Decizia nr. 2619/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale stipulate în contractul de credit nr. x din 17.08.2006, la art. 2.4 - dobânda, pct. 2.4.1, pct. 2.4.3, art. 2.5 - dobânda majorată, art. 2.6-comisioane și taxe, pct. 2.6.1-comision de acordare, pct. 2.6.2-comision de neutilizare, pct. 2.6.3-comision de administrare, pct. 2.6.4-comision de modificare; nulitatea absolută, consecință a caracterului abuziv a clauzei contractuale stipulate în actele adiționale nr. x din 27.10.2006, nr. 2 din 27.06.2007, nr. 3 din 26.10.2007 la contractul de credit la art. 2.4-dobânda, pct. 2.4.1, art. 2.5-dobânda majorată, art. 2.6-comisioane și taxe, pct. 2.6.1 comision de acordare, pct. 2.6.2-comision de neutralizare, pct. 2.6.3-comision de administrare, pct. 2.6.4-comision de modificare; nulitatea absolută, consecință a caracterului abuziv a clauzei contractuale stipulate în actul adițional nr. x din 20.10.2008 la contractul de credit la art. 2.4-dobânda, pct. 2.4.1, art. 2.5-dobânda penalizatoare, art. 2.6-comisioane și taxe, pct. 2.6.1 comision acordare, pct. 2.6.2 comision administrare, pct. 2.6.3 comision modificare; nulitatea absolută, consecință a caracterului abuziv a clauzei contractuale stipulate în actul adițional nr. x din 19.10.2009, la art. 2.4-dobânda, pct. 2.4.1, pct. 2.4.3, art. 2.5-dobânda penalizatoare, art. 2.6-comisioane și taxe, pct. 2.6.1. comision acordare, pct. 2.6.2 comision administrare, pct. 2.6.3 comision modificare, pct. 2.6.4 comision de rambursare anticipată; precum și plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000. La 21 septembrie 2016 reclamanta B. a formulat o cerere de completare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 17.08.2006 și nr. 2586 din 31.10.2006 de BNP D. și încheierii de completare a omisiunii din 01.11.2006 și a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 04.07.2007 de BNP D. cu privire la valoarea obligației garantate. Prin sentința nr. 1459 pronunțată în data de 18 octombrie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de către pârâtă și s-a respins acțiunea în constatare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind formulată de către persoane fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond ca urmare a greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesual active a reclamanților privind cererea de constatarea nulității absolute a clauzelor contestate din contractul de credit nr. x din 17.08.2006 și cele 5 acte adiționale la acestea și a omisiunii instanței de a soluționa cererea completatoare privind constatarea nulității absolute a contractelor de ipotecă. Prin decizia nr. 236 din 21.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul formulat, s-a anulat în parte sentința atacată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce o privește pe reclamanta B., inclusiv a cererii completatoare și a fost menținută soluția privind lipsa calității procesuale active a reclamantului A..

Prin sentința nr. 1188 din 20 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea astfel cum a fost completată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta B., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii introductive completate. Prin decizia civilă nr. 148 din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta B., a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea completată și s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 2.4.3 teza a II-a din contractul de credit și actele adiționale nr. x, 2 și 3 la acesta, privind posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii la 4 august 2020, pârâta E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a acesteia, în sensul respingerii în integralitate a acțiunii. Recurenta consideră decizia recurată nelegală sub aspectul anulării clauzei privind posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii, întrucât pe întreaga perioadă contractuală a fost aplicată o dobândă fixă, iar anularea unei clauze care nu a produs efecte de-a lungul întregii perioade contractuale cât a fost în vigoare este lipsită de interes. Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, recurenta arată că au fost aplicate greșit normele de drept material, această posibilitate fiind prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 9 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. Prin urmare, recurenta subliniază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Recurenta arată că nu poate fi calificată ca abuzivă clauza prin care se stabilește în contractele de credit o dobândă variabilă și dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăși Legea nr. 193/2000 admite această posibilitate iar caracterul variabil al dobânzii a fost stabilit prin acordul părților care și-au exprimat consimțământul în acest sens. În ceea ce privește negocierea contractului, recurenta arată că aceasta a avut loc prin faptul alegerii produsului de creditare cu dobândă variabilă. Nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, deoarece dobânda aplicată a fost fixă și este prevăzută în Anexa la Legea nr. 193/2000. Apoi, această clauză nu poate fi considerată abuzivă întrucât prin natura ei nu acționează unilateral, în favoarea băncii, ci bilateral, în favoarea ambelor părți. Referitor la structura dobânzii variabile se arată că modificările au respectat mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile băncii, această practică bancară fiind generalizată și permisă, în condițiile în care nu existau dispoziții legale de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul la dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori care reflectă costul intern al băncii. Recurenta susține că buna credință a băncii s-a manifestat prin notificarea împrumutatului prin intermediul modalităților agreate contractual. La 26 noiembrie 2020 reclamanta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia. La 14 iunie 2021 recurenta a depus precizări cu privire la încadrarea motivelor de recurs la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă B., pentru considerentele evocate în încheiere, a admis în principiu recursul declarat de pârâtă și a stabilit termen de judecată la 7 decembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, este nefondat. Critica recurentei privind lipsa de interes în anularea clauzei referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii, care nu a produs efecte de-a lungul întregii perioade contractuale cât a fost în vigoare, întrucât în această perioadă a fost percepută o dobândă fixă, este nefondată. Chiar dacă clauza prevăzută la art. 2.4.3 teza a II-a din convenția de credit nr. 831 din 17.08.2006 și actele adiționale nr. x, 2 și 3 la aceasta, privind posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii, nu a ar fi fost aplicată efectiv în executarea contractului, recurenta are un interes în anularea acesteia, chiar dacă nu ar exista nicio sumă de restituit debitorului. Interesul recurentei derivă din calitatea sa de garant ipotecar care acoperă situația în care împrumutatul nu ar restitui ratele scadente iar banca s-ar îndrepta împotriva recurentei-garante pentru recuperarea debitului restant, în temeiul clauzei contestate. Totodată, se reține și autoritatea de lucru judecat în cadrul procesului, în legătură cu îndeplinirea condițiilor legale primare privind calitatea de consumator, tranșată prin hotărârile judecătorești din ciclul procesual anterior. De asemenea, critica recurentei prin care a susținut că această clauză nu este abuzivă, întrucât sunt aplicabile dispozițiile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, este nefondată. Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Prin urmare, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în cauză, în măsura în care acestea nu întrunesc cerința să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, având în vedere și modificările aduse prin act adițional, se reține că în Cauza CJUE Bogdan Matei și F. împotriva G. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl privește. Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută. Clauza contractuală prevăzută la art. 2.4.3 teza a II-a din convenția de credit și actele adiționale nr. x, 2 și 3 la aceasta, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent. După cum se poate constata, instanța de apel în mod corect a reținut că această clauză nu respectă condiția de transparență, respectiv de redactare clară și inteligibilă, în ceea ce privește posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica dobânda, întrucât examinând cuprinsul clauzei, practic se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate concret motivul care generează și condițiile în care vor opera modificările, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la latitudinea băncii, ele fiind necunoscute reclamantei. Prin urmare, Înalta Curte constată că, deși pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Motivul specificat în contract și în actele adiționale nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului. Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse în ceea ce îl privește, or contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual. În consecință, prin clauza constatată ca fiind abuzivă, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, a fost afectată situația juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Totodată, Înalta Curte constată că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv și declarat nul nu este însăși clauza ce stipulează dobânda variabilă și care reflectă voința părților în sensul art. 969 C. civ. de la 1864, ci nulitatea absolută se limitează la dreptul discreționar al băncii de a modifica dobânda. În consecință, instanța de apel nu a înfrânt principiul forței obligatorii a contractului prevăzut la art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a transformat contractul într-unul cu dobândă fixă, contrar celor susținute de recurentă, fiind respectate limitele și criteriile analizei clauzei care era cuprinsă în obiectul contractului. Critica recurentei privind incidența în cauză a art. 9 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu poate fi reținută. Înalta Curte constată că art. 9 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit, 17.08.2006, și a actelor adiționale, 2006 - 2007, și având în vedere principiul neretroactivității legii, această dispoziție legală nu este incidentă în cauză. Celelalte critici ale recurentei privind neîndeplinirea condițiilor privind caracterul abuziv al clauzei contestate, prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000, nu vor fi analizate întrucât nu vizează argumentele instanței de prim control judiciar pentru care a fost schimbată în parte sentința primei instanțe, referitoare la cerința de transparență a clauzei de modificare a dobânzii. Astfel, aceste susțineri nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate critici de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod. În consecință, analiza considerentelor deciziei recurate permite concluzia că instanța de apel a ținut seama de particularitatea clauzei privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda și fiind supusă analizei sub aspectul transparenței, precum și al redactării într-un limbaj clar și inteligibil, s-a constatat că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 148 din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă. Referitor la cererea intimatei-reclamante B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.