ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 883/2020

Ședința publică din data de 14 mai 2020

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei:

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 15.05.2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții Inspectoratul de Poliție Județeană Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Administrației și Internelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 550.000 euro, din care:

- suma de 250.000 euro, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs reclamantului A., ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017

- suma de 150.000 euro de persoană, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs reclamanților B. și C., ca urmare a decesului fiicei lor, intervenit la data de 22.01.2017.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 194 si art. 453 C. proc. civ., art. 58, art. 61, art. 1349 și următoarele C. civ., art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea înregistrată la data de 06.09. 2017, reclamanții au lărgit cadrul procesual arătând că își formulează pretențiile și în contradictoriu cu Serviciul de Telecomunicații Speciale - Direcția pentru Apel Unic de Urgență.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 204 C. proc. civ., art. 1357 C. civ., art. 3 lit. s) și h) și art. 10 din O.U.G. nr. 34/2008, art. 4 alin. (2) din Legea 160/2008, art. 1 din Legea 92/1996, art. 1, art. 10 și art. 18 din Protocolul privind cooperarea în domeniul activităților Sistemului național unic pentru apeluri de urgență între Serviciul de Telecomunicații Speciale/Direcția pentru Apel Unic de Urgență și Statul major al Forțelor Aeriene/Comandamentul Operațional Principal.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Mureș:

Prin sentința civilă nr. 208/09.03.2018, Tribunalul Mureș a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție Județeană Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Administrației și Internelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Serviciul de Telecomunicații Speciale - Direcția pentru Apel Unic de Urgență.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Târgu Mureș:

Prin decizia civilă nr. 503/A/22.11.2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva sentinței civile nr. 208/09.03.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș.

Instanța de apel a schimbat integral hotărârea atacată și, în consecință, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B., C. și A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Afacerilor Interne și Serviciul de Telecomunicații Speciale - Direcția pentru Apel Unic de Urgență. A obligat pârâții, în solidar, la plata de despăgubiri în favoarea reclamanților, cu titlu de daune morale, după cum urmează:

- suma de 100.000 euro la cursul B.N.R. din ziua plății în favoarea reclamantului A. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017;

- suma de câte 25.000 euro la cursul B.N.R. din ziua plății în favoarea reclamanților B. și C. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiicei acestora, survenit la data de 22.01.2017.

Curtea de apel a respins restul pretențiilor formulate de reclamanți. Totodată, respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Calea de atac formulată în cauză:

Pârâții Inspectoratul de Poliție Județean Mureș (I), Inspectoratul General al Poliției Române (II), Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș (III), Ministerul Afacerilor Interne (IV) și Serviciul de Telecomunicații Speciale (V) au declarat recurs împotriva acestei decizii.

(I) Recurentul Inspectoratul de Poliție Județean Mureș și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici:

Organele de poliție responsabile cu soluționarea celor două plângeri formulate de victima C., înregistrate în evidențele Poliției Municipiului Târgu-Mureș, au respectat cadrul legal privind desfășurarea urmării penale.

Conform art. 305 alin. (1) C. proc. pen.:

"Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut".

De asemenea, potrivit art. 305 alin. (3) C. proc. pen.:

"Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte procurorului și dosarul cauzei".

Prin urmare, pentru ca urmărirea penală să se desfășoare față de o anumită persoană trebuie să se fi administrat probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că acea persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Însă, timpul scurs de la înregistrarea plângerilor victimei și până la nefericitul eveniment a fost unul foarte scurt, în care organele de urmărire penală nu au avut posibilitatea obiectivă de a administra probe cu respectarea cadrului procesual penal, a drepturilor persoanei acuzate și, implicit, a prezumției de nevinovăție ce guvernează procesul penal.

Chiar dacă, după plângerea înregistrată în data de 19.01.2017, organele de poliție ar fi administrat toate probele necesare pentru atribuirea calității de suspect în aceeași zi, respectiv 19.01.2017, tot nu ar fi avut posibilitatea legală de a lua vreo măsură privativă de libertate față de suspect (singura posibilă fiind reținerea), întrucât în conformitate cu prevederile art. 305 alin. (3) ultima teză din C. proc. pen., lucrătorii de poliție aveau obligația de a prezenta dosarul procurorului de caz în vederea confirmării măsurii de continuare a urmării penale față de suspect, în termen de 3 zile. Or, omorul a fost săvârșit în data de 22.01.2017, exact la 3 zile după ce victima a depus plângerea penală prin care arăta că a fost amenințată cu moartea.

Recurentul susține că, în perioada în care instanța de apel a apreciat că era necesară efectuarea anumitor verificări pentru atribuirea calității de suspect, dosarul penal se afla la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș, astfel încât organele de poliție nu aveau posibilitatea legală de a efectua acte de urmărire penală, nefiind în posesia plângerilor penale.

În ceea ce privește considerentele instanței de apel referitoare la faptul că organele de poliție nu au dispus luarea unei declarații sau măsura reținerii pentru 24 ore, recurentul invocă prevederile art. 209 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202 C. proc. pen..", iar potrivit art. 202 C. proc. pen., "măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni". Or, din aceste texte legale rezultă că măsura reținerii putea fi luată de organele de poliție numai în condițiile C. proc. pen., condiții care nu erau îndeplinite în cauză.

Recurentul arată că audierea victimei nu ar fi împiedicat săvârșirea omorului din data de 22.01.2017 și că, din actele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că făptuitorul a fost indicat cu toate datele necesare, după cum nu au fost indicați nici martorii prezenți la săvârșirea faptelor în vederea audierii de către organele de urmărire penală. În mod obiectiv, verificările cu privire la stabilirea identității martorilor și audierea lor, nu se puteau efectua în termen de 3 zile.

Recurentul susține că nu poate fi vorba de o încălcare a art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța de apel reține că Legea nr. 217/2003 nu conținea dispoziții de natură a facilita intervenția rapidă a organelor de poliție în cadrul violenței domestice, dar aceste deficiențe legislative nu pot fi reținute în sarcina Inspectoratului de Poliție Județean Mureș. În plus, instanța de judecată nu poate imputa puterii legiuitoare forma pe care trebuie să o conțină un act normativ adoptat în condiții constituționale.

În finalul cererii de recurs, recurentul analizează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Halime Kihc c. Turciei, Beru c. Turciei, Opuz c. Turciei și arată că, în baza art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța europeană a stabilit că statelor semnatare le incumbă obligația procedurală de a desfășura o anchetă eficace, serioasă și aprofundată. În exercitarea acestei obligației, este esențial un răspuns rapid din partea autorităților pentru a se putea obține încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice aparență de toleranță față de actele ilegale (Bayrak și alții c.Turciei). Este necesar ca ancheta să fie promptă, rapidă și profundă (Nachova c. Bulgariei) și să conducă la identificarea și la pedepsirea persoanelor responsabile. În același timp, instanța europeană a precizat că este vorba "de o obligație de mijloace, nu de rezultat" (Nachova c. Bulgariei), că autoritățile trebuie să ia măsurile care erau în mod rezonabil accesibile pentru a fi colectate dovezile și că obligațiile pozitive care decurg din art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretate astfel încât să nu impună autorităților o sarcină imposibil de realizat sau excesivă. În situația în care se pretinde că autoritățile nu și-au respectat obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață, "Curtea trebuie să se poată convinge că autoritățile respective știau sau ar fi trebuit să știe pe moment că viața unuia sau a mai multor persoane este amenințată de un risc real și iminent din cauza actelor infracționale ale unui terț și că nu au luat, în limitele puterii lor, măsurile care, din punct de vedere rezonabil, ar fi putut atenua acest risc" (Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).

În ceea ce privește cuantumul compensațiilor bănești acordate, recurentul susține că instanța de apel a încălcat principiul proporționalității, suma de 150.000 euro fiind vădit inechitabilă raportat la fapta ilicită și prejudiciu suferit. În cadrul procesului penal în care autorul omorului a fost condamnat, reclamanții din prezenta cauză s-au constituit părți civile, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum total de 550.000 euro (ca în prezenta cauză), însă Curtea de Apel Târgu-Mureș a acordat suma de 70.000 euro pentru A. și câte 30.000 euro pentru numiții C. și B.. Or, în această situație, este inadmisibil ca pârâții din prezenta cauză să fie obligați la plata unei sume mai mari decât cea la care a fost obligat autorul omorului, deși acesta se face vinovat de producerea prejudiciului suferit de reclamanți.

(II) Recurentul Inspectoratul General al Poliției Române și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A formulat următoarele critici:

Instanța de apel a reținut îndeplinirea față de toți pârâții, în mod generic, a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. (faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăție), fără ca acestea să fie individualizate pentru fiecare pârât în parte.

Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită, curtea de apel a reținut în sarcina recurentului, că nu a luat nicio măsură pentru protejarea vieții victimei. Or, stabilirea unei fapte ilicite, fără indicarea în concret a acțiunii/inacțiunii pârâților, încalcă principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurentul susține că au fost respectate normele procedurale privind activitățile ce trebuiau desfășurate în urma sesizării formulate de C. la data de 15.01.2017, în raport de cadrul legal care reglementează activitatea organelor de poliție.

În cazul de față, săvârșirea infracțiunilor de loviri sau alte violențe, distrugere și amenințare nu a impus luarea vreunei măsuri preventive prevăzute de legislația penală față de D., având în vedere atât pedepsele stabilite de legiuitor pentru infracțiunile ce formau obiectul plângerilor (cel mult 5 ani sau amendă), cât și situațiile statistice cu privire la numărul, frecvența și finalitatea dosarelor penale înregistrate la nivelul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș.

Recurentul susține că, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reținută în considerentele hotărârii instanței de apel, prezenta cauză se particularizează prin două aspecte, și anume: factorul timp și frecvența actelor de violență premergătoare faptei de omor.

Astfel, în timp ce în spețele invocate din jurisprudența instanței europene (Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Opuz c. Turcia) manifestările de violență au fost frecvente și s-au realizat prin multiple acțiuni într-o perioadă mai mare de timp, fiind aduse la cunoștința organelor de poliție, în cauza dedusă judecății, C. a formulat două sesizări privind agresiunile exercitate asupra sa, iar omorul a avut loc la mai puțin de o săptămână de la prima sesizare. În plus, arată recurentul, în cauza Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că poliția își exercită atribuția de suprimare și prevenire a criminalității cu respectarea deplină a căilor legale și a altor garanții care limitează, în mod legitim, întinderea actelor de investigație penală, iar autorităților nu li se poate impune o povară excesivă. Cu atât mai mult, susține recurentul, este greșită concluzia instanței de apel în sensul că riscul cu privire la pericolul real în care se afla viața victimei era previzibil.

Curtea de apel nu a reținut în sarcina Inspectoratului General al Poliției Române nicio acțiune sau inacțiune concretă care să aibă legătură cu decesul victimei. Or, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie nu poate fi atrasă doar de calitatea recurentului de unitate cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților specifice a structurilor subordonate, acestea având autonomie în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina lor, conform competențelor pe care le au.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, instanța de apel a reținut că lipsa de reacție a autorităților și neluarea niciunei măsuri de protejare a vieții victimei au favorizat uciderea acesteia. Este, însă, imposibil ca orice sesizare de natura celei formulate de C. să ducă la luarea măsurilor preventive sau a altor măsuri cu caracter excepțional prin raportare la numărul, frecvența și finalitatea unor astfel de sesizări. În plus, manifestările imprevizibile ale autorului omorului, lipsa unor indicii temeinice care să conducă la ipoteza săvârșirii infracțiunii de omor, precum și intervalului scurt de timp de la prima plângere formulată până la comiterea faptei, făceau imposibilă luarea unor astfel de măsuri.

Recurentul susține că sumele stabilite de instanța de apel cu titlu de daune morale, totalizând 150.000 euro, nu respectă principiul proporționalității așa cum acesta rezultă inclusiv din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în dosarul penal, D., persoana responsabilă de săvârșirea omorului, a fost obligat de Curtea de Apel Târgu Mureș la plata daunelor morale în cuantum de 70.000 euro în favoarea reclamantului A. și de 30.000 euro pentru fiecare dintre reclamanții B. și C.. Or, obligarea pârâților, care nu sunt autorii faptei generatoare a prejudiciului moral, la plata unei sume considerabil mai mari decât a autorului omorului este vădit neîntemeiată.

(III) Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

Recurentul susține aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 - 1349 C. civ. și arată că aceste texte de lege nu prevăd posibilitatea de a stabili răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a statului în lipsa oricărei culpe. În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât precizează că autorul direct și nemijlocit al infracțiunii/prejudiciului a fost obligat la plata unor despăgubiri semnificativ mai mici decât cele la care au fost obligați pârâții din prezenta cauză.

(IV) Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

a. Hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde considerente străine de natura cauzei, raportat la motivul pentru care reclamanții au înțeles să formuleze acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, respectiv calitatea sa de ordonator principal de credite față de Inspectoratul de Poliție Județean Mureș.

Astfel, în temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ., reclamanții au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale doar a Inspectoratului de Poliție Județean Mureș și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu și a Ministerului Afacerilor Interne. Ministerul Afacerilor Interne a fost introdus în cauză, în mod subsidiar, în calitatea sa de ordonator principal de credite față de Inspectoratul de Poliție Județean Mureș.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat existența răspunderii civile delictuale a Ministerului Afacerilor Interne pentru fapta proprie, aspectele reținute fiind străine de natura cauzei, întrucât soluția astfel fundamentată nu are nicio legătură cu raportul juridic dedus judecății de către reclamanți.

În mod evident, Ministerul Afacerilor Interne a fost chemat în judecată strict din prisma calității sale de ordonator principal de credite, întrucât, în nici un moment, reclamanții nu au indicat fapta ilicită care se impută Ministerului Afacerilor Interne. În aceste condiții, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne pe motive care sunt străine de natura cauzei, reținând, în mod greșit, că există o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în sarcina recurentului, deși reclamanții nici măcar nu au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a Ministerului Afacerilor Interne.

Mai mult, în cazul admiterii acțiunii, nici nu este necesară stabilirea unei garanții privind alocarea fondurilor necesare plății în favoarea reclamanților, date fiind prevederile art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.

Recurentul invocă dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, art. 12 alin. (5) din același act normativ, Ordinul M.A.I. nr. S/141/12.09.2016, art. 12 din Legea nr. 500/2002, art. 222 C. civ. și concluzionează în sensul că eventuala obligație de plată stabilită în sarcina Inspectoratului de Poliție Județean Mureș este în competența exclusivă a șefului respectivei instituții, care este ordonator terțiar de credite și care este singurul în măsură să achite despăgubirile solicitate.

În plus, arată recurentul, instanța de apel consideră că, în vederea protejării dreptului la viață a persoanelor aflate sub jurisdicția sa, Statul Român are obligații pozitive, constând în luarea unor măsuri de ordin legislativ și administrativ, dar nu stabilește o astfel de obligație și în sarcina Ministerului Afacerilor Interne și nu reține încălcarea, în concret, de către Ministerul Afacerilor Interne, a acestei obligații. Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Interne este obligat alături de Statul Român la plata despăgubirilor solicitate, fără ca hotărârea astfel pronunțată să cuprindă motivele pe care se întemeiază.

b. Pe de altă parte, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care stabilesc organizarea și funcționarea administrației publice și competențele fiecărei instituții chemate în judecată.

În acest sens, recurentul invocă dispozițiile art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000 și arată că argumentele instanței de apel în sensul că organizarea și coordonarea activităților specifice trebuie făcute în așa fel încât instituțiile subordonate să-și atingă menirea nu pot conduce la concluzia că există o culpă proprie a Ministerului Afacerilor Interne, întrucât ordinele cu caracter normativ și instrucțiunile au fost emise de ministrul afacerilor interne numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor guvernului.

Potrivit art. 34 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, toate aceste instituții au ca numitor comun exercitarea puterii de stat, care are un caracter organizat și care se exprimă prin diverse autorități înzestrate cu prerogative, cu puterea de a decide în domeniile care cad în competența lor.

a. Instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru fapta proprie, și nu în calitate de comitenți. Prin urmare, a analizat întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției în comiterea faptei ilicite.

Însă, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Afacerilor Interne pentru fapta proprie, curtea de apel făcând referire în considerentele deciziei civile recurate doar la Statul Român/autorități/poliție/organele de cercetare penală/organele de urmărire penală.

b. Instanța de apel constată că este îndeplinită în cauză condiția săvârșirii unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților. Faptele ilicite ce se rețin în sarcina acestora constau în încălcarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dar, instanța de apel nu a stabilit care sunt titularii obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, pârâții fiind entități/persoane juridice distincte, astfel încât îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale trebuia analizată prin raportare la fiecare în parte și nu în mod general. Astfel, deși instanța de apel reține, cu privire la responsabilitatea poliției, că organele acesteia nu au întreprins o intervenție rapidă, în considerentele hotărârii nu sunt aduse argumente cu privire la fapta ilicită, respectiv modalitatea în care organele de poliție au încălcat normele legale care reglementau activitatea lor.

Considerând necorespunzător modul de organizare și funcționare a Poliției Române, instanța de apel a reținut că și modul concret de intervenție a organelor de poliție a fost necorespunzător. În aceste condiții, curtea de apel nu a mai analizat dacă există o acțiune sau inacțiune contrară legii, săvârșită de organele de poliție care să aibă ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau interesele legitime ale unei persoane, pentru a se putea, eventual, reține răspunderea civilă delictuală în sarcina Inspectoratului de Poliție Județean Mureș.

Or, lucrătorii Inspectoratului de Poliție Județean Mureș au acționat în limita impusă de C. proc. pen., sub supravegherea procurorului de caz, în cel mai scurt timp posibil de la producerea faptelor prevăzute de legea penală. Prin raportare la art. 8 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, au fost respectate normele procedurale privind activitățile ce trebuiau desfășurate de organele de poliție în urma sesizărilor formulate de C..

Măsurile de protecție cu caracter preventiv se dispun gradual, în funcție de natura și gravitatea faptelor sesizate, cu precizarea că actele de urmărire penală se efectuează sub supravegherea procurorului și că prezintă relevanță și intervalul scurt de timp de la prima sesizare până la comiterea faptei. În cazul de față, săvârșirea infracțiunilor de loviri sau alte violențe, distrugere și amenințare, nu a impus luarea vreunei măsuri preventive prevăzute de legislația penală față de D., atât în raport de cuantumul pedepselor stabilite de legiuitor pentru infracțiunile ce formau obiectul plângerilor victimei, cât și de situațiile statistice cu privire la numărul, frecvența și finalitatea dosarelor penale înregistrate la nivelul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș.

De altfel, instanța de apel nu reține o faptă ilicită proprie a Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, ci doar constată că legislația în vigoare la momentul producerii tragicului eveniment nu conținea dispoziții de natură a facilita o intervenție rapidă a organelor de poliție.

Prin urmare, deși constată că măsurile întreprinse de către organele de poliție sunt în concordanță cu legislația în vigoare la momentul producerii evenimentelor, instanța de apel reține în sarcina pârâților o răspundere civilă delictuală pentru o faptă ilicită.

Organele de poliție au început urmărirea penală cu privire la faptele sesizate prin plângerile penale depuse de victimă în condițiile și limitele stabilite de art. 305 C. proc. pen.. Potrivit cadrului legal stabilit prin dispozițiile art. 209 alin. (1) C. proc. pen., art. 202 C. proc. pen. și art. 223 alin. (1) C. proc. pen., singura măsură preventivă la care poate apela organul de poliție este reținerea pe o perioadă de cel mult 24 ore (celelalte măsuri restrictive și preventive pot fi dispuse de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți). Însă, și această măsură poate fi luată doar în condițiile legii, respectiv dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă măsura preventivă este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

De asemenea, din cauza perioadei foarte scurte dintre data la care fapta prevăzută de legea penală a fost adusă la cunoștința organelor de poliție și data săvârșirii omorului, acestea, sub coordonarea procurorului de caz, nu au avut posibilitatea de a administra probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, la dosarul cauzei, fiind doar plângerea persoanei vătămate. Dispunerea unei măsuri preventive doar pe baza plângerii persoanei vătămate ar fi condus, inevitabil, la o încălcare a drepturilor persoanei acuzate și a prezumției de nevinovăție prevăzută de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, față de condițiile concrete în care s-au desfășurat evenimentele, nu se poate concluziona că măsurile întreprinse de organele de poliție au avut un rol cauzal în producerea morții defunctei C..

Nu este întrunită nici cerința legală a existenței vinovăției organelor de poliție. Acestea și-au desfășurat activitatea potrivit prevederilor legale în vigoare, au îndeplinit obligația de diligentă cu privire la protejarea dreptului la viață și nu puteau să prevadă comportamentul imprevizibil al lui D..

În spețele invocate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, manifestările de violență exercitate au fost frecvente și s-au realizat prin multiple acțiuni într-o perioadă mai mare de timp, fiind sesizate și organelor de poliție, însă, în cauza dedusă judecății, C. a formulat două sesizări privind agresiunile exercitate asupra sa, iar omorul a avut loc la mai puțin de o săptămână de la prima sesizare.

În consecință, arată recurentul, instanța de apel a constatat în mod netemeinic faptul că riscul era previzibil cu privire la pericolul real în care se afla victima.

Referitor la raportul de cauzalitate, recurenții arată că nu lipsa de reacție a autorităților a favorizat uciderea victimei, ci fapta autorului D. și manifestările comportamentale imprevizibile ale acestuia.

c. Prejudiciul invocat de reclamanți este prejudiciul moral încercat ca urmare a decesului mamei, respectiv fiicei acestora, C..

Reclamanții ar fi trebuit să dovedească existența relațiilor de natură familială care să conducă la nașterea unui prejudiciu moral real. Dovedirea unui anumit grad de rudenie între defunctă și persoanele care solicită repararea prejudiciului nu este suficient pentru probarea existenței prejudiciului.

În plus, sumele stabilite de instanța de apel cu titlu de daune morale, totalizând 150.000 euro, sunt exagerate și nu respectă principiul proporționalității.

În finalul recursului, recurentul-pârât solicită ca în cazul admiterii recursului instanța să dispună întoarcerea executării, respectiv obligarea intimaților-reclamanți la restituirea sumelor achitate, în conformitate cu dispozițiile art. 723 și următoarele C. proc. civ.

(V) Recursul formulat de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale este întemeiat în drept pe prevederile art. 488 pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. și cuprinde următoarele critici:

a. Deși pin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat plata unor despăgubiri, cu titlul de daune morale, pentru încălcarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin neîndeplinirea obligațiilor pozitive ale statului de a proteja efectiv și eficient viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa, în cererea de apel, au invocat un temei de drept suplimentar și au schimbat situația juridică, completând cererea prin invocarea art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de pârâtul Serviciul de Telecomunicații Speciale sub acest aspect și asupra excepției inadmisibilității schimbării cadrului procesual în faza de judecată a apelului, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

b. Operatorul msop 06 la care au făcut referire reclamanții în cererea de chemare în judecată aparține Primăriei Târgu Mureș, astfel cum reiese din adresa nr. x/26.09.2017. Prin urmare, Serviciul de Telecomunicații Speciale nu are un raport de prepușenie cu respectivul operator și nu poate sta în judecată pentru acesta.

c. Operatorul msop13, angajat al Serviciului de Telecomunicații Speciale, a respectat prevederile legale aplicabile, culpa sa fiind în mod eronat reținută de instanță.

În data de 18.01.2017, ora 22:05 victima C. a apelat numărul de urgență 112 și a solicitat sprijinul poliției doar pentru îndeplinirea unui act de procedură, respectiv sesizarea organelor de urmărire penală. Un astfel de apel nu reprezintă un apel de urgență, așa cum acesta este definit de art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 34/2008, care să necesite intervenția imediată a echipajelor de poliție, astfel încât operatorul nu trebuia să direcționeze apelul către poliție. Prin urmare, având în vedere manualul de operare, în mod corect operatorul a sfătuit victima să meargă la secția de politie pentru a depune plângere.

De altfel, singurul apel la numărul de urgență 112 anterior datei de 18.01.2017, inițiat de la același număr de telefon, este cel din data de 15.01.2017, când victima C., fiica reclamantei C., a solicitat prezența poliției la adresa de domiciliu, susținând că "fostul prieten a atacat-o și i-a distrus telefonul". Apelul respectiv a fost transferat spre soluționare Dispeceratului de Urgență al Inspectoratului de Poliție Județean Mureș.

Recurentul arată că, din punct de vedere tehnic, sistemul nu permite ca, în momentul apelării serviciului 112, operatorului care preia apelul să îi apară un istoric al tuturor apelurilor de urgență inițiate de apelant de-a lungul timpului precum și faptele sesizate de acesta, cum în mod eronat s-a susținut în cadrul procesului.

Există o distincție clară între măsurile de diligentă pe care le poate adopta statul și cele de rezultat. Statul nu poate asigura măsuri de rezultat față de proprii cetățeni. Măsurile active pe care le iau statele, așa cum reiese și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, au un caracter de diligentă deoarece, oricât s-ar dori, protecția absolută a vieții și securității cetățenilor nu poate fi reținută ca rezultat nici măcar sub forma unui deziderat.

Or, prin decizia recurată, instanța de apel consideră că statul, prin autoritățile sale, pârâte în prezentul litigiu, și-a încălcat obligația pozitivă de a proteja viața victimei, astfel cum reiese din art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând în sarcina pârâților-intimați o obligație de rezultat.

Instanța de apel consideră că statul a "tăcut" și nu a luat măsurile active pentru a proteja victima, dar omite faptul că atât victima, cât și reclamanții nu au fost preocupați să ofere statului informațiile minimale necesare și instrumentele juridice fără de care acesta nu poate acționa. Astfel, comportamentul agresiv al inculpatului D. nu a fost sancționat nici de victimă și nici de reclamanții prin formularea, de la primele comportamente violente, de plângeri penale sau obținerea de ordine de restricție decât atunci când s-a dovedit a fi fost prea târziu.

Nu poate fi angajată răspunderea Serviciului de Telecomunicații Speciale în lipsa unei fapte ilicite care să poată fi reținută în sarcina sa, a vinovăției (în condițiile în care angajații instituției și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu), a legăturii de cauzalitate și în lipsa unor probe prin care reclamanții să dovedească întinderea exactă a prejudiciului suferit.

Prin urmare, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins de către reclamanți și modul de procesare al apelului recepționat de către operatorul msop13, aparținând Serviciului de Telecomunicații Speciale, astfel încât nu se poate reține culpa recurentului în privința producerii prejudiciului. Pe cale de consecință, recurentul nu poate fi obligat la plata de despăgubirilor aferente, pretinse de reclamanți.

d. Cuantumul daunelor pretinse de apelanții-reclamanți nu se justifică, având în vedere că în sarcina autorului faptei au fost reținute sumele solicitate, prejudiciul fiind astfel acoperit. Mai mult, în dosarul penal, instanța de judecată a stabilit obligația exclusivă a autorului faptei, D., de a repara prejudiciul clamat de părțile civile, iar conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanța civilă este legată de hotărârea definitivă referitoare la existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07.11.2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 27.02.2020.

Apărările formulate în cauză:

Prin rezoluția din data de 06.05.2019, s-a dispus comunicarea recursurilor atât către intimații-reclamanți, cât și între recurenții-pârâți.

La data de 05.06.2019, recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicații Speciale a transmis, prin fax și ulterior prin poștă, întâmpinare, care a fost comunicată părților, arătând că susține motivele de recurs formulate de ceilalți recurenți-pârâți referitoare la casarea deciziei recurate și respingerea în fond a acțiunii reclamanților, reiterând criticile formulate în recurs.

La data de 13.06.2019, intimații-reclamanți au depus întâmpinări la recursurile formulate de recurenții-pârâți Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Afacerilor Interne și Serviciul de Telecomunicații Speciale, care au fost comunicate părților, invocând excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Au depus, de asemenea, întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale active a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, admiterea excepției nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14.06.2019, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române, care a fost comunicată părților, prin care solicită admiterea recursurilor formulate de ceilalți pârâți.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

A. Considerații prealabile

I. Prin cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reclamanții au solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata unor daune morale în cuantum de 550.000 euro. Temeiul de drept al cererii a fost indicat ca fiind "art. 1349 și următoarele C. civ., art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Calitatea procesuală pasivă a pârâților Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Administrației și Internelor a fost justificată prin "relația de subordonare existentă între aceste instituții", iar a Statului Român prin aceea că, "răspunde în nume propriu pentru încălcările drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție" și, "fiind vorba despre o răspundere personală, va participa în cauză prin Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile reglementate la art. 223 alin. (1) C. civ..".

Când analizează condițiile răspunderii civile delictuale, reclamanții indică "încălcarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind fapta ilicită imputabilă Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, respectiv Statului Român prin Ministerul Finanțelor" (punctul 1.1 al cererii de chemare în judecată). În privința Statului Român prin Ministerul Finanțelor, reclamanții argumentează încălcarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin existența obligației statului de a proteja dreptul la viață în relațiile cu alte persoane și fac referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în baza acestui articol. În privința Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, reclamanții argumentează încălcarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "dat fiind că nu a intervenit în mod concret pentru a preîntâmpina pericolul iminent în care se afla C., raportat la modalitatea de desfășurare și gestionare a anchetei efectiv realizate", răspunderea sa urmând a fi angajată "în mod perfect simetric" față de cea a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

În plus, în sarcina Inspectoratului de Poliție Județean Mureș reclamanții indică drept faptă ilicită și "încălcarea obligațiilor expres reglementate de legislația internă" și fac referire la dispozițiile Legii nr. 218/2002, ale O.U.G. nr. 34/2008 și la Ordinul 60/2010 (punctul 1.2 al cererii de chemare în judecată).

În ceea ce privește vinovăția, reclamanții arată, la punctul 3 al cererii de chemare în judecată că "răspunderea civilă delictuală a statului este una obiectivă, fără vinovăție", care "se explică și se întemeiază pe obligația de garanție ce incumbă statului, în condițiile în care organizarea și funcționarea corespunzătoare a organelor de poliție din cadrul IPJ Mureș nu este îndeplinită corespunzător". Referitor la Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, reclamanții arată că vinovăția "constă în aceea că nu au intervenit în mod concret și efectiv pentru a preîntâmpina pericolul real și iminent în care se afla fiica noastră, ignorând cu bună știință apelurile telefonice la poliție, plângerile penale formulate împotriva inculpatului, și tot istoricul violent al relațiilor dintre părți, adus la cunoștință organelor abilitate în prealabil comiterii crimei".

II. Prin cererea înregistrată la data de 06.09.2020 pe rolul primei instanțe, reclamanții și-au completat cererea de chemare în judecată în ceea ce privește cadrul procesual, în sensul că au arătat că înțeleg să își formuleze pretențiile și în contradictoriu cu Serviciul de Telecomunicații Speciale.

Ca temei de drept al cererii, reclamanții nu au mai indicat art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci numai prevederile art. 1357 C. civ. și legislație specifică organizării și funcționării pârâtului Serviciul de Telecomunicații Speciale.

În dezvoltarea condițiilor referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, reclamanții au arătat că fapta ilicită imputabilă pârâtului Serviciul de Telecomunicații Speciale constă în "încălcarea atribuțiilor specifice prevăzute în cuprinsul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 34/2008, precum și în ignorarea cu desăvârșire a regulilor de conduită cuprinse în Manualul de Operare pentru Centru unic de apeluri de urgență" (punctul II.1 din cererea de modificare a cererii de chemare în judecată). În privința vinovăției, reclamanții indică art. 1357 alin. (2) C. civ., în temeiul căruia "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

În concluzie, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a modificată, referitor la forma de răspundere, la elementele răspunderii civile delictuale, reclamanții susțin că: a) Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a încălcat art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar răspunderea statului este una personală și obiectivă, bazată pe ideea de garanție; b) Inspectoratul de Poliție Județean Mureș a încălcat atât art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece "nu a intervenit în mod concret pentru a preîntâmpina pericolul iminent în care se afla C.", dar și legislația internă, cu referire la dispozițiile Legii nr. 218/2002, O.U.G. nr. 34/2008 și la Ordinul 60/2010; c) Serviciul de Telecomunicații Speciale a încălcat atribuțiile specifice prevăzute în O.U.G. nr. 34/2008, precum și regulile de conduită cuprinse în Manualul de Operare pentru Centru unic de apeluri de urgență

În justificarea formei de răspundere a celorlalți pârâți indicați în cererea de chemare în judecată - Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor - reclamanții arată numai că atragerea lor în proces este justificată prin "raportare la relația de subordonare existentă între aceste instituții" și la calitatea Ministerului Administrației și Internelor de ordonator principal de credite (punctul 2.1 din cererea de chemare în judecată).

III. Deși nu toate cererile de recurs cuprind o încadrare corectă a criticilor pe care le cuprind, motivele de recurs formulate pot fi circumscrise prevederilor art. 488 C. proc. civ. Criticile dezvoltate de recurenți urmează a fi analizate din perspectiva art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și prin raportul efectuat în temeiul art. 493 C. proc. civ. Totodată, întrucât o parte dintre critici se regăsesc în cererile de recurs ale mai multor pârâți, ele nu vor fi analizate separat. Înalta Curte va grupa argumentele recurenților și le va răspunde prin considerente comune, în măsura în care ele susțin aceeași critică de nelegalitate.

B. Analiza motivelor de recurs

Sunt întemeiate acele critici prin care recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și pct. 8 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1382 C. civ.:

"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat", iar conform art. 1445 C. civ.:

"Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege".

Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că unul din izvoarele solidarității pasive este unicitatea faptei prejudiciabile; toți debitorii care au săvârșit respectiva faptă ilicită vor răspunde solidar față de persoana prejudiciată.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a obligat în solidar pe pârâții Statului Român prin Ministerul Finanțelor, Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Administrației și Internelor și Serviciul de Telecomunicații Speciale - Direcția pentru Apel Unic de Urgență la plata despăgubirilor către reclamanți.

Sub aspectul faptei ilicite care ar putea atrage răspunderea civilă delictuală a pârâților, al solidarității pasive pe care instanța a stabilit-o, în raport și de normele juridice indicate de reclamanți ca temei de drept al pretențiilor formulate, hotărârea instanței de apel este contradictorie.

Curtea de apel a reținut în considerentele deciziei atât încălcarea Manualului de operare de către operatorul Serviciul de Telecomunicații Speciale care a preluat apelul din data de 18.01.2017, ceea ce ar atrage "răspunderea pârâtului Serviciul de Telecomunicații Speciale pentru neluarea măsurilor necesare protejării vieții victimei", cât și răspunderea Inspectoratului de Poliție Județean Mureș atrasă de omisiune organelor de poliție de a administra "de urgență" dovezi în stabilirea calității de suspect a pârâtului, de a lua "măsuri prompte cu privire la plângerile formulate de victimă de natură a preîntâmpina reapariția actelor de violență ale agresorului", s-a referit atât la raportul de subordonare a Poliției Române față de Ministerul Afacerilor Interne, cât și la răspunderea rezultată din fapta ilicită a autorităților de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile în privința dimensionării personalului și a organizării activității instituțiilor.

Toate aceste fapte ilicite - ca elemente ale răspunderii civile delictuale - au avut la bază încălcarea unor norme de drept intern. De altfel, instanța de apel a reținut în mod expres că "răspunderea pârâților este una obiectivă, întemeiată pe obligația de garanție ce le revine acestora, în privința organizării și funcționării corespunzătoare a instituțiilor" și a indicat dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ.

Dar, în același timp, în sarcina acelorași pârâți, ca izvor al aceleiași răspunderi, instanța de apel reține și că "faptele ilicite constau în încălcarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece:

I. Dacă fapta ilicită reținută de instanță în sarcina pârâților este raportată la norme de drept intern, atunci:

În această situație însă, instanța de apel ar fi trebuit să explice care este fapta prejudiciabilă unică imputabilă tuturor pârâților, care este norma juridică de drept intern a cărei încălcare poate fi reținută în sarcina tuturor pârâților, în condițiile în care temeiul juridic al cererii formulate de reclamanți este diferit în cazul fiecărui pârât, iar aceștia sunt entități juridice cu atribuții specifice.

O astfel de ipoteză nu este acoperită prin considerentul:

"Răspunderea pârâților este una de natură obiectivă, întemeiată pe obligația de garanție ce le revine acestora, în privința organizării și funcționării corespunzătoare a instituțiilor". Un astfel de considerent cu caracter general nu reprezintă o analiză a condițiilor de angajare a răspunderii pârâților și nu poate constitui o justificare a caracterului solidar al reparației la care au fost obligați.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, anterior, chiar curtea de apel a menționat atât o încălcare a prevederilor cuprinse în manualul de operare de către operatorul Serviciului de Telecomunicații Speciale care a preluat apelul din data de 18.01.2017 (faptă ilicită raportată la specificul activității acestui pârât), cât și o "lipsă de reacție a autorităților" (care nu poate fi echivalentă cu o culpă în "organizarea și funcționarea corespunzătoare a instituțiilor" chemate în judecată) sau neadoptarea unor măsuri procedurale rapide de către organele de poliție locale (aspect care ține, de asemenea de specificul activității numai a unuia dintre pârâți).

Prin urmare, da