ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2204/2019

HOTĂRÂRE

21.11.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2204/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 09.05.2018, reclamanta U.A.T. Comuna Sălciile a solicitat constatarea nulității absolute a acordului de furnizare seria x/11.09.2009, în ceea ce privește art. 7 lit. b) din acordul menționat și repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtelor A. S.R.L., S.C. Sistemul Electronic de arhivare, criptare și indexare digitalizată S.R.L. și S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 81931,32 RON reprezentând contravaloarea penalităților achitate de reclamantă, în baza acordului de furnizare și la plata dobânzii legale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 966, 968 C. civ., art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, art. 4 și 303 din O.U.G. nr. 34/2006.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2089/19.12.2018, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Mizil.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că acordul de furnizare seria x/11.09.2009, care stă la baza pretențiilor formulate de reclamantă nu are natura juridică a unui act administrativ, ci este un contract civil. În consecință, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și de faptul că executarea dispozițiilor contractuale se va realiza în comuna Sălciile, județul Prahova, în temeiul prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., s-a apreciat că revine Judecătoriei Mizil competența de soluționare a litigiului.

Prin sentința civilă nr. 355/19.04.2019, Judecătoria Mizil a admis excepția de necompetență teritorială, invocată, din oficiu, și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Satu Mare.

La pronunțarea soluției, au fost avute în vedere dispozițiile art. 107 C. proc. civ., precum și împrejurarea că reclamanta a înțeles să se judece în contradictoriu numai cu una dintre pârâte, S.C. B. S.R.L., cu sediul în Satu-Mare.

S-a mai apreciat că și în condițiile în care erau în cauză trei pârâte, acestea aveau toate sediul în Satu Mare, fiind incidente dispozițiile art. 112 C. proc. civ.

Fiind vorba de o competență teritorială alternativă, potrivit art. 113 alin. (1) C. proc. civ., cererea mai putea fi introdusă la instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligației, însă, potrivit Acordului de furnizare, încheiat la data de 11.08.2009, aflat la dosar, pct. 8 lit. b), s)-a stabilit că, orice litigiu va fi soluționat prin arbitraj organizat de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Timiș, procedură pe care părțile nu au urmat-o, iar în lipsa stipulării unei instanțe, ori loc de executare, față de serviciile prestate, informații electronice în format digital, nu poate fi considerat loc al executării sediul reclamantei, situație în care litigiul este supus dreptului comun.

Referitor la posibilitatea instanței de a invoca excepția de necompetență, aceasta este de ordine publică, conform art. 129 alin. (3) C. proc. civ. și poate fi invocată și de către instanță, nu numai de părți.

Judecătoria Satu-Mare, secția civilă, prin sentința civilă nr. 3334/1 octombrie 2019 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Mizil. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivare, instanța a reținut că, în virtutea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Mizil nu avea posibilitatea de a invoca, din oficiu, excepția de ordine privată a necompetenței teritoriale, numai pârâtul fiind îndrituit a o invoca.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Judecătoriei Satu-Mare, pentru considerentele ce succed:

Prezentul conflict de competență a fost generat de interpretarea și aplicarea greșită, de către ambele instanțe de judecată aflate în conflict, a textelor de lege referitoare la excepția de necompetență teritorială relativă, respectiv a condițiilor în care această excepție poate fi invocată.

Astfel cum prevăd dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția de necompetență se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. În cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată numai de pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, față de obiectul cererii deduse judecății, operează o competență teritorială de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Verificând actele din dosar, se constată că pârâtele A. S.R.L., S.C. Sistemul electronic de arhivare, criptare și indexare digitalizată S.R.L. și S.C. B. S.R.L. nu au formulat întâmpinare prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe învestite, Judecătoria Mizil.

De altfel, nici în fața instanței învestite prin declinare, respectiv în fața Judecătoriei Satu-Mare, pârâta S.C. B. S.R.L., cu care reclamanta a înțeles să se judece dintre cele trei, conform precizării de la dosar Tribunalul Prahova, nu a invocat excepția de necompetență teritorială, în condițiile art. 247 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepțiilor relative.

Instanța reține că, în fața celei de-a doua instanțe, nu se mai pune problema formulării excepției prin întâmpinare, întrucât momentul formulării întâmpinării a fost depășit în dosarul instanței mai întâi învestite.

Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de ordine privată, de către ambele instanțe aflate în conflict, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanței necompetente revenea exclusiv pârâtei, care nu a înțeles să invoce excepția de necompetență de ordine privată în modalitatea și termenul prescris de lege.

Dintre cele două instanțe care au săvârșit nereguli procedurale în materie de competență, Înalta Curte constată că neregularitatea săvârșită de prima instanță s-a acoperit în condițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., nefiind invocată de parte la primul termen de judecată în fața celei de-a doua instanțe, conform art. 247 alin. (2) din același cod, singurul termen la care putea fi invocată excepția relativă a necompetenței teritoriale a instanței pentru nereguli săvârșite chiar la termenul la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească de declinare a primei instanțe învestite.

Dimpotrivă, greșeala procedurală a celei de-a doua instanțe învestite, aceeași cu cea a primei instanțe, nu s-a acoperit, aceasta formând obiectul de analiză și fundamentul pentru care Înalta Curte constată că această din urmă instanță este competentă a soluționa cauza.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, ca instanță de regularizare învestită cu soluționarea conflictului de competență, urmează a stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Satu-Mare.