ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1640/2019

Ședința publică din data de 7 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 12.11.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (actuala C. S.A.), constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 4 din contractul de credit nr. x/06.08.2008, obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în baza acestei clauze, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării și până la plata efectivă.

De asemenea, a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, prevăzută la art. 3.2 din contract, obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii și restituirea sumelor încasate peste nivelul dobânzii de 8,95%, precum și la plata dobânzii legale

În motivare, a arătat că între părți a fost încheiat contractul de credit nr. x/06.08.2008, pentru o sumă de 17325 CHF, pe o perioadă de 120 de luni, iar la data de 22.03.2010, reclamantul a solicitat o perioadă de grație, fiind încheiat actul adiționat nr. 1, prin care i s-a acordat o perioadă de grație de 6 luni, pe parcursul cărora reclamantul a achitat o sumă fixă. La data de 14.10.2010, a solicitat o nouă restructurare a creditului, prin care s-a modificat dispoziția contractuală referitoare la dobândă. Ulterior, la data de 18.04.2011, s-a convenit o nouă restructurare a creditului, iar în anul 2010, banca a declarat scadența anticipată a creditului și s-a demarat executarea silită împotriva reclamantului.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 269/2004 și Legii nr. 289/2004, precum și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 1670 din data de 4 martie 2019, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Mizil, instanța pe raza căreia domiciliază reclamantul.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a făcut referire la dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 116 C. proc. civ., arătând că, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului.

A apreciat că în cauză își găsesc aplicarea și prevederile art. 126 alin. (1) și (2) referitoare la posibilitatea părților de a conveni ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă, precum și mijloacele în care se poate concretiza o astfel de opțiune.

Precizând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul are domiciliul în comuna Baba Ana, Sat Baba Ana, județul Prahova, iar pârâta are sediul în București - Sectorul 1, a constatat că Juecătoria Sector 1 București și Judecătoria Mizil sunt instanțe deopotrivă competente să soluționeze prezenta cauza.

Având în vedere prevederile art. 116 C. proc. civ. și împrejurarea că reclamantul a ales să depună cererea de chemare în judecată în județul de domiciliu, instanța a admis excepția necompetentei teritoriale a Judecatoriei Ploiești și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil la data de 22 martie 2019, sub numărul x/2018.

Prin sentința civilă nr. 356 din data de 19 aprilie 2019, Judecătoria Mizil a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă este cea în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul.

Astfel, a considerat că în cauză, în mod greșit a fost declinată în favoarea Judecătoriei Mizil, întrucât nu a fost avut în vedere punctul 13.5 din contractul de împrumut, în care s-a stipulat:

"Litigiile rezultate din prezentul Contract, care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, se soluționează de instanțele de judecată competente din București".

Ca atare, a apreciat că instanța competentă, având în vedere sediul pârâtei, este Judecătoria Sectorului 1 București.

III. În consecință, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă la data de 11 iunie 2019, sub numărul x/2018.

Prin sentința civilă nr. 4758 din 14 august 2019, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

În soluționarea excepției, instanța a constatat că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național și, în acest sens, a avut în vedere aspectele statuate în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C 137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum și Directiva nr. 93/13/CEE.

În esență, Curtea a considerat că o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă, în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

A apreciat că această clauză creează în sarcina consumatorului obligația de a se supune competenței exclusive a unei instanțe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în fața acesteia și îl poate determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că a asemenea clauză intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă și, deopotrivă, permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menționat în instanță.

Concluzia Curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

În această ordine de idei, Judecătoria Sectorului 1 București a constatat că referirea la "instanțele de judecată competente din București" a fost făcută în considerarea faptului că pârâta are sediul în municipiul București, competența fiind stabilită în mod exclusiv în favoarea instanțelor de la sediul profesionistului.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, a considerat că acesta constă în distanța considerabilă dintre domiciliul reclamantului, situat în Județul Prahova, și instanța apreciată ca fiind competentă în temeiul clauzei contractuale, aspect de natură a descuraja consumatorul de la introducerea unor acțiuni în justiție întemeiate pe contractul de credit încheiat cu profesionistul.

Prin urmare, s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile stabilite de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea anterior menționată pentru ca o asemenea clauză (de atribuire a competenței) să fie considerată abuzivă.

Având în vedere considerentele anterioare, precum și principiul supremației dreptului Uniunii Europene, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție, rezultă că art. 13.5 din contractul de credit nr. x din data de 6 august 2008 (care stabilește competența instanțelor din București pentru soluționarea litigiilor) constituie o clauză abuzivă și nu poate produce efecte, motiv pentru care aceasta nu poate fundamenta competența Judecătoriei Sectorului 1 București.

Într-o atare situație, instanța a apreciat că devin aplicabile regulile de competență prevăzute de dreptul comun, respectiv de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 116 C. proc. civ. și a decis că alegerea competenței reclamantului a fost efectuată în momentul în care acesta și-a exprimat voința, introducând cererea la o instanță din raza județului în care domiciliază, nu la instanța de la sediul pârâtei.

Așa fiind, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Având în vedere dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., instanța a reținut că atât Judecătoria Mizil, cât și Judecătoria Sectorului 1 București, s-au declarat necompetente de a judeca această pricină, motiv pentru care a constatat ivit conflictul negativ de competență și, pe cale de consecință, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 27 august 2019, sub nr. x/2018.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Mizil competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Fiind îndeplinite condițiile prescrise de textul legal menționat, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență, prin emiterea regulatorului de competență.

Reclamantul, prin cererea introductivă, a învestit instanța cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din data de 6 august 2008, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08 privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, fiind vorba de un contract de adeziune ale cărui clauze și condiții sunt stabilite de bancă, consumatorii având posibilitatea de a le accepta sau nu, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situația de inegalitate existentă între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, asigurată de instanța națională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce privește o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și D., că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reține că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 București a avut în vedere dezechilibrul dintre pozițiile partenerilor contractuali și prejudiciul care se creează reclamantului-consumator prin prorogarea convențională de competență în favoarea instanței de la sediul băncii, reținând, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene de Justiție, că instanța națională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenței sale teritoriale relative, în considerarea prevalenței dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

În consecință, referitor la competența teritorială, Înalta Curte reține că nu poate produce efecte clauza atributivă de competență inserată la art. 13.5 din convenția de credit, în considerarea dispozițiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile în materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naște doar subsecvent constatării caracterului abuziv și anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competență în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipsește de eficiență respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, în favoarea instanței de la domiciliul consumatorului.

Totodată, textul art. 116 din C. proc. civ. stabilește că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Cum în speță reclamantul are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, față de natura și obiectul acțiunii, competența teritorială de soluționare a cauzei revine instanței de la domiciliul reclamantului, respectiv Judecătoriei Mizil, în raport și cu împrejurarea că, prin înregistrarea acțiunii pe rolul unei instanțe situate în județul în care domiciliază, reclamantul și-a exprimat opțiunea, conform art. 116 C. proc. civ.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2019.