin care să fie combătută clauza contractuală ce are valoarea unei chitanțe liberatorii, probele cu martori și prezumții fiind înlăturate de către instanța de casare. Suplimentar, instanța de apel a considerat că, prin promovarea prezentei acțiuni civile, nu a fost avută în vedere o totală lipsă de cauză, ci a fost invocată o înțelegere suplimentară, stare de fapt care se circumscrie mai degrabă unei situații de simulație, iar nu de lipsă a cauzei. Argumentele instanței de apel sunt greșite, iar hotărârea pronunțată în rejudecarea apelului este nelegală, fiind consecința încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, motive de recurs prevăzute prin dispozițiile art. 488, alin. (1), pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Mai arată recurenții că prin întâmpinarea depusă în etapa apelului din primul ciclu procesual, au invocat faptul că apelantul nu a formulat această cale de atac și împotriva încheierii prin care au fost încuviințate probele în etapa fondului, respectiv apelantul nu a formulat apel împotriva încheierii prin care au fost încuviințate probele (din 01.10.2018) și nici împotriva încheierii prin care a fost soluționată chestiunea litigioasă a admisibilității probei cu martori (din 14.01.2019), ambele pronunțate de către instanța de fond, în primul ciclu procesual. Apelantul avea posibilitatea de a ataca cu apel și aceste încheieri, odată cu fondul, potrivit dispozițiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. conform cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", însă o optat pentru a nu promova calea de atac și împotriva acestora. De asemenea, recurenții au precizat că actuala reglementare procesual civilă nu mai conține o dispoziție prin care apelul împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționat fondul litigiului să poată fi socotit ca fiind făcut și împotriva încheierilor premergătoare. Astfel, recurenții au solicitat ca argumentele apelantului împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost încuviințate probele și soluționate chestiunile litigioase cu privire la ele, fără exercitarea apelului și împotriva acestor încheieri, să fie respinse ca lipsite de interes. În rejudecare, instanța de apel avea obligația, conform dispozițiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., de a analiza și aceste apărări referitoare la obiectul apelului. Ignorarea lor totală constituie o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. O analiză temeinică a motivelor invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, ar fi dus la concluzia potrivit căreia soluția instanței de fond asupra chestiunilor litigioase referitoare la încuviințarea probelor are autoritate de lucru judecat întrucât încheierile sunt hotărâri judecătorești, conform dispozițiilor art. 424 alin. (5) din C. proc. civ. și, atunci când prin acestea sunt soluționate incidente sau chestiuni litigioase, beneficiază de autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. O altă încălcare a regulilor de procedură de către instanța de apel constă în respingerea probei cu interogatoriul intimatului-pârât, cu motivarea că proba contrară clauzei contractuale care valorează chitanță liberatorie poate fi făcută doar printr-un înscris, iar un atare mijloc de probă nu a fost depus. Argumentul instanței de apel este greșit, instanța de casare a considerat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1191 C. civ. din 1864 cu consecința inadmisibilității probei cu martori, proba cu înscris impusă de Înalta Curte neregăsindu-se în decizia de casare și nefiind o problemă de drept dezlegată de către această instanță. Prin urmare, mărturisirea era o probă admisibilă în rejudecarea apelului, iar readministrarea interogatoriului intimatului-pârât ar fi putut duce la aflarea adevărului, principiu fundamental al procesului civil. Respingerea probei cu interogatoriul intimatului-pârât constituie o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În ceea ce privește concluziile instanței de apel potrivit cărora nu a fost invocată o totală lipsă de cauză a actului juridic a cărui nulitate a fost solicitată, ci a fost invocată o înțelegere suplimentară, stare de fapt care se circumscrie mai degrabă unei situații de simulație, iar nu de lipsă a cauzei, acestea reprezintă o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material. Astfel, noțiunile juridice de simulație și nulitate nu se exclud reciproc. Dimpotrivă, întrucât consecința principală a simulației o reprezintă inopozabilitatea actului secret față de terți, conform dispozițiilor art. 1175 C. civ., rezultă cu necesitate că actul aparent trebuie să fie un act juridic valid, atât din punct de vedere al condițiilor de fond, cât și din cel al condițiilor de formă, deoarece acesta este actul juridic civil opozabil terților și ar fi de neconceput ca această opozabilitate să coexiste cu o eventuală nulitate absolută a actului. Cerința existenței cauzei este prevăzută expres prin dispozițiile art. 966 C. civ., potrivit cărora obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect. În consecință, chiar dacă este un act simulat, contractul de împrumut trebuie să îndeplinească și condiția existenței cauzei, respectiv remiterea materială a bunului împrumutat. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea fondului cauzei, admiterea acțiunii și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17.05.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 22.11.2023.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât C. a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în mod corect instanța supremă a stabilit deja prin decizia de casare că, întrucât în speță este vorba de un contract de împrumut încheiat în anul 2008, în privința raporturilor juridice de drept substanțial sunt aplicabile dispozițiile C. civ. Cuza, potrivit principiului tempus regit actum. Procesul având ca obiect constatarea nulității absolute este introdus după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., astfel încât este aplicabil noul C. proc. civ. Decizia instanței supreme prin care s-a statuat că proba cu martori este inadmisibilă și nu putea fi administrată și că este încorporată în cuprinsul actului autentic chitanța liberatorie care face dovada deplină a remiterii bunului, respectiv a sumei de bani, este definitivă și se bucură de autoritate de lucru judecat. În aceste condiții, nu se mai poate reproșa instanței de apel că, în rejudecare, nu a ținut seama de faptul că apelantul nu a atacat încheierile prin care s-a dispus cu privire la proba cu martori. Această chestiune a fost deja soluționată și depășită din primul ciclu procesual prin decizia Înaltei Curți care a admis recursul și a statuat că proba cu martori este inadmisibilă. Mai arată că aspectele referitoare la încuviințarea și aprecierea probelor vizează temeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea acesteia și, ca urmare, nu pot forma obiect al recursului. Readministrarea probei cu interogatoriu nu era necesară și utilă soluționării cauzei atât în raport cu dezlegările instanței supreme, care a reținut existența chitanței liberatorii inclusă în cuprinsul unui act autentic, care face dovada remiterii sumei de bani, dar și în raport cu aspectele deja menționate la interogatoriu de pârât și de poziția procesuală a acestuia exprimată pe tot parcursul procesului. Nu era vorba de nici un fapt personal al pârâtului care să fi rămas neelucidat și care să ducă la dezlegarea pricinii. În plus, pârâtul are domiciliul în Italia astfel că proba s-ar fi administrat în scris, prin intermediul avocatului. Or, în speță, poziția pârâtului a fost deja exprimată în scris în detaliu cu privire la toate aspectele speței. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de apel a reținut în mod corect că instanța supremă a stabilit că obiectul litigiului îl reprezintă nulitatea absolută pentru lipsa cauzei ca efect al lipsei tradițiunii sumei de bani împrumutate a contractului de împrumut, iar chitanța liberatorie din cuprinsul contractului a concretizat raportul juridic încheiat. De vreme ce părțile au avut grijă să întocmească un înscris în care au consemnat actul juridic intervenit au înțeles ca raportul juridic dintre ele să fie și să rămână cel din înscris, până când acesta nu va fi modificat tot prin înscris. În speță, prin sentința apelată, instanța de fond a răsturnat prezumția de autenticitate și veridicitate a unui act patrimonial scris și încheiat în formă autentică prin administrarea probei cu martori și prin prezumții. Or, în lumina dezlegărilor obligatorii ale instanței supreme care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că dispozițiile clauzei 5 din Contractul de împrumut au semnificația juridică a unei chitanțe liberatorii întocmite în formă scrisă și autentificată și că, prin raportare la dispozițiile art. 1191 și art. 1203 C. civ. Cuza, acest înscris nu putea fi combătut și desființat prin administrarea probei cu martori și prin prezumții, în condițiile în care nu s-a dovedit cu nici un înscris contrariul celor din cuprinsul contractului de împrumut, în mod corect a fost admis apelul intimatului și respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute. Așa cum s-a reținut prin decizia de casare, obiect al litigiului îl formează acțiunea în constatarea nulității absolute, iar nu în constatarea unei simulații, iar în apel sau recurs nu se poate schimba temeiul juridic al cererii. În cauză, în mod nelegal, Tribunalul Timiș a inversat sarcina probei, reproșând pârâtului, care a invocat în apărarea sa clauza 5 din Contractul de împrumut autentificat sub nr. x/23.08.2008, că nu ar fi făcut dovada remiterii efective a sumei împrumutate (cu extras de cont, ordin de plată, dovada ridicării sumei din cont pentru a fi remisă în numerar), ba chiar faptul că pârâtul nu ar fi făcut nicio dovadă a deținerii acestei sume în numerar sau în cont bancar, astfel că, în lipsa acestor documente, nu se poate face dovada predării efective cu titlu de împrumut a acestei sume. Aceste considerente ale Tribunalului Timiș nu sunt doar nelegale, sunt și absurde. În condițiile în care pârâtul a făcut dovada faptului pozitiv, remiterea sumei împrumutate, prin chiar contractul de împrumut, consimțământul părților fiind constatat în mod direct și nemijlocit de notarul public, instanța de fond îi reproșează un fapt negativ, și anume acela că nu a făcut dovada că ar fi avut resursele necesare acordării acestui împrumut. Nicio dispoziție legală nu îl obligă pe împrumutător, persoană fizică, să predea suma împrumutată unei alte persoane fizice prin cont bancar sau să își preconstituie alte dovezi în acest sens, cu atât mai puțin în anul 2008 când s-a acordat împrumutul. Acesta este scopul și finalitatea chitanței liberatorii. Din acest motiv s-a și întocmit chitanța liberatorie în cuprinsul contractului de împrumut încheiat în formă autentică, ca să ateste că suma a fost predată. Deși a reținut toate argumentele împotriva pârâtului C., instanța de fond nu a remarcat două aspecte esențiale, de natură a pune la îndoială corectitudinea și legitimitatea demersului juridic demarat de reclamanți. Acțiunea în constatarea nulității absolute a fost formulată abia după 10 ani de zile de la încheierea contractului de împrumut, persoanele împrumutate susținând că suma nu ar fi fost predată. Instanțele judecătorești au judecat cu dublă măsură: au recurs la prezumții acolo unde acestea nu erau aplicabile deoarece exista un act scris în formă autentică care confirma plata sumei, dar în schimb nu au avut în vedere prezumția simplă care decurge din formularea acțiunii după un interval atât de mare de timp de la încheierea actului, respectiv 10 ani, ceea ce confirmă că susținerea reclamanților nu este reală, fiind doar un demers speculativ, pentru a se sustrage obligației de restituire. În condițiile în care restituirea împrumutului a fost garantată cu o ipotecă ce grevează din anul 2008 imobilele reclamanților, este de necrezut că aceștia ar fi acceptat această sarcină timp de peste 10 ani, fără a fi încasat suma împrumutată. Reclamanții au încheiat contractul de împrumut garantat cu ipotecă prin mandatar avocat E., astfel că este exclus ca acest mandatar să nu fi înțeles semnificația clauzelor contractului, inclusiv semnificația de chitanță liberatorie a clauzei nr. 5. În chiar procura specială acordată mandatarului avocat (Anexa 30) reclamanții au împuternicit expres pe acesta să semneze contractul de împrumut ce va fi încheiat cu C., în calitate de împrumutător, contract prin care pârâtul contractează un împrumut fără dobândă în valoare de 800.000 euro, mandatarul său urmând să stabilească cu depline puteri clauzele contractului de împrumut, inclusiv modalitatea de încasare a sumei împrumutate. Așa fiind, reclamanții nu aveau decât să ceară socoteală mandatarului lor pentru împrumutul contractat, pârâtul fiind complet liberat prin semnarea contractului în al cărui conținut a fost încorporată clauza nr. 5. În realitate, așa cum de altfel chiar martorul E. arată în depoziția sa, reclamanții au înțeles să promoveze prezenta acțiune încurajați de obținerea unei soluții favorabile într-o cauză similară. Altfel spus, chiar acest martor, avocat al reclamanților, le-a dat acestora ideea formulării unei astfel de acțiuni pe motiv că într-o altă speță a obținut o soluție de constatare a nulității, nicidecum nu a fost vorba că reclamanții nu ar fi primit banii împrumutați. Dacă într-adevăr nu s-ar fi plătit suma de 800.000 euro, reclamanții nu constituiau o ipotecă pentru garantarea restituirii împrumutului și nu așteptau zece ani ca să invoce acest aspect și să formuleze o acțiune în constatarea nulității. Niciun moment nu s-a pus problema că suma de bani ar fi fost predată în fața notarului public, ci faptul că această sumă a fost predată, iar în contract este prevăzută o clauză expresă în acest sens care reprezintă chitanță liberatorie, asa cum a stabilit deja Înalta Curte în ciclul procesual anterior. Notarul public a citit părților conținutul actului juridic, așadar acestea au cunoscut respectivul conținut, inclusiv clauza de la art. 5 care reprezintă chitanța liberatorie, prin care se atestă că au primit suma împrumutată, și a luat consimțământul părților cu privire la întregul act. În speță nu s-a făcut nicio dovadă contrară prin înscris care să modifice înscrisul inițial, respectiv contractul de împrumut încheiat în formă autentică. Singurul motiv de nulitate absolută invocat de reclamanți prin acțiunea introductivă este lipsa cauzei, iar nu o cauză viciată precum cauza ilicită. Neexecutarea unei prestații asumate contractual nu atrage nulitatea absolută a respectivului contract, ci rezoluțiunea acestuia, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de una dintre părți. Nulitatea presupune o lipsă de validitate a obligațiilor la momentul încheierii acordului de voință, în vreme ce neîndeplinirea prestațiilor este specifică executării contractului. În speță, aspectele invocate, dar nedovedite de reclamanți, erau oricum specifice unei acțiuni în rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligației esențiale asumate de împrumutător, iar nu constatarea nulității absolute. O acțiune în rezoluțiunea contractului de împrumut era însă supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripția dreptului material la o acțiune în realizare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat în raport de criticile susținute în cuprinsul acestuia și de normele legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat potrivit celor ce urmează: - În mod nefondat a fost criticată pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. și cu trimitere la conținutul art. 501 alin. (3) C. proc. civ., nesocotirea de către instanța de apel a obligației, ce îi revenea în rejudecarea cauzei după casare, de a analiza apărările reclamanților din întâmpinarea formulată la apel, relative la inexistența unui apel al pârâtului care să vizeze încheierile primei instanțe din 1.10.2018 de încuviințare a probelor și din 14.01.2019 prin care a fost soluționată chestiunea litigioasă a admisibilității probei cu martori (în judecata de primă instanță, în primul ciclu procesual al cauzei). Potrivit recurenților-reclamanți, analiza acestei apărări ar fi condus la concluzia în sensul că soluția instanței de fond asupra chestiunilor litigioase referitoare la încuviințarea probelor are autoritate de lucru judecat, dobândită prin aceea că încheierile sunt hotărâri judecătorești (în sensul art. 424 alin. (5) C. proc. civ.) înzestrate cu atributul autorității de lucru judecat (art. 430 C. proc. civ.) în privința incidentelor sau chestiunilor litigioase pe care le soluționează și cât timp acestea nu au făcut în mod distinct obiectul căii de atac a apelului (conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ.). Critica este nefondată, în primul rând, întrucât o atare obligație cu conținutul indicat de recurenți - de a se pronunța instanța de rejudecare asupra apărării lor invocată pe calea întâmpinării la apelul pârâtului, cu observarea neatacării distincte de către acesta a încheierilor primei instanțe prin care se încuviințase administrarea de probe în cauză (înscrisuri, martori și interogatoriu) și se tranșase asupra admisibilității acestora - nu mai putea să subziste pentru instanța învestită în urma casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport cu dezlegările în drept ale deciziei de casare. Astfel, de o manieră suficient de clară și tranșantă, decizia nr. 2680/8.12.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că "(...)proba contrarie mențiunii referitoare la remiterea efectivă a sumei împrumutate este supusă, la rându-i, regulilor restrictive reglementate de art. 1191 din C. civ. din 1864, care interzic a se dovedi cu martori "în contra sau peste ceea ce cuprinde actul" (alin. (2), proba testimonială fiind admisibilă numai în cazurile expres și limitativ reglementate, în care legiuitorul a îngăduit o atare derogare (precum este cazul existenței unui început de dovadă scrisă, al imposibilității preconstituirii probei scrise etc.), nefiind incidentă în speță vreuna dintre excepțiile de la regulile restrictive în discuție". În considerarea acestor argumente, decizia de casare mai notează că "Apreciind contrariul și reținând admisibilitatea probei testimoniale pentru a se face dovada contrară chitanței liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut autentic, care atestă remiterea efectivă a sumei de bani împrumutate, în absența afirmării și probării incidenței vreuneia dintre excepțiile de la regulile restrictive prevăzute de art. 1191, instanța de apel (asemenea celei de fond) a încălcat regulile de procedură în materia admisibilității probei cu martori, anterior examinate, pronunțând o hotărâre nelegală", pe care a sancționat-o cu casarea în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prin urmare, subsecvent acestor dezlegări ce au tranșat chiar asupra admisibilității probei testimoniale ce a fost încuviințată pentru a se dovedi în contra conținutului înscrisului constatator al convenției părților și care au sancționat conduita instanțelor de fond ce au permis astfel de probe cu încălcarea prevederilor art. 1191 din C. civ. de la 1864, nu se poate admite că sub orice motive, la rejudecarea cauzei în apel mai puteau fi îngăduite considerații ori argumente care să tindă la "conservarea legalității" probei cu martori spre valorificarea lor în cauză, așa cum se încearcă prin actuala critică din recursul reclamanților. Într-adevăr, la momentul rejudecării cauzei în apel, chestiunea măsurii în care, prin apelul pârâtului îndreptat doar împotriva sentinței, putea fi contestată admisibilitatea probei cu martori, cât timp nu fuseseră atacate și cele două încheieri premergătoare ale primei instanțe din 1.10.2018 și 14.01.2019, era una depășită în cauză de vreme ce problema de drept tranșată prin decizia de casare a fost însăși greșită stabilire a admisibilității probei testimoniale administrată de instanțele de fond pentru a se face dovada contrară chitanței liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut autentic, în absența afirmării și probării incidenței vreuneia din excepțiile de la regulile restrictive prevăzute de art. 1191 C. civ. În alte cuvinte, apărarea reclamanților în conținutul arătat putea fi relevantă cel mai târziu până la momentul judecării recursului în primul ciclu procesual parcurs în cauză, nu însă și după acest moment, și aceasta tocmai în considerarea chestiunilor de drept ce au făcut obiectul dezlegărilor instanței de casare. Abia rediscutând ori cercetând apărările la care fac trimitere recurenții, instanța de rejudecare s-ar fi plasat într-o situație de încălcare a dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și a dezlegărilor obligatorii din decizia de casare care tranșase definitiv asupra inadmisibilității probei testimoniale pentru a se face dovada contrară chitanței liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut autentic. Reținând, pentru motivele arătate, că la rejudecarea cauzei după casare apărările indicate de reclamanți nu mai puteau fi relevante față de aspectele dezlegate prin decizia instanței de recurs și că, deci, acestea nu mai puteau fi considerate ca sarcini ale instanței de rejudecare în temeiul art. 501 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată această primă critică a recursului. - De asemenea, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au criticat respingerea de către instanța de rejudecare a probei cu interogatoriul intimatului-pârât, considerând și aceasta o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Se impune precizat că proba cu interogatoriul intimatului-pârât a fost încuviințată și administrată în fața primei instanțe în primul ciclu procesual al cauzei, astfel că la termenul de judecată din 13 septembrie 2022, în fața instanței de rejudecare (din apel), intimații-reclamanți au solicitat o readministrare a aceleiași probe. Contrar celor arătate în cuprinsul criticii, instanța de apel (din rejudecare) nu a respins proba cu readministrarea interogatoriului pârâtului (apelant in acea fază procesuală) cu motivarea că proba contrară clauzei contractuale care valorează chitanță liberatorie poate fi făcută doar prin înscris, iar un atare mijloc de probă nu a fost depus, cum se arată de către recurenții-reclamanți pentru a sugera că, în realitate, proba ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. Practicaua deciziei recurate relevă că, în justificarea încuviințării probei, reclamanții au invocat ca argument împrejurarea că proba cu interogatoriul pârâtului fusese administrată în fața Tribunalului Timiș, iar nu în fața instanței de apel, în timp ce respingând proba în cauză, aceasta din urmă a avut în vedere, nu justificarea expusă de recurenți, ci faptul că, în raport cu teza probatorie afirmată, proba nu este utilă cauzei. Or, aprecierea utilității probelor și a măsurii în care administrarea acestora ajută ori conduce la lămurirea împrejurărilor litigiului intră în aprecierea instanței de fond și ține de temeinicia cauzei, astfel că nu poate fi cenzurată pe calea recursului în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce, de altfel, recurenții nici nu au urmărit în mod real întrucât aceștia nu au criticat, ca atare, respingerea probei ca inutilă, ci au dat un alt sens ori înțeles dispoziției instanței de apel. - Subsumat motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel cu trimitere specifică la considerentul prin care aceasta reține, din modul în care au fost explicate circumstanțele încheierii contractului de împrumut, că, în realitate, reclamanții (care au cerut să se constate nulitatea contractului autentificat sub nr. x/23.04.2008 pentru lipsa cauzei acestuia justificat de faptul neremiterii sumei împrumutate) nu au avut în vedere o totală lipsă de cauză, ci au invocat o înțelegere suplimentară între părți, stare de fapt ce se circumscrie "mai degrabă unei situații de simulație, iar nu de lipsă a cauzei". În opinia recurenților, acest considerent reflectă o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material, fără însă a se indica încălcarea căror norme specifice este avută în vedere. Înalta Curte reține că motivul de recurs astfel susținut nu demonstrează sub niciun aspect nelegalitatea soluției din decizia atacată, justificată în esență prin aceea că, de vreme ce părțile contractante au consemnat în scris, cu valoare de chitanță liberatorie, printr-o clauză a contractului lor, faptul remiterii sumei de bani împrumutate, nu pot invoca nulitatea contractului pentru lipsa cauzei determinată de pretinsa neremitere a sumei asupra căreia au convenit. Dovada contrară celor consemnate în cuprinsul art. 5 din contractul de împrumut nu a fost făcută cu o probă care să răspundă exigențelor impuse prin art. 1191 din C. civ. de la 1864. Cum s-a arătat anterior, recurenții nu indică norma de drept substanțial greșit aplicată sau interpretată ori care a fost în orice mod nesocotită prin considerentul criticat al instanței de apel care, de altfel, nici nu dă expresie aplicării legii ci face o calificare juridică a motivelor regăsite în acțiunea reclamanților ce explică circumstanțele de fapt ale încheierii contractului de împrumut contestat, afirmând că, prin modul de prezentare a faptelor și de probare a acestora, se tinde, mai degrabă, la dovedirea existenței unui act simulat, iar nu a nulității contractului de împrumut pentru lipsa cauzei pentru neremiterea sumei de bani împprumutate. Considerentul criticat este și unul indiferent ori nerelevant deoarece și în absența sa, soluția adoptată este deplin fundamentată - cum s-a reținut anterior - în esență, pe argumentul nedemonstrării lipsei de cauză a contractului de împrumut invocată cu trimitere la neremiterea sumei de bani de către împrumutător (pârât) împrumutaților (reclamanți), afirmația reclamanților fiind contrazisă prin chiar clauza din art. 5 a contractului semnat de ei. În plus, prin modul în care este argumentată critica, nu este în niciun fel demonstrată nici lipsa de pertinență a considerentului criticat al instanței de apel și nici nelegalitatea soluției pronunțate de aceasta, afirmația recurenților în sensul că "chiar dacă este un act simulat, contractul de împrumut trebuie să îndeplinească și condiția existenței cauzei, respectiv remiterea materială a bunului împrumutat" fiind una corectă din punct de vedere teoretic dar neutră în circumstanțele judecății litigiului, nearătând pe ce și-ar fi putut sprijini raționamentul instanța de rejudecare spre a reține lipsa de cauză a contractului de împrumut în prezența clauzei din art. 5 a acestuia și în absența unor dovezi care să susțină afirmațiile reclamanților ce au invocat neremiterea sumei împrumutate și care să satisfacă exigențele art. 1191 din C. civ. de la 1864. În considerarea tuturor acestor aspecte, apreciind că este nefondat, recursul declarat va fi respins pe cale de consecință.