ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1604/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței să constate nulitatea absolută pentru caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x din 098.07.2007 și din actele adiționale nr. x din 19.10.2010 și nr. 2 din 21.12.2011, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.3, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.11 lit. b) și e), art. 7 pct. 1 alin. (2) liniuța 1, art. 8.5 liniuța 3, art. 9.1, art. 9.3, art. 9.4 din contractul de credit și art. 1 punct 1, 2 și 3 din actul adițional x/2010, art. 1 pct. 1,2 și 3 din actul adițional x/2011, art. 1.9 din actul adițional x/2010.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 107/10.01.2017 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.1 alin. (2), art. 4.3, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.11 lit. b) și e), art. 9.3, art. 9.4 din contractul de credit x/09.07.2007, art. 1 pct. 1, 2, 3 și 9 din actul adițional, la contractul de credit, art. 1 pct. 1, 2, 3 și 9 din actul adițional la contractul de credit, a obligat pârâta la restituirea sumelor de 5018,92 CHF diferența dobânzi achitate în plus, de 13364,72 CHF comision de administrare și de 124,85 CHF alte comisioane (comision de administrare cont cu activitate, comision credit restant, comision extras prin poștă) în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON onorariu expertiză și 3000 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe atât reclamantul A. cât și pârâta S.C. B. S.A au formulat apel.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 840 din 29 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 107 din 10.01.2017 pronunțată de Tribunalul Prahova; a admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A., împotriva aceleiași sentințe și, în consecință: a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a constatat nulitatea absolută doar a clauzei prev. de art. 4.11 lit. b) și e) din contract; clauzei prev. de art. 1 pct. 9 din actele adiționale 1 și 2 din datele de 19.10.2010, respectiv 21.12.2011; clauzei prev. de art. 9 pct. 3 din contract, cât privește dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului cu privire la alte obligații decât cele din contract și a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva acestei decizii atât reclamantul A. cât și pârâta S.C. B. S.A au declarat recurs.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel prin soluția de respingere a apelului a încălcat dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13/CEE și ale hotărârii CJUE - 186/16 Andriciuc și alții versus Banca Românească S.A..

Recurentul consideră că instanța de apel, deși a redat în hotărârea recurată cele statuate de CJUE, nu a procedat însă și la aplicarea celor statuate de CJUE în judecata situației deduse judecății.

După prezentarea reținerilor CJUE privind redactarea unei clauze contractuale, a informării consumatorului privind riscul valutar, recurentul-reclamant apreciază că motivarea instanței de apel semnifică în fapt o altă interpretare a normei europene deja interpretată de CJUE și nu a avut în vedere conținutul lapidar al clauzei din art. 5.1 din contract.

În opinia recurentului-reclamant, nelegalitatea hotărârii recurate rezultă nu numai din soluționarea cauzei cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a Deciziei C-186/2016 a CJUE ci și din faptul că, așa cum rezultă din conținutul deciziei recurate, în constatarea lipsei dezechilibrului, instanța de apel folosește exact motivele pe care le-a avut în vedere pentru a retine redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar și inteligibil, situație neîngăduită de nicio altă dispoziție legală.

Recurentul-reclamant susține că în contextul neinformării împrumutatului cu privire la moneda CHF și cosmetizării acestui produs de creditare, nu se poate susține în mod legitim faptul că riscul major intervenit (fluctuația valutară care semnifica creșterea cursului cu mai mult de 100%) decurge din cererea de creditare formulată sau semnarea contractului de credit de către împrumutat.

În ce privește admiterea apelului formulat de pârâtă, recurentul-reclamant apreciază că soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, ca și când nu ar fi existat clauze privitoare la dobândă în contractul de credit, nici dispozițiile Legii nr. 193/2000, nici recunoașterea băncii privind majorarea unilateral a dobânzii - aflată la pagina 5 a apelului formulat de banca - și nici raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, care a relevat faptul necontestat de bancă și anume achitarea de către împrumutat a sumei de 5018,92 CHF, cu titlu de dobândă percepută peste procentul de 4,85 %.

După o prezentare a conținutului art. 4.1 și art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit, a dispozițiilor alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 193/2000, recurentul-reclamant susține că instanța de apel, în pofida acestor dispoziții legale, instanța de apel nu a motivat care sunt argumentele pentru care înlătură caracterul abuziv al acestor clauze contractuale, tratându-le ca și când nu au existat, iar recurentul reclamant nu a achitat suma de 5018,92 CHF cu titlu de dobânzi majorate în temeiul clauzelor contractuale din contractul de credit.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat, în esență, că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului formulat de reclamant cu privire la respingerea de către instanța de fond a cererii de constatare a abuzivității și nulității clauzelor prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 și la art. 9.1 din contractul de credit.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a tratat apelul formulat de reclamant numai sub aspectul clauzei de risc valutar, nefăcând nicio mențiune cu privire la celelalte critici ale apelului.

În ce privește critica potrivit căreia decizia cuprinde motive contradictorii, recurentul - reclamant a susținut că referitor la respingerea cererii de înghețare a cursului CHF, instanța de apel a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația de informare a împrumutatului, iar în alin. (6)-(7) de la pag. 24 a reținut că pârâta nu putea să furnizeze informații privind evoluția cursului de schimb și pe de altă parte, nu putea prevede nici apariția crizei financiare, care a determinat hipervalorizarea cursului CHF.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de pârâtă, admiterea apelului formulat de reclamant, iar pe fond admiterea acțiunii și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în ceea ce privește comisionul de administrare, soluția instanței de apel este greșită întrucât acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 9

3

lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor fiind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) și de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, astfel că pentru acest comision nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit.

După prezentarea detaliată a procedurii de acordare a creditului, recurenta-pârâtă susține că respectivul comision se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, cuantumul fiind evidențiat atât în cuprinsul contractului cât și a graficelor de rambursare.

În opinia recurentei-pârâte clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior menționate și consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, susține recurenta-pârâtă, clauza care stabilește obligația de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nu se poate reține că intimatul nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă acest comision, când acesta reflectă chiar operațiunile în care el însuși a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.

În continuarea motivării recurenta-pârâtă a prezentat opinii privind susținerile reclamantului privind clauza referitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului și critici referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și ca urmare a rejudecării apelului în fond, admiterea apelului formulat de pârâtă și schimbarea sentinței cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurentul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului, declarat de pârâtă, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea ca recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 septembrie 2018 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2018 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI (fostă B. S.A. BUCUREȘTI) împotriva deciziei nr. 840 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora la data de 04 aprilie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 04 aprilie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamantul A. și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI (fostă B. S.A. BUCUREȘTI) împotriva deciziei nr. 840 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluționării cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 iulie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării.

Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, privind greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6)din Legea nr. 193/2000 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se impune a fi analizate.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, astfel încât va fi respinsă și critica privind neanalizarea clauzelor prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 și la art. 9.1 din contractul de credit.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Va fi respins și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a motivat clauzele prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 și la art. 9.1 din contractul de credit și că există contradicție privind informarea împrumutatului referitor la evoluția cursului de schimb.

În ce privește motivarea clauzelor prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 și la art. 9.1 din contractul de credit, astfel cum s-a reținut anterior, atât timp cât instanța de apel a constatat că excluderea clauzelor care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național și că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, în mod corect instanța de apel nu a mai verificat menționatele clauze din perspectiva excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Este de reținut că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susținerea recurentului privind presupusa contradictorialitate a reținerilor instanței de apel privind informarea împrumutatului referitor la evoluția cursului de schimb nu poate fi inclusă în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanța de apel a expus într-un mod logic și deloc contradictoriu aspecte privind evoluția cursului de schimb euro/leu și CHF/leu determinată de criza financiară și de efectele nefaste ale acesteia, concluzionând că pârâta a realizat, în raport cu informațiile de care dispunea, o corectă și completă informare a reclamantului, suficientă pentru a-i permite acestuia să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Se reține că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei contradictorialități, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește comisionul de administrare nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea comisionului de administrare și nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,10 %, corect a reținut instanța de apel că această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului și că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Totodată, în acord cu reținerile instanței de apel, se constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9

3

lit. d) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și a O.U.G. nr. 50/2010, întrucât au fost adoptate ulterior încheierii contractului de credit care a avut loc la data de 09.07.2007, nefiind aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării acestora în vigoare.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind clauza referitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, va fi înlăturată având în vedere că recurenta-pârâtă nu a indicat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva clauzei menționate, ci a prezentat opinii potrivit cărora în cazul declarării anticipate a scadenței, împrumutatul nu ar fi avut de plătit decât suma pe care au obținut-o de la bancă și pe care a utilizat-o în interes propriu și, după caz, accesoriile.

Va fi respinsă și critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond, având în vedere, în primul rând, că aceasta vizează sentința instanței de fond ce a făcut obiectul controlului de legalitate la instanța de apel, iar în al doilea rând, cuantumul cheltuielilor de judecată reprezintă un aspect de netemeinicie ce nu poate fi analizat în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI (fostă B. S.A. BUCUREȘTI).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI (fostă B. S.A. BUCUREȘTI) împotriva deciziei nr. 840 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.